Peste noapte călcăm peste noi

   Poate ,uneori, ar trebui să fim recunoscători că nu trăim calvarul celorlalți. Nu mă-ntreb ce-aş face dacă aş fi în locul altcuiva. Mă întreb ce pot să fac ca să îmi doresc să fiu în pielea mea. Tu ce ai face dacă ai fi în locul meu? Să-ți dau un punct de plecare.
   Te-ai trezi la 6:50 şi ai mai zăbovi până la fix, uneori până la şi 10. Continuându-ți un vis care nu şi-ar găsi locul în realitatea imediată. Uneori ai rămâne blocat între vis şi realitate şi n-ai mai vrea s-o continui pe niciuna. Ai vrea pur şi simplu să se uite de tine. Fără voia ta, din inerție sau din puțina responsabilitate cu care ai fost nevoit să te obişnuieşti, te ridici şi-ți iei ziua de unde ai lăsat-o cu o zi înainte. De punctul ăla şi aşa nu treci. Pleci la şcoală sau la muncă, unde te aruncă viața, şi îți petreci de la 6 la 8-9 ore dorindu-ți să te întorci acasă, orice ar însemna asta.
   I-ai face pe alții să râdă în speranța că cineva o să-ți ia şi ție cu mâna durerea care nu lasă o noapte să treacă fără să te-apuce plânsul. Zâmbetul lor ar însemna mai mult decât un vis frumos, care să te-ajute să înfrunți realitatea. Şi ți-ar lua puțin gândul de la subiectul pe care-l dezbați în permanență cu rațiunea-ți, al cărei somn probabil a născut monştrii care trăiesc acum în tine: "Oare astăzi am destul curaj s-o fac...?"
   Astăzi ai curaj să-ți curmi suferința? Apoi te întrebi dacă merită. Lupta sau întoarcerea armelor. Şi alea sunt momentele în care privirea ta în gol îi ține pe toți departe şi tu începi să nu mai ții pasul cu realitatea, pierzând succesiv minute după minute. Pe care nu ți le mai dă nimeni înapoi. Şi tu tot nu ştii dacă-ți doreşti să trăieşti...
   Vrând, nevrând, te achiți şi pe ziua de azi de obişnuitele obligații. Anevoie. Cu ochii pe ceas. Şi mai de-al dracu', timpul trece în ciuda ta. Greu şi zeflemitor. Aşa că nu mai cumperi baterie la ceasul de mână fără de care altminteri nu ai fi putut trăi. Sau doar din prea multă lehamite. Să mai faci un drum şi ca să schimbi bateria acestui pluton de execuție la purtător? Ziua judecății şi-aşa vine. Pe aia n-ai cum s-o ratezi, restul deja nu mai contează. Din inerție, devii punctual după soare.
   Iei metroul sau autobuzul şi ajungi de unde ai plecat. Te trezeşti singur şi parcă ai vrea să faci pe cineva să zâmbească. Ai vrea să te plimbi, dar nu-ți ține nimeni isonul. Te simți singur şi să-ți spun şi de ce. Pentru că eşti. Nu din proprie inițiativă. Ce ți-e scris, în frunte ți-e pus. Nu eşti ca ceilalți. Noaptea o dormi, nu o bei. Şi ziua mori încet. Acum demonii interiori o iau razna şi ți se zvârcolesc prin toate părțile. Ai zice că ți-e foame, dar nu simți nevoia să mănânci. Simți nevoia să mai treacă o zi. Ca să ajungi mai aproape de...? Nici tu nu ştii ce vrei şi pe ce temei.
   Mai citeşti, mai stai de vorbă pe net, mai asculți muzică. Ai mai mulți prieteni pe net decât în viața reală. Eşti conştient şi te întristezi. Totuşi, îți mai alungi singurătatea cu ei. Speri ca într-o zi să apuci să îi cunoşti în persoană şi să le mulțumeşti că te-au ținut în picioare. Desigur, îmi vei spune că ai părinți. Dar ştim amândoi că nu te mai înțelegi ca înainte cu ei. Cine nu ține pasu' cu cine? Devine un război rece din care ambele părți se retrag lezate şi de cele mai multe ori pentru totdeauna. Fără să-şi propună asta sau să şi-o asume. Aşa că sprijinul cel de zi cu zi ți-l cauți în necunoscuți binevoitori care au probleme asemănătoare, fie că o recunosc deschis sau nu. Altfel nu ar sta să te ajute. Nu-i pasă nimănui prin ce treci.
   Ai fi în depresie de luni de zile şi cei din jur n-ar observa nicio schimbare. Şi dacă ai spune cuiva, în speranța că ți-ar da vreun reper peste care tu ai trecut cu vederea... ai afla că e vina ta. La tine e problema. Suferi de "mania persecuției". Refuzi ajutorul lor imaginar. Aparent, a te simți inferior, bun de nimic, lăsat în urmă, singur, neînsemnat nu e o problemă reală, ci una autoindusă. Dar pace nu ai nici acasă, nici în suflet şi a cuiva trebuie să fie vina. Dacă toți ceilalți sunt curați, trebuie să o iei asupra ta. Şi asta te îngreunează şi te încetineşte. Încerci să le rezolvi pe toate, dar ceva nu se potriveşte. Şi un decor perfect cu o piesă lipsă se transformă într-un adevărat haos, lacuna se simte cu atât mai pregnant cu cât atmosfera generală sugerează o perfecțiune tangibilă, dar totuşi greu de cucerit.
   Începi să crezi că ai înnebunit. În fine, încă nu-i târziu, aşa că dai o tură de cartier, dacă nimeni nu s-a avântat cu tine până mai departe. Îți aprinzi o țigară şi speri să găseşti pe cineva la telefon, ca să-ți mai treacă timpul. Dacă termini ziua vorbind cu altcineva decât cu tine ai impresia că ziua n-a fost chiar pierdută, chit că n-ai făcut nimic notabil. Parcă ți-e dor de trotuarele răsuflând uşurate după o ploaie. Totul e atât de uscat că tuşeşte prin toți porii, ca şi tine. E frig şi tu n-ai pe tine decât un hanorac. Acelaşi. Țigările se termină şi nu ştii când o să mai ai iar bani de pachet. Te simți oarecum uşurat când îți iei pachet, confunzi uşurarea asta cu o fericire temporară. Şi te bucuri de el până ajungi la jumate. Apoi le numeri şi vezi cam cât ar trebui să-ti ajungă, până când îți cumperi altul. Nu te-nduri să iei la bucată, nu-ți dau mereu ce vrei tu. Şi zilele tale-s mici, ca şi motivele de bucurie. Nu te-ncumeți să-ți fixezi țeluri mai mari de frică că nu le-ai putea atinge. Teama de eşec, printre altele, te face să plângi uneori. E un cerc vicios.
   Din care te scoate iubirea, din când în când. Autodepăşire în doi. Vă țineți de urât şi deveniți mai frumoşi. Dar vezi că nu poți avea pe nimeni. Şi cei care te vor, te afundă mai adânc în întunericul din care te zbați să ieşi. Te uiți în jur şi vezi fericire. Te întrebi dacă vei avea şi tu parte vreodată de asta. Apoi un zâmbet răzleț îți luminează fața pentru câteva clipe. Îți aminteşti de momentele când ți-a fost şi ție bine. Şi trăieşti pentru ele. Uite, ai un motiv. Să speri că se vor repeta. Dar îți aminteşti că la sfârşit ai suferit. Şi nu mai ai curajul să îți fugăreşti fericirea. În termeni banali, poți spune că o laşi să treacă pe lângă tine, tu uitându-te în jos.
   În fine, am cam divagat. Dacă ai fi în locul meu, n-ai vrea să adormi, pentru că e greu şi durează puțin. Dar nu ai ce face. Uneori plângi până când devine un efort să ții ochii deschişi. Nu întotdeauna înțelegi ce a dus până acolo, dar nu te mai oboseşti să-ți explici. Sunt prea multe, oricum. Mai bine le reduci la absurd şi nu te mai concentrezi pe niciuna. Dar se năpustesc toate odată asupra ta...
   E 12, 1, 2... apoi, imediat, se face 6:50.
   Dacă ai fi în locul meu, aşa ți-ai număra zilele. Dar într-o zi vei reuşi. Vom reuşi. Altfel nu se poate. Nu degeaba nu găsim în nicio zi curajul să terminăm cu toate. Sau poate doar pentru că zilele sunt identice, la fel ca şi emoțiile, motivele, stările. Trăieşti ori la modul relativ, ori la modul absolut. Când vom reuşi să renunțăm la constantă, vom răsturna şi valorile. Şi tot ce a zăcut în imponderabilitate, în relativitate, se va reprofila şi va apuca o altă cale.
   Nu m-am născut să fiu un eşec. Nimeni nu s-a născut pentru asta. Nu pot mereu să scriu. Sau să rețin ce mi se spune. Să fiu o prietenă bună sau un om bun. Nu sunt mereu "pe val". Nimeni nu e. Starea asta de tranziție va trece. De-aia stăm pe loc. Ca să avem de unde ne avânta, când ne va veni vremea. Nimeni nu e singur pentru totdeauna. Când râzi, râd toți. Când plângi, plângi de unul singur. Nu mai plânge. Zâmbind, îți amâni sentința. Te apropii de absolut.
   Dar dacă eşti ca mine... numai în delir mai găseşti zâmbetul ăla convins că de partea cealaltă se găseşte absolutul. Cel puțin acum. Mâine poate o să fie sincer şi sănătos. Dar zilele sunt toate la fel şi visele au început să se repete...

   6:50. Ce ai de gând să faci?

Cenuși de gri dorian spălate de ploi...

   Simt că ceva anume mă trage spre inerție, dar nu știu exact ce. Uneori am tendința să contemplu prea mult stările astea de tranziție. Dacă mă simt cumva încărcată, în vreo manieră metafizică, țin neapărat să detectez sursa de provenință a acestor inconveniente... Simt uneori că pierd câte puțin cu fiecare zi ce trece din puținele minți ce mi-au rămas. Scobesc în ele ca-ntr-un colț de pâine, când, de fapt, am în ele ultimul colț de lume valabil. Mi-e dor de oameni pe care nu i-am cunoscut și mă dor povești care nu mi-au aparținut. Exact ce spuneam: alienare. Junglă prost încadrată, cu liane de opal, nemișcare colectivă, resorturi organice ruginite. La raionul de confecții nu se mai găsește ”om”. Așteptăm să bage marfă.
   Dinăuntru văd foarte bine lumea de afară, ca un spectru în care se reflectă convenabil spectacolul, sunt un spectator plăcut, zăcând în expectativă și dictând didascalii celor din scenă. În mine se bat doi. Nu mai sunt ce am fost. Nu mă mai recunosc ca atare. Eu, independentă de mine. Prin mine trăiesc simultan două suflete azimutale, convexe, deloc convergente, nu tocmai diametral opuse, însă discrepante. Prin mine și în mine. Dacă mor eu, se duc și ele...?
   Îmi iese fum din gură și parcă-ar intra în pământ. Parcă mestec aer și cum să mesteci ceva atât de rarefiat încât parcă nici n-ar exista...? ”- Dacă nu-L văd, nu există. Nu există Dumnezeu. - Dar aerul? Îl vezi? - Nu. - Atunci de unde știi că există?” ... Îmi place să mă joc cu buclele unui abur cu destul mai greu decât aerul încât să-și poată desluși pe fondul lui siluetele fantasmagorice. Parcă m-aș juca cu buclele unei copile viciate. Față de porțelan și păr sintetic îmbâcsit de praf, pânze de păianjen și aer stătut. E atâta mizerie în tinerețea asta decrepită de cât e de statică, încât simt că pot să extrag penicilină din ea. Penicilină pentru infecția care nu ne mai răpune odată.
   Cu fum împac aceste două creaturi care se zbat în mine, le țin ocupate într-un front comun. Mi se pare echitabil. Vând sănătatea trupului ca s-o cumpăr pe cea a minții. Am uitat, în ansamblu, cam tot, dacă se poate spune că am știu vreodată ceva cu adevărat. Și nici nu vreau să-mi amintesc. Doar atât: mă mai iubește cineva? Sau viciile mi-au atras antipatia partidelor sufletești favorabile? Societatea matriarhală din mine caută un pretendent valabil, cu o genealogie sănătoasă. Patriarhatul, pe de altă parte, îi dă dracului pe toți, nici originea nobilă nu-i salvează pe ăia care-s porci din naștere și nimic nu-i bun pentru fata pe care a conceput-o în parteneriat strict spiritual cu partea feminină a sufletului, care nu face altceva toată ziua decât să întocmească tot felul de cataloage ale viței sufletești nobile, din care să aleagă produsul lor organic umlător, respectiv subsemnata. Două fantome s-au ținut de mână și imediat au fost prinse sub o epidermă care s-a întins întâi fără vergeturi, după aia nu i-a mai păsat. Un copil se naște dintr-un suflet ambivalent. Atunci la ce rost căutarea jumătății, dacă ți-l reîntregești prin tine însuți? N-ai părinți, ai prea multe suflete. N-ai Dumnezeu, ai îndoieli.
   Contează cât mă ramific? Contează că fiecare tunel care-mi sondează adâncimile tenebroase duce spre inimă, așa cum toate drumurile duc la Roma? Cine sunt? Chiar atât de dezagreabilă...?

   Mă întreb cui o să lipsesc dacă o să mor. Mă întreb cum e moartea în sine, mai lungă sau mai scurtă decât viața împărțită mizerabil între două destine? E identitate măcar în moarte, sau e totul un conflict de interese meschine? Dincolo mă așteaptă cineva cu sufletul ieșindu-i pe gură (fumul meu...), sau mă confundă toți, ca aici? Mă confundă vag cu amintirea unei colectivități a reveriei. Sau cu imaginea comprimată-ntr-una singură a unui demult pierdut sacru feminin, poate... Eu sunt tot ce nu au apucat să cunoască și să simtă în vise, de vreme ce ele se termină tocmai în momentul în care încep să prindă contur real pentru mințile obosite. Am cu toți un numitor comun în spațiul oniric, unde sufletele rămase fără casă se zbat să-și ocupe un loc.
   Și dacă le-aș strânge eu pe toate? Frânt orfelinat de ambiții spulberate, casă cu care timpul nu ține, în care își abandonează toate bătăliile și cauzele pierdute. De unde știu eu păpușa aia de porțelan cu ochii șterși și roșul obrajilor ciobit...? Cu părul smucit în jurul prafului, cu haina totuși vie, deși cu gura rămasă strâmbă, a moarte...? De unde-mi amintește mie fumul din țigară de ea...? ”Gorgona, nu mai vreau la ea în suflet, e pustiu ca acasă, de când n-au mai venit mami și tati...” Gorgona fuma o țigară. S-a uitat în ochii ei și ea a căzut, din faianță, pe podeaua de lemn. De atunci stă în pod și o confund în toate visele confuze cu un suflet valid. Totuși, nu-i decât un tribut adus fumului de țigară...
   Și toate sufletele astea, pe care le prind în mine ca și când aș fi o plasă de vise, trebuie ori să le renasc, ori să le sting pe piele, cum mi-aș stinge una din țigările cu care mă joc în vârful degetelor. Și carnea arsă are mereu miros de mandarină, piersică, lăcrămioare, tuberoze, flori de portocal, iasomie, mosc, ambră, vanilie și lemn de santal. Și arsura mi se urcă la vedere, ca o protuberanță indecentă, ca un memento cu alzheimer, care uită de câte ori și-a amintit să se repete și zvâcnește continuu, ca să fie sigur că-și împlinește menirea...
   Sting pe piele epidemiile de care am suferit înainte să mă nasc. Un suflet umblă pe mai multe coclauri și violează multe curve, în speranța că se va înfige în vreuna. La urma urmei, poate că nu strâng suflete într-un borcan, poate că sufletele pe care le simt în conflict sunt de fapt unul singur, care a marcat mai multe destine, care acum se revoltă că le-a fost luat. Și-a deschis două perechi de ochi pe două meridiane opuse ale aceeași ființe și atitudinea lor ostilă mă face să cred că am să cad în demență și curând după aceea am să mor.
   Și dacă o fi cumva să mor, ziceți-mi de deochi și lăsați-mă să dorm, nu încercați să mă treziți. Cele două ființe dinăuntrul meu au căzut la pace în sfârșit, înseamnă.

Dama de pică-n dizgrație

   Canat de buze vinete, pătrat nostalgic pătat cu nicotină, se vrea zâmbet, deși e perfect geometric, nici urmă de rotunjime, de profunzime... Se vrea zâmbet fără o undă de mister. E pătrat în perplexitatea simetriei lui goală de conținut. Își amintește cum odată fusese și el zâmbet. Nu mai știe...
   Unde dracu' stă gându' ăsta? Îmi bag picioarele-n parodia asta de realitate. Pică pic-pic-pic, ploaie pe piatră, carne pe mochetă, buze pe parchet, palme pe fereastră - ”Salvează-mă!”. Și el din umbră îi face cu mâna, sperând c-o să moară înainte să iasă el pe poartă. Pic-pic-pic... sânge din tavan. Crimă după crimă, moarte după moarte, cadril suspendat în aer de septembrie.
”Taci!”. Tace pieptul în locul ei.
Aștept să mă iubească și pe mine cineva, cum mi-am iubit eu călăii.
Pic-pic-pic de milă n-am. Mi-e scârbă de ce-am devenit.
”Arșiță.” își spune, învârtindu-se haotic într-un altar de trupuri unduindu-se. Pic-pic-pic, lacrimi pe lespedea rece. Aburește cu glasul care nu vrea să iasă din ea, limitându-se la o jalnică răbufnire caldă, geamul unui cavou și-și citește crucea.
Ca-n visul ăla al meu, când tata mă conducea la propriu-mi mormânt. Își citește epitaful și constată că-i stă bine moartă. Pe pietriș se-aude ultimul pas, în plânsul ei- ultimul dangăt de clopot.
”Adio...” și el îi face cu mâna din spatele unei cruci de mormânt - ”Am terminat-o cu tine.” Nu era nevoie să moară. Îl vede și-i pare rău. Își înfige unghia-n buză, buza vânătă care-i închide pătratul viciat al amintirii unui zâmbet. Și-ncepe să curgă vin, ”Tai tu în carne vie și apar basme, lasă-mă pe mine, să-ți arăt cum se face.”
Și-a cântat cântecul de lebădă. A iubit înainte de a muri. O mântuiește asta de restul zilelor pierdute din egoism? Niciodată. Și-a iubit moartea pe care-a văzut-o zilnic, a sărutat-o, a îmbrățișat-o. I-a transpirat în brațele leșinate și a invocat-o în delir. Și ultimul orgasm i-a fost și ultim reflux. Când el s-a retras, ea s-a agățat de perdea. El a coborât scările, toc-toc-toc, ea a implorat milă. Mâinile i-au înghețat pe geam, pic-pic-pic. Și vânătaia aia tumefiată pe care ar fi numit-o odinioară gură i-a încadrat ultimul răcnet, strâns decisiv pe marginea unui rictus de plăcere amară. I-ar fi dat oțet dacă ea ar fi cerut apă. Convulsii. Plăcere. Vid.
Se vede moartă. ”Uite-o poartă. Unde duce?” Și-a intrat pe ea. Și nu duce... nicăieri.
”Mulțumesc.” Mulțumește pentru gol în suflet și pentru sufletul care cerșește izbânda zvârcolindu-se-n gol. Mânăncă toată cârpa aia de doliu, o îndeasă pe gât și moare-n visul despre moarte. Moare-n moarte. Îi moare moartea. Dar nu se trezește. E negru, nu aude, nu vede, nu simte, plutește, stă pe loc, nu se simte pe ea, nu știe cum arată, nu știe cum e. Nu s-a născut. E moartă cine știe de când.
”Acum știu cine sunt. Sunt moartă.” Pentru asta a așteptat ea o tinerețe întreagă. Pentru asta și-a răpit zilele. S-a regăsit în sfârșit. Să-i fie sufletul reciclat și povara ușoară la dus și năprasnică la-ntors. Se mai întoarce? Nici pe ea nu se mai aude, în mintea ei bolborosește un ocean și se interferează glasul ăsta nedefinit cu o mie altele, își plâng soarta, fie ea vie sau moartă. Apoi nu mai aude nimic.
”Mor și-mi trece.” Dar în fața propriei morți nu a putut rămâne altfel decât nemișcată. Cum rămânea în brațele lui, crezând că așa-i binele.Tot binele spre rău.
”Adio...” nici nu-i mai pasă. Acum chiar că pentru el a devenit de domeniul trecutului. Viitor pentru ei nu avea cum să mai existe... Asta doar dacă...
”Iartă-mă, am păcătuit!...” Ultima spovedanie, apoi vid. L-a tras după ea.
”Scăparea nu e-n moarte. Scăparea e în tine. Dacă tu mi-ai adus moartea, vreau să scap înainte să mă-ntorc la viață. Citește-ți crucea cu voce tare și asumă-ți ce mi-ai făcut. Fie-ți somnul dulce. Eu mă-ntorc.”
Și din vid lumină, din lumină-n vid... Nimic nu-i nou sub soare. Am senzația că am mai văzut-o de atunci. Dar pe el nu. Sinucigașii nu mai au dreptul să se vadă-n oglindă. Nu li se face slujbă, sunt îngropați la o parte... De ce să faci un paria din cel ce și-a recunoscut vina și nu și-a mai putut duce povara? Pentru că pedeapsa a fost să zacă sub piatra gândurilor, nu să-și ușureze singur cugetul... Aberez. Nu l-am mai văzut pentru că e mort. Nici nu știu dacă l-am cunoscut vreodată. Dar l-am iubit, în mod cert. Avatar nebun, zici că scria singur, respira poezie prin toți porii și mă iubea în ploaie. În mintea mea...
Știi ceva? Mi se rupe de tine. Nici nu te-ai născut încă și eu aștept să te iubesc. Vezi să nu te reinventezi când oi fi pe patul de moarte. Atunci nu-mia mai folosești la nimic. Vino la mine cât sunt încă în viață.
Mori, mă... Nu mă omorî pe mine.
Am o cămașă și multă voință. Ploaia e făcută s-o treci cu pasul, ca și lumea asta, în căutarea a ce-i mai bun. Și din fantoma asta seminudă care stă s-o iubească ploaia au rămas numai moaștele zâmbetului de odinioară, care-i acapara trupul întreg, într-un dans macabru, dar plăcut vederii totodată. Din pânza de păianjen care se-ntinsese din creionul negru de pe pleoape până i-a acoperit tot ochiul iese praf, paiele din păpușa asta romantică s-au risipit demult, încă de când era folosită pe post de sperietoare de ciori într-un lan de imaturi plecați la agățat.
Mi se rupe de tine. Iadu-i acolo unde-ți cauți Raiul, jurând pe toți sfinții că n-o să mai calci pe cadavre ca să-l atingi.

Sentinţă

   Azi scriu din nou. Ce ar putea să mă aducă înapoi printre cuvinte, când am căzut în prozaic şi am ţinut cu timpul, fără să mă mai obosesc să-i neg ireversibilitatea? Ce ar putea să mă încredinţeze că mă mai primesc printre ele, că nu se ascund acum? Într-adevăr, uneori mi-e greu să le găsesc. Ne-am pierdut reciproc...
   O să încep simplu: aş fi vrut să iubesc. Candidat am găsit. Însă nu mai găsesc în mine puterea de a o lua de la început. Fetiţa aia pe care o ştiam a crescut. Şi-ar cimenta golul din stomac cu fluturi asortaţi cu membrana de care e căptuşit, dar vidul alege mai degrabă să se hrănească cu zilele celui ce mi se alatură. Un sărut pe frunte, o şuviţă răvăşită copilăreşte, palmele lui puse drasupra privirii mele în gol nu mă mai ating. Am murit o dată. Şi nu mai am vieţi de risipit. Mă aşteptam să mi le dea el. Să lase de la el un an, o picătură de sânge, să-mi facă o transfuzie cu apă vie şi apă moartă şi să-mi crucifice sufletul pe trup cu cele trei smicele de măr prevăzute de acel basm al fiinţei mele neterminate.
   Încerc să-mi clădesc un trup puternic, casă portativă a unui şarpe cu ochi verzi care se crede suflet. Asemeni lui Icar, termin şi-mi contemplu de sus templul ăsta fragil, adăpost de moarte şi morbiditate. Nu reuşesc să mă mai întorc la vreo bază aşa că-mi pun pe tâmple aripi de ceară pe care mi le modelează o căldură venită de departe. Şi se desprind de lobii urechii, în care rezonează încă fiorii ultimului sărut, pleacă de capul lor şi mă lasă să mi-l pierd pe al meu în cădere liberă. O secundă pare alta. Timpul se dilată şi eu nu mai ajung la bazele creaţiei. Mistificată, atemporală, uit să mai ajung la mine şi o bornă kilometrică mă anunţă c-am căzut în el.
   Dar nu vreau. Nu-i o cutie de rezonanţă propice viselor mele nedestăinuite... Vreau să tai lianele care-mi leaga carnea de carne si osul de frumos, mlădiţele care-mi vascularizează fiinţa de prisos. Vreau să adorm odată şi să nu mă mai trezesc. Opera să-mi rămâna neterminată şi să ma definesc om postum. Acum vreau să fiu apă. Aer. Foc care-l străbate odată înainte să se prefacă-n fum şi să părăsească lumea. Vreau să fiu vânt, gaz, vânătă, străvezie, slabă, ruptă. Şi după ce mor vreau să ma văd de sus umanizată. Dar nu aş mai putea să fiu Icar. Sufletul nu-mi cade din cer- pomană nesăţioasă pentru trupuri carnivore, împrăştiate, oarbe. Sufletul nu mi-l ia nimeni. Trupul mi-l înghite pământul. Se luptă pentru el vulturi, carii, prădători. Dinspre partea mea, li-l las moştenire, în consens nescris.
   Tot ce vreau e să iubesc. Nu pot acum. Voi putea odată. Acum singurătatea pare soluţia optimă. Parcă-mi place să fiu cu mine şi să mă-ntreb de ce nu găsesc ecou în sufletele în care bat, prieteneşte, ca în diapazoane stridente în liniştea unei capele înalte. Parcă mi-e uşor să mă resemnez şi să mor noapte de noapte. În vis. Să mă întorc apoi la viaţă şi să aştept să mor din nou. De ce trăiesc, la urma urmei? Dacă Dumnezeu nu admite sinucigaşi, de ce nu m-a cenzurat înainte să văd lumina tiparului? Fie-mi iertate greşelile, dar aspiraţiile îmi atinseseră apogeul când ceilalţi m-au dărâmat şi acum începe declinul. În regres, merg de-andoaselea, dreaptă, inutilă verticalitate în calea unui destin căruia i-am întors deja spatele. E doar o chestiune de timp până când raţiunea mea va naşte monştri atât de puternici, încât or să mă sperie de moarte. Singurul regret e că voi fi împământată păgân, niciun preot nu stă să-şi bată capul cu motive, oricât de pertinente. Scriptura nu  a lăsat cale de mijloc. Ori eşti după lege, ori împotriva ei. Celor îndepărtaţi, nelinişte veşnică. Măcar aşa voi vedea cu sufletul ceea ce ochilor le e imposibil să vadă. Prinsă, după legendă, la pragul dintre moarte şi-altă moarte, o să scot capul în lume, nevăzută, aşa cum mi-e dorinţa şi voi purta o cruce cu braţe şi entru aripile care mi-au căzut. Şi viaţa-i o moarte, mai senină decât cealaltă, promisă din eter...
   Dar nu o să mor. Şi mă macină gândul că pe lumea asta nu e loc şi pentru mine. Unde-i cenzura, Doamne? Dă-mi cenzura transcendentă şi lasă-mă să urc până la Tine, fie că n-am cale de întors. Ştiu. Ştiu că nu ştiu. D-aia, poate, nici nu mi-e dat să fiu.

I.I. [Fara diaCRITICA]

   Uneori as da orice sa ma invelesc cu caldura unui trup uscativ. Dorinta meschina de mic, mic de tot. Cat sa nici nu il poti simti. Un trup atat de mic incat sa ma cuprinda toata si sa nu mai ramana colt de acoperit vreun alt deget, vreo alta mana, vreo alta gura... As da orice pentru un gest marunt. Cat de marunt, doar sa stiu ca il merit. De oricat de departe ar veni, stiu ca asteptarea e mereu lunga, dar meritorie...
   Ma intreb cateodata daca e normal sa ti se faca dor de cineva pe care nici nu l-ai cunoscut vreodata. Simti ca urmeaza sa vina in viata ta, stii bine cine e, insa nu vine inca. Si asteptarea e mistuitoare si vaga. Stiu ca va veni, dar nu intuiesc exact cand... Poate ca niciodata. Din cauza asta dorm zilele. Si astept noptile, cand e cel mai posibil ca zburatorul cu spirit ludic multasteptat sa isi faca aparitia.
   Ma jeneaza handicapul de a nu putea visa cu ochii deschisi. Ma jeneaza ca trebuie sa imi asez capul pe palme si sa inchid ochii petru a configura portretul-robot al celui care nu mai vine odata sa ma salveze din viata singuratica pe care o duc. Stiu ca menirea mea nu e sa fiu aici. Stiu ca menirea mea e sa primesc inapoi exact gramajul de sentiment vrac, pe care l-am dozat intr-o nalucire ce se incapataneaza sa nu mi se arate, desi nu i-ar fi greu.
   Ma indragostesc prea usor uneori. Si nu imi realizez ambitiile mature. Ca am de partea mea handicapul varstei, care nu lasa maturitatea sa ia contact cu mine. Si mai am de partea mea handicapul de a ma indragosti numai de suflete inaccesibile. Daca ar conta numai sufletul, de ce ar intarzia atat apropierea? Poti tine cativ un sufler mare intr-un trup de adolescenta, dar atunci se poate sa-i alungi dragostea vietii. E ciudat ca la 16 ani ma gandesc ca poate dragostea vietii mele a trecut de zeci de ori neobservata pe langa mine sau, mai rau, fara sa ma observe... Pentru ca o adolescenta e cu atat mai putin atractiva cu cat se stiu calitatile invariabile ale varstei. Nimeni trecut de pragul varstei de 20 de ani nu isi doreste un suflet labil alaturi. Asteapta, poate, sa se stabilizeze, ca mai apoi sa se idndragosteasca de el sau renunta definitiv la cunoasterea lui.
   Sunt mica de ani dar tind sa cred ca nu traiesc prima oara. Si sufletul meu adevereste asta. Jenat de faptul ca e atat de comun, nu indrazneste sa se mai apropie de cel pe care mi-l alege, stie deja ca e in zadar orice aspiratie fatisa catre proximitatea unui suflet normal.
   Mi-e foame si sete. Nu imi mai e demult somn. Vreau doar sa vad cum e sa iubesti cu adevarat. Nu sa iubesti si sa intarzii sa fii iubita, nu sa eviti apropierea celui care te iubeste, nu sa iubiti in reprize pana obositi si parasiti pe rand jocul. Vreau sa iubesc intocmai, reflectat, simultan, nu in contratimp. Vreau sa cresc in ani peste noapte si ziua sa fiu adult, noaptea sa ma joc in asternut ca un prunc, rostogolind la unison 2 destine. Vreau ca ziua sa pot sa-i fiu ibovnica decenta, iar noaptea copila de care are nevoie ca sa se indragosteasca. Ziua sa nu nasca nicio banuiala, noaptea sa poata indragi o adolescenta. Ziua sa fie comuni, noaptea sa fie ei insisi.
   Nu sunt zdravana. Imi lipseste mai mult deno doaga si nu pot drege dezavantajul cu un ciocan si niste cuie... Pot doar sa astept. Si cat, Doamne, sa mai astept ca sa capat dreptul de a ma indragosti de cine vreau? Sunt fatalmente singura. Un avocat al poporului inchis intr-un trup care nu ii confera dreptul la practica. Am mai trait atata ca sa astept din nou sa pot trai? Si, in definitiv, voi ajunge vreodata sa traiesc? Sau imi voi popula destinul fugitiv cu amintiri ale oportunitatilor ratate? Voi trai, oare, din imaginatie? Hranindu-ma cu iluziile unui timp ce nu are sa se mai intoarca...
   E a nu stiu cata oara cand sper de una singura si prind drag tainuit de o entitate ce se arata metafizica. Mai presus de gandul meu orb si de inchipuirea mea franta. Sunt neagra. La 28 de ani, trupul mi-a fost decalat cu vreo 12 si nu am decat sa astept. Sau sa o iau iar de la capat. Sa ma mai nasc si sa mai astept. Oricum as da-o, lungesc o agonie care-mi risipeste mintile ca pe o ceata fina, ca pe o boare intunecata ce umbreste un nimb glorios. Doamne, de ce am murit prima oara, ca nu mai pot sa imi amintesc... Tot de dragoste prematura si de individualizare frugala? Tot de frustrare, tot de macinare intrinseca, tot de lipsa unui trup mai opulent, mai putin patetic, mai atragator? Tot inchisoarea mea carnala m-a ucis cand voiam sa iubesc ceva ce nu mi se cuvenea? Ei bine, de data asta sunt duspusa sa astept. Pana la sfarsit. Ca sa am macar o clipire afirmativa din partea celui pe care-l voi iubi vreodata nemarturisit. Sa stiu ca am crescut destul si mi-e ingaduit sa mor de atata recunoastere nemeritata...
   Cand nu voi mai fi copil pe dinafara, va fi doar o chestiune de timp pana cand imi voi incheia existenta pe acest pamant. Si poate mi-o voi relua tot aici, ca inger pazitor de garda pentru toate sufletele care mi-au fost nepermis de dragi timp de doua vieti neincheiate.
   Sper ca macar in moarte sa pot iubi cu mai.multa pofta de viata, fara sa fiu blamata si inghiontita pentru o amarata de aparenta. Macar in culisele vietii sa imi las sufletul sa se desfasoare si sa se implineasca langa un altul care nu da doi bani pe conventii stupide. Si daca nici p-aia nu-i da...atunci de ce trebuie sa mor de tot ca sa iubesc? De ce nu ne intalnim pe pamant, cat inca nu ne e timpul trecut? E cu dus si intors. Ma duc eu si te intorci tu la mine, fara sa mai fi fost vreodata pana aici. Vrei?

Critica rațiunii nesigure

   Să nu ne pripim. Să ne gândim înainte. Merită să iubim?
   Dacă e să o gândim ca pe o afacere, ne e deloc profitabilă, pentru că doi pun suflet, unul iese cu un gol, iar celălalt mai plin.
    Dacă e să o judecăm ca pe o credință, niciun zeu nu a meritat vreodată atâtea lacrimi și tânguiri îngenuncheate. Atâta sinceritate și atâta dezinteresare. Uneori cerem la schimb celui în care credem orbește mici dovezi că ar exista într-adevăr. Și-n iubire, ca și-n credință, după o scurtă acomodare a ”zeului” venerat cu ”enoriașul”, se schimbă tot. Zeul pretinde slăvire eternă și ofrandă de împăciuire și nu dă la schimb decât cea mai distantă aparență. Te asigură că nu ești singură, deși așa te trezești în fiecare dimineață. Te asigură că rugile îți sunt ascultate, deși ele aterizeaza mai mereu în folderul de ”spam” sau printre mesajele necitite... Niciodată să nu crezi că ești unică pentru cel pe care-l venerezi, sunt, poate, atâtea altele care fac la fel. Și, asemeni unui conștiincios zeu, el trebuie să răspundă atâtor rugi. De ce s-ar opri, Doamne, tocmai la a ta? Sună a blasfemie, nu? Păi cam asta a devenit iubirea aia care trebuia să ne mântuiască, să ne asigure un loc în neființă. O să ardem în Infern doar pentru că nu găsim un zeu al nostru, care să ne iubească corespunzător...? Sau o să devenim atee, negând existența oricărui zeu din care ne purced necazurile...?

    Dacă e să o judecăm evoluționist, cel mai puternic va învinge mereu. Deși s-ar părea că nu e un joc sau un sport. Totuși, cum ne explicăm că, de multe ori, unul întoarce spatele triumfător, în timp ce ”adversarul” se lamentează și bocește pierderea...? De ce nu suferă tot timpul amândoi când se despart? Și dacă suferă amândoi, de ce se mai despart? Că așa e în natură. Supremația ori și-o asiguri, ori te pierzi.
   Dacă e să ne raportăm la umanitate, e totul. Nu mai presus, însă, de nimic. E atât de apropiată de el, că uneori nici nu o sesizăm. Zicem că iubim și suntem sinceri față de toți ceilalți, însă ne mințim pe noi. Ne transfigurăm eroic, însă niciodată fundamental, corect, temporar. Ne schimbăm la față definitiv și ne mai întrebăm de ce. Pentru că sentimentul e unul otrăvitor, prea rar pur și de nedezlegat. Ne cunoaștem, ne iubim, ne despărțim, uităm, cunoaștem iar.
   Nu e nicio morală în iubire. E doar o fabulă grotescă, în care sufletele se fac animale, se devorează reciproc, vorbesc cu gură de om, însă se sfâșie cu colți de lup. E o aparență, la care se ține în tandem, dar la care se lucrează individual. Se pun deoparte cuvinte, se îngheață aluzii, se multiplică priviri, se încheagă mângâieri, însă totul cu o lentoare bolnăvicioasă, cu ardere internă, cu bătaie lungă. E un război. Se varsă sânge, se trage în răni mai vechi, se atenuează căzături, se scurg lacrimi, dar mai presus de toate... Se trădează. D-aia se încheie cu un armistițiu cât se poate de amiabil: zeul își ia contribuția înapoi, altarul ia foc, creștina se face păgână pe loc, el întoarce spatele, în gloria lui funestă, ea întoarce fața la schimb, să primească palma destinului, amândoi scuipă-n țărână, în așa fel că amândoi se scuipă reciproc. Vântul le poartă durerea, a unuia către celălalt, ca un vărsat contagios, ca o ciumă arzând latent, ca un deochi care nu are descântec.
 

”Şi totuşi e stare de veghe.
Şi totuşi murim repetat.
Şi totuşi mai cred în pereche...
Şi totuşi ceva s-a-ntâmplat.
Pretenţii nici n-am de la lume,
În pat întuneric şi tu.
Intrăm în amor fără nume,
Fiorul ca fulger căzu.

Şi totuşi există iubire!
Şi totuşi există blestem... 
Dau lumii, dau lumii de ştire:
Iubesc, am curaj şi mă tem!”

Nihil sine Deo.

   Și atunci m-am gândit care e diferența între circumstanțele în mijlocul cărora ar surveni moartea. Mi s-a mai spus: sunt prea tânără ca să mă gândesc la asta. Dar nu știi niciodată ce îți rezervă destinul. În nopțile goale, nu aveam altceva mai bun de făcut decât să reconstitui catacombe în care aveam să pătrund poate peste ani buni. Însă la fel de conștientă eram că pot pătrunde ca mâine. Făcusem din relitate un leagăn al unei fobii slinoase, alunecoase, un focar al unei boli viclene, al unui cancer ce se îndrepta pe nesimțite către metastază, Mă lăsa în unele nopți. Ca să mă cred complet vindecată de temeri fără rost. Ca să se ridice, mai târziu, în plină formă și să îmi reamintească faptul că nu sunt normală. Uneori simt că mă ridică deasupra lumii întrucâtva bezna asta prin care trec. Alteori simt că m-ar arde ca pe o lumânare. Viața a simțit slăbiciunea fitilului și a dat curs flamei, să instige la moarte, să plângă și să refuze ulterior orice recurs. Nu e cură, vindecare sau regim în boala asta. Conteaza numai savoarea vieții ăsteia în expectativă.
   Și mai contează ceva, după cum mă și gândeam. Cum mori. Contează dacă mori în inconștiență sau în mijlocul unei crize a sinelui ultratreaz? Da. Contează. Când dormi, ești pe trei sferturi mort. Parcă ți-ai aștepta cumva soarta asta. Nu are niuciun farmec dacă mori așa. Parcă jocul devine prea ușor. Și viața nu e mulțumită. Te va trece pe răboj și vă veți continua răfuielile într-o altă existență. Unde te va bântui un sfârșit chinuitor, care să spele păcatele ușurinței cu care inchiziția omnivalabilă te-a cruțat și te-a curățat.

   SAMSARA. O vei lua de la capăt. Temerea cu care nu te lupți te va privi în ohci și va părea că te lasă o clipă. O clipă cât o viață. Pentru ca în următoarea, să nu te lase nici măcar să respiri. Probabil că într-o viață anterioară nu m-am temut și am fost izbăvită prea ușor. Am avut o viață frumoasă. Am văzut locuri pe care mi le amintesc vag. Am fost păgână și răzvrătită. Probabil că m-am desfătat cu moarte, sțnge și otrăvuri. Bănuiesc chiar că am făcut parte din mișcări ezoterice negre, sumbre. Când visez altare negre, pentagrame, cruci întoarse, cupe cu sânge cald și obligații de a boteza noi adepți în umbrele unui miez de noapte fără rezonanță, mă trezesc gândind că nici măcar nu am văzut așa ceva. Darămite să fiu eu cea care le dă naștere... Atunci nu găsesc altă explicație decât aceea că am trăit înainte de a trăi din nou. Că am vorbit înainte de a ști să vorbesc. Am negat înainte de a crede. Am ucis înainte de a trăi. Am propovăduit înainte chiar de a mă convinge pe mine. Am secerat înainte de a semăna. Am murit înainte de a mă naște. Le-am luat natural înainte de a mă teme. Am cultivat iraționalul înainte de a mă îngropa în lumi fără mine. Am luat șanse înainte de a mi se da una. Acum plătesc. Și aștept să mă revanșez. ”Aștep învierea morților. Și viața veacului ce va să vie. Amin!”
   Când trăiești, ți se smucește dreptul la viață. Cineva te vede pălind și implorând un demiurg știut doar de tine să te mai lase o zi, o clipă, un ceas. Îngenunchezi într-o ultimă taină a împărtășaniei, nemărturisită... În ”Străinul” lui Camus, finalul căruia m-a determinat să îmi iau inima în dinți și să reintru în camera mea virtuală tăinuită după atâta timp, protagonistul refuză întrevederea cu protul de nenumărate ori, justificându-și gestul prin puținătatea timpului rămas. Conștient de iminența actului decisiv, vrea să trăiască ultimele clipe luând viața în sens invers, așa cum și mama lui a făcut-o, logodindu-se simbolic către sfârșitul vieții pentru a mai hoinări o dată prin deșertul vast al timpului apus înainte de a apune ea însăși, cu tot cu amintirile și cu viața, care nu s-ar mai drula în niciun sens. Ar stagna. S-ar degrada. S-ar descompune. Ar putrezi. Trupul e viața...
   Întrebat de preot cum ar recționa în clipa morții, dacă nu ar fi ghilotinat sau condamnat în vreun fel, a replicat că ar face la fel. Pentru el sfțrșitul are același gust și azi, și mâine. Nicio emoție. Doar o dorință vagă de a avea posibilitatea să fie și el complice la delimitarea pragului ultim al existenței...
   M-a cutremurat. Știu că o să mor... Dar să știu că voi muri mâine...? Ar fi prea mult de suportat. Probabil că aș încerca cu disperare să mă omor de una singură, ca să fentez destinul și să curm așteptarea aia mai ucigătoare decât înuși ștreangul, ghilotina, otrava sau glonțul...
   Mă gândesc uneori că vreau să fac totul cu viața mea. Tot ce se poate. ca să nu mor decât prin mine, să trăiesc mai apoi în amintirea tuturor celorlalți. Când văd, apoi, cât e de greu, câtă determinare așteaptă ambiția lăuntrică de la un suflet atât de fraged și supus tentațiilor, mă dau în lături, și nu ca o dovadă de slăbiciune. Ci mai mult ca o dovadă de indecizie. Vreau să mai și trăiesc. Măcar să traiesc pentru mine, inainte să mor tot la fel. Nu să trăiesc pentru alții și să mor tot pentru ei. Da, vreau ca viața mea să fie un spectacol. Dar un spectacol pe care să îl simt. Nu care să îmi cântărească în cuvinte și imagini mentale confuze posterioritatea...
   Asta da criză existențială. Să refuz să trăiesc acum, ca să trăiesc mai pe urmă...? Sau să trăiesc acum și să mor definitiv...? E riscant și nimic nu îmi garantează reușita. Sorții sunt amăgitoroi și schimbători. O singură relaitate avem la mână, dacă o irosim se poate să pierdem și cauza ulterioară în care am investit tot timpul dat... Ce rău e că nu am căiă de mijloc. Trăiesc excesiv, însă încorsetată de niște parametri foarte blânzi și egali. Trăiesc cu regularitate, atunci când nu simt că mor.
   Și îmi doresc să cred că am un Dumnezeu deasupra capului. Care o să încline vreodată balanța, înainte ca eu să pierd ultimul tren către ceva care, în definitiv, oricum mă așteaptă. Cred că suntem cu toții de acord că ceea ce ne-a fost dat nu putem schimba, oricât am întârzia pe drum. Deși rămâne la fel de adevărat că dacă ne întorceam cu o oră mai devreme de la lucru, găseam femeia în pat cu un alt bărbat sau bărbatul în duș cu alta. E ceva inefabil. Și totuși, e ceva mic chiar și în destinul nostru mărunt. Când e vorba de lucruri mai mari, destinul nu se împotmolește, nu se domolește, nici nu se grăbește. Acolo nu mai contează că te-ai întors cu o oră mai devreme sau că ai întârziat un an. El așteaptă să pierzi trenul ca să te suie într-altul, nesperat, nu înainte însă de a te descuraja, de a te îndemna la psihanaliză, de a te înghesui puțin pe peron, violându-ți conștiința fragilă cu viziuni sumbre, presimțiri negre și flash-backuri descurajante. Pentru că destinul merge cam așa: (extras de pe pagina de facebook Iosif E. Miclaus photography. Las și un link pe aici, poate e cineva curios ce lucruri faine face băiatul ăsta cu lumina, și cât de mult prețuiește harul divin, fiind în permanență conștient de guvernarea divină... Gata cu bla-bla-ul, să lăsăm, dar, finalul să curgă...)


Un profesor de filosofie stãtea în fata clasei având pe catedrã câteva lucruri.
Când ora a început, fãrã sã spunã un cuvânt, a luat un borcan mare de maionezã gol, pe care l-a umplut cu mingi de golf. I-a întrebat pe studenti dacã borcanul este plin si acestia au convenit cã era.

Profesorul a luat atunci o cutie cu pietricele pe care le-a turnat în borcan, scuturându-l usor. Pietricelele au umplut golurile dintre mingile de golf. I-a întrebat din nou pe studenti dacã borcanul era plin iar acestia au fost de acord cã era.

Profesorul a luat dupã aceea o cutie cu nisip pe care l-a turnat în borcan. Firesc, nisipul a umplut de tot borcanul. I-a întrebat din nou pe studenti cum stãtea treaba iar acestia au rãspuns în cor "pliiin"!

Profesorul a scos de sub catedrã douã cesti cu cafea pe care le-a turnat în borcan umplându-l de aceastã datã definitiv. Studentii au râs.

"Acum" a spus profesorul dupã ce hohotele s-au domolit, "as dori sã întelegeti cã acest borcan reprezintã viata voastrã. Mingile de golf reprezintã lucrurile importante pentru voi, familia, copiii, sãnãtatea, prietenii si pasiunile voastre, si cã dacã totul ar fi pierdut în afarã de acestea, viata voastrã ar fi tot plinã."

"Pietricelele sunt celelalte lucruri care conteazã pentru voi, serviciul, casa, masina, iar nisipul e restul lucrurilor mãrunte"

"Dacã veti începe cu nisipul," a continuat el "nu veti mai avea unde sã puneti mingile de golf si pietricelele".

"La fel si în viatã, dacã îti irosesti tot timpul si energia pentru lucrurile mici, nu vei avea niciodatã timp pentru lucrurile importante pentru tine."

"Acordã atentie lucurilor importante pentru fericirea ta. Joacã-te cu copiii, fã-ti controale medicale periodic, iesi cu sotia în oras la cinã, joacã golf, vei avea suficient timp altã datã sã faci curat sau sã repari cine stie ce dispozitiv . Ai, în primul rând grijã de mingile de golf, ele conteazã cu adevãrat. Stabileste-ti prioritãtile, restul e doar nisip."

Unul dintre studenti a ridicat mâna interesându-se ce reprezentau cele douã cãni de cafea. Profesorul a zâmbit "Mã bucur cã întrebi asta, ele vor doar sã arate cã, oricât de plinã ar pãrea viata ta, e loc întotdeauna pentru douã cãni de cafea, împreunã.


--------- Via http://www.facebook.com/IosifMiclausPhotography?fref=ts

Caleidoscop vivant.

   Sunt adepta mersului pe sârmă. Iubesc periculos. Şi iubesc să iubesc periculor. Şi tot aşa.
   Merg pe sârmă la miezul nopţii, când bate clopotul păcatelor neplătite, când plouă potopul crimelor nemărturisite, când se spală cel mai uşor scăpările ele ce duc la pierzanie, când ceasul spovedaniei te îndeamnă să te mărturiseşti adept al viciului, luna te lasă să te mântuieşti, însă tu nu vrei. Îţi mai aprinzi o ţigară şi mergi pe sârmă. În seara asta nu mai bate clopotul până la 1. La 12 încremeneşte timpul şi aşteaptă să te plimbi prin mine, cu ţigara în colţul gurii şi cu gândul aiurea. Un instantaneu ce va dura o viaţă. Şi o viaţă ce nu va mai alerga, instantaneu...
   Mă gândesc la copiii care trăiesc în cimitir, pentru că, paradoxal, viaţa i-a aruncat la cotitura cu moartea. Ei văd zilnic cum se moare, cum se trece dincolo, cum se uită. Şi poate că e mai bine aşa. Nu le va mai fi frică să doarmă... Aşa cum îmi era mie, până să te întâlnesc. De plictiseală, nu îmi aprindeam o ţigară, ci mâ gândeam că o să mor odată. Şi că nu o să mai aud. Nu o să mai văd. Sau să simt. Şi aşa. stând în pat, simţeam cum mă prinde vidul, cum mă încurc în toată simplitatea aia monumentală, în tot negrul ăla nemutilat, în tăcerea aia în care ţipătul meu deznădăjduit nu se auzea nici măcar în mintea care-l făurise. Mă ridicam asudată şi buimăcită şi plângeam deja de vechea frică. Trăiam mereu cu teama de sfârşit. Mi-era lehamite de noi începuturi, intuind prematur că au şi un sfârşit, mai mult sau mai puţin împurpurat de aşteptări, pregătiri, lacrimi, scâncete sau ecouri de bun-rămas. Ce rost să mă complic în afara rutinei mele- singura care îmi garanta obsesia repetiţiei, singura care nu ameninţa să se fângă într-un alt sfârşit?
   Asta până să te întâlnesc pe tine. Tăcerea de la miezul nopţii nu mă mai târăşte în abis, ci răscoleşte în mine  măruntaiele secate şi lichefiate de atâta drag şi dor. Şi nu îmi închipui cameră de tortură mai cumplită decât camera mea la miezul nopţii, când ies să merg pe sârmă şi tu dormi.
   Merg pe sârmă şi mă joc cu trupul meu, singura agoniseală ferită de timp şi nesuferită de vreme. Mă îndoi în vânt când afară nu se clinteşte nicio frunză şi ma perind de la un capăt la altul al acului exagerat de ceasornic, ce a înţepenit până la 1, când o să bată de 12, ca să mă păcălească că am trăit mai mult cu un fum de ţigară, cu un pas debil, cu un ţipăt labil. Nu mă aude nimeni, dacă tot îngheaţă timpul. Aşa că strig. Şi mă vait. Şi mă zbucium. Şi caut. Mă opresc. Fugăresc acele de ceasornic în jurul cadranului, încercând să mişc mecanismul îngheţat, să mai vină o dată momentul să te aud.
   Nu-mi mai trebuie zile, să arunc degeaba cu ele în dreapta şi-n stânga, cu o mărinimie nebună, de nabab văduv de viaţă. Îmi trebuie bătăi de inima în care să măsor dorul, aşteptarea, întrevederea, îmbrăţişarea, sărutul. Şi putere, ca să îmi alin singurătatea, atunci când nu poţi să o faci tu.

   Merg pe sârmă, jucându-mă cu vântul schimbării, ce unduieşte aţa sub mine cu un zgomot mai firav decât riscul de a nu mă mai trezi. Timpul s-a deblocat, eu m-am împiedicat şi era să cad din turnul meu de fildeş. Clătinându-mă ameninţător, ridicând o falcă-n cer şi coborând una-n pământ, îmi promit să aştept, cuminte, până ai să te trezeşti. Îmi place să mi te închipui dormind. Trebuie să fie cel mai frumos lucru de care nu voi avea parte vreodată.
   Capturează-mi sufletul într-o maşină de vise. Şi ţine-l acolo, instantaneul unei vieţi trăite repede şi renegate şi mai şi. Prinde-mă in ce ai tu mai de preţ şi promite-mi că nu mă vei de afară când o să treacă timpul meu. Promite-mi că nu o să mă uiţi, când viaţa va pune sârma pe care am dănţuit seară de seară hotar de netrecut între noi. Atât îţi cer. Să nu mă uiţi şi să îţi aminteşti de mine luminos. Cum m-ai sfătuit şi tu când ne-am cunoscut: "lumină bună!". Acolo să mă păstrezi şi tu. Într-o veşnică lumină bună. Să-mi fie paşaport spre Rai, când voi fi prea obosită să mai pot pleda în propria-mi favoare.
   Tu m-ai vindecat de aşteptare. De frică. De moarte. Îţi mulţtumesc. Primeşte umilul meu omagiu. Lasă-mă să te iubesc. Acum. Şi mâine. Şi mereu.

Blanc

   Si ca sa fim intelesi, nu se mai poate asa.
   L-am inghesuit intre patru pereti, am schimbat yalele si am zavorat fersetrele in speranta ca nu va mai iesi de acolo. Nu e genul care sa se bata ca sa se elibereze. Pur si simplu aluneca pe dedesubt. Patrunde acolo unde e prea stramt pentru intreaga mea fiinta. Eram in stare sa il zavorasc si in lanturi, doar sa nu mai scape. Doar sa nu ma impiedice de data asta...
  Sa nu ma impiedice sa alunec pe podeaua umeda si sa zac inconstienta, brutal de atrasa de viziunea unei reincarnari iminente. Sa nu ma impiedice sa ma invinovatesc lent, in subconstient, de o letargie sora cu moartea. Sa nu ma impiedice sa-mi imprastii respiratia intre Dumnezeu si neamul meu. Sa nu ma alunge de unde ma trage pumnalul ascutit. Sa mor? Nu. Sa adorm o vreme. Cu durere care sa nu ma lase sa visez. Mi-e frica sa mai visez aceiasi oameni morti care ma cheama catre ei. Nopti la rand m-am plimbat fara voia mea prin cimitire populate de oseminte dezgolite de tarana, pe alei imprejumuite cu marmura alba, sculptata identic, intr-o armata de cruci demonice, care ranjeau impaciuitor la granita dintre sminteala si vis. Nu le pasa daca ma mai trezeam sau nu... Dar mie da. Nopti la rand, m-am luptat cu niste proiectii diabolice ale subconstientului, care ma secau de viata din ce in ce. Ma trezeau epuizata si gata sa parasesc definitiv lupta. Ma trezeau gata sa vad lumea la fel de populata de maduva putreda ca si cimitirele pe care le colindam involuntar.
   Si mi-era din ce in ce mai frica. Slabita, fara prea multi prieteni, cum pierdeam oxigen din fiecare moment de respiro, asa mi se parea ca pierd sange la fiecare vis. De parca un Maestru al Jocului ar fi trasat o harta a lumii mele din vis si ma obliga sa strabat in fiecare noapte un alt traseu, legat de cel precedent printr-un fir al Ariadnei dureros trasat... Parca pe zi ce trece, completam cu propriul sange un simbol satanic pe un pamant virtual, rasarit din oase. Si nu ma mai recunosteam. Pierdeam din mine si castigam din altii. Parca facusem un pact dezavantajos cu Diavolul. Sa pot sa le intru altora pe sub piele si sa ii inteleg ca pe mine insami, in schimbul unei dualitati mistuitoare, care sa-mi arda subconstientul seara de seara, cu o regularitate mecanica, studiata... Preferam sa raman izolata. Sa nu cunosc nicio taina adanca a niciunui prieten. Si sa-mi visez, in schimb, o viata ideala. Sa nu ma chinui si-n cosmar cu o viata care nu-i a mea, cum fac si pe timp de zi...
   Parca rezistam cu indarjire unui cosmar diurn ce se prelungea de-a lungul unor clipe menite reflexului, inconstientului. De-aia imi zavorasem si incatusasem subconstientul. Ca sa ma lase. Sa nu ma opreasca si de data asta. Sa ma lase sa intru intr-o coma atat de profunda, incat nici lacrimile celor din jur sa nu se mai auda. Cautam un loc unde sa pic, sa cad aproape pentru o vesnicie. O vesnicie scurta. O vesnicie dramuita de un somn fara griji.
   Si mi-am ales un loc bun.
   "Curata campul, sa aiba loc sa aterizeze ingerii." spunea Nichita Stanescu.
   Eu am curatat un asternut si l-am pus pe pat. Te-am chemat langa mine. Si am asezat lama unui cutit alaturi, indreptata cu varful catre mine. Te-am avzut acolo si nu am putut rezista. Acalmia ma surzea. Simteam vidul ala care imi colora privirea pe dinauntru, cand inchideam ochii. Vidul ala care-mi strangea toracele ca-ntr-un corset si ma lega de maini si de picioare, asa incat sa nu mai pot sa ma zbat, si sa cad acolo unde mi-e dat. Fara sa-mi aleg pozitia sau momentul. Simteam vidul ala care se strangea asemeni ghipsului, intarindu-se pe mine si zbarcindu-mi fiecare centimetru de piele. Simteam cum mi se face somn. Si plumbul subit al asternutului de matase ma chema, ca un psalm cantat de vocile din vis, de care nu mi-era niciodata dor... Senzatia aia de asfixiere, de cand ma urmareau blesteme prin vis, se repeta si in timp real. Era delirul. Lesinul. Voluptatea chemarii. Senzatia atemporalului. Lumina unei alte vieti. Bataia incordata a inimii. Pulsatia diserata a creierului ce plutea dispersata in aerul dintre noi. Batea cu indarjire. Gata sa ma sparga, sa ma strapunga. Lesinul... Adineaori era o lama indreptata spre mine. Acum nu mai vad nimic...
   Si cad. Ca-n vis, peste sicrie, peste oameni, peste cruci. Cad, cu el langa mine. Desi in plin lesin si in cadere libera, tot reusesc sa ma intreb ce face. Ma salveaza? Sau asteapta sa vada cum picura din mine? Asteapta sa-mi puna giulgiul asternutului neprihanit pe deasupra coastelor strapunse de ascutisul vietii?... Macar de as fi apucat sa-i simt unghiile in mine. Infipte in carne, in scalp, in brate... Macar daca apucam sa ma lipesc atat de strans de el, incat sa-i pot simti vibratiile corzilor vocale tremurandu-mi pe firele de par...
   Si, deodata, nu  am mai simtit nimic. Poate ca ma salvase. Dar nu aveam de unde sti. Pentru ca atunci cand m-am trezit, nu mai era langa mine si totul arata asa cum imi inchipuiam Lumea de Dincolo. Doar cu mine si lipsita de el.


   Era un ricoseu al sortii la care nu m-am asteptat niciodata. Surzeau in mine reverberatiile destinului atins de degete straine, ca un diapazon inclinat catre distrugere. Firul vietii mele se asemanase mereu cu un pendul, care gravita in mod misterios intre viata si moarte, ramanand mereu suspendat la limita. Insa acum parca se dereglase. Inclina catre viata cu o vioiciune care mi-a dat de gandit. Ma intalnisem cu un zid de care nu puteam trece. Ma intalnisem cu iubirea care ameninta sa nu treaca odata cu viata. Si asta ma inspaimanta mai mult decat craniile lucii care ma torturau cu reflexele lor de fildes lucrat de maini pagane...

Raspuns la post-restant

   Si cand a intors spatele, s-ar fi asteptat ca el sa fi plecat deja. Ea si-a dezamorsat furia ce statea pe cale sa ii faramiteze trupul si sa-l imparta in mod egal miilor de zari... El se uita in urma si o vedea aruncand pas dupa pas pe trotuar. Usor, ii parea lui. Dar nu vedea lupta ce se dadea in ea la fiecare miscare. Ceva ii spunea sa revina. Altceva o trimitea pe lumea cealalta, a vietii fara nimic. Ii ardeau buzele, pe fata. Pe ceafa, o ardeau ochii lui.

   Ca o cicatrice care ii tinea lipiti unul de celalalt, chiar si dupa ce firul vietii comune s-a rupt. Pe ea o ardea, Pe el il durea arsura ei.

   S-a rupt viata in doua. Pentru a nu stiu cata oara. Si el pleca, simtea si ea cum se ingusteaza trotuarul, cum face lumea carare, cum il lasa toti sa plece de langa ea. De ce nu il tineau? Nu stiau ca ea nu are destul curaj incat sa-l mai prinda de mana? Asa a plecat. Asa si-au intors spatele. Asa vor muri. Ea va muri singura. Ii e frica. Sa nu fie chiar asa... Cum sa nu o tina nimeni de mana, cand convulsiile ii vor usca sufletul de viata si cand broboanele de sudoare de pe frunte ii vor rupe filmul vietii derulat intr-o secunda pe sub pleoapele insangerate...? Cum sa nu o ia nimeni in brate dupa ce inima ei va fi incetat sa bata...? Cum sa nu incerce un suflet sa dea de la el o suflare ca sa o incalzeasca, atunci cand ea se va fi racit...?

   Ii era frica. Sa moara uitata de lume. Uitata de el. Pentru ca l-a lasat sa plece. Pentru ca si-a gasit pe altul. Pentru ca se cauta si nu-si gasea locul. Pentru ca nu-l iubise, dar il iubea. Pentru ca voia pe altul, in timp ce il cauta pe el. Pentru ca nu stiuse ce-si dorea...

   Isi proiecta ultimul drum. Pe care el nu avea sa-l stie. Accidente crunte. Rezerve de spital... El nu avea sa stie. Avea sa o mai caute. Sa se intoarca la ai ei. Si sa afle ca ea plecase sa se caute pe sine intr-un alt cuvant. Si sa-l caute el pe un drum mai lung. A facut un ocol pe deasupra lui, l-a studiat inca putin, i-a mai vegheat somnul, i-a stapanit furia oarba, i-a redat sensul, i-a dat puterea sa se indragosteasca din nou... El nu stia ca ea nu mai traia. Poate ai ei au fost vagi. Poate ca se refereau la altceva. Poate ca plecase departe, ca sa-l uite.

   Dar nu. Ea l-a ajutat sa iubeasca din nou. Ea i-a ars amintirile. I-a smuls imaginea lor, sarutandu-se pe marginea unei rape, cand vantul le trecea pe langa buze... Insa el s-a impotrivit. Si a plecat sa o caute. Sa fie sigur ca ea nu mai simte nimic, inainte sa se avante intr-alta calatorie catre centrul pamantului, dupa atatia ani de repaos...

   Ea murise de ani buni. El era prea batran ca sa isi mai poata reveni. Asteptase 20 de ani. Sa-si faca curaj sa mai plece in cautarea iubirii... Si atunci si-a amintit de seara aia. Cand ea i-a spus ca ii e frica sa moara singura. Ca ii era frica de neant. Ca voia sa simta ca cineva incearca sa o traga inapoi in lumea noastra, cand pasul se va largi spre lumea umbrelor. Ca cineva se va lupta, alaturi de ea, pentru viata pe care nu a trait-o cum si-ar fi dorit... Ii fusese frica sa se desparta de ei toti...

   Si el nu a crezut-o. Credea ca o va astepta o zi. O saptamana. O luna. Poate un an. Dar niciodata nu s-ar fi pus chezas in afacerea asta a vietii... Nu ar fi banuit vreodata ca atunci cand ii va vorbi, ea va fi in pura incapacitate de a-i raspunde... S-a culcat la linistea inimii ei, care batea slab, undeva, sub el, incalzindu-i mana pornita spre adancuri, ca sa o scoata din intuneric si sa o invie la lumina... Ii batea inima... Sau era a lui, oprita in clipa in care nu a mai batut langa a ei...

   Ar fi vrut sa-i fi spus totul la timp. Sa nu o invinovateasca pentru ca a avut indrazneala de a fugi, speriata, de langa el. Acum stia ca a plecat trista ca i-a paraginit destinul. Si-i parea rau ca nici macar acolo unde s-a dus nu se putea odihni, de vacarmul amintirilor care nu se sting nici dupa ce sufletul inceteaza sa se zbantuie prin lumea lor...

   Nu era vina nimanui ca ei s-au vazut. Era vina lui ca a plecat in ziua aia, atat de devreme si, totusi, atat de tarziu. Pentru ei era sfarsitul. Pentru ea, era urmarea care o ducea intr-acolo unde plecase. El inca o mai cauta. Nu voia sa accepte faptul ca nu mai putea sa-i arda alaturi. Dar nici nu putea sa o urmeze. Trebuia sa aiba curajul sa il doara pana in momentul in care ea va considera canonul ca fiind dus la indeplinire si-l va chema din nou langa ea.

   Era atat de senin... Poate ca ea era fericita sa il vada pentru ultima oara aproape de ce mai ramasese din umbra ei pamanteasca... Era cald. Si batea vantul, adiind printre buzele lor, ca-n ziua cand au fost, o data, fericiti. Fusese atat de tanara... Oare acum... mai arata la fel...?