Dinăuntru văd foarte bine lumea de afară, ca un spectru în care se reflectă convenabil spectacolul, sunt un spectator plăcut, zăcând în expectativă și dictând didascalii celor din scenă. În mine se bat doi. Nu mai sunt ce am fost. Nu mă mai recunosc ca atare. Eu, independentă de mine. Prin mine trăiesc simultan două suflete azimutale, convexe, deloc convergente, nu tocmai diametral opuse, însă discrepante. Prin mine și în mine. Dacă mor eu, se duc și ele...?
Îmi iese fum din gură și parcă-ar intra în pământ. Parcă mestec aer și cum să mesteci ceva atât de rarefiat încât parcă nici n-ar exista...? ”- Dacă nu-L văd, nu există. Nu există Dumnezeu. - Dar aerul? Îl vezi? - Nu. - Atunci de unde știi că există?” ... Îmi place să mă joc cu buclele unui abur cu destul mai greu decât aerul încât să-și poată desluși pe fondul lui siluetele fantasmagorice. Parcă m-aș juca cu buclele unei copile viciate. Față de porțelan și păr sintetic îmbâcsit de praf, pânze de păianjen și aer stătut. E atâta mizerie în tinerețea asta decrepită de cât e de statică, încât simt că pot să extrag penicilină din ea. Penicilină pentru infecția care nu ne mai răpune odată.
Cu fum împac aceste două creaturi care se zbat în mine, le țin ocupate într-un front comun. Mi se pare echitabil. Vând sănătatea trupului ca s-o cumpăr pe cea a minții. Am uitat, în ansamblu, cam tot, dacă se poate spune că am știu vreodată ceva cu adevărat. Și nici nu vreau să-mi amintesc. Doar atât: mă mai iubește cineva? Sau viciile mi-au atras antipatia partidelor sufletești favorabile? Societatea matriarhală din mine caută un pretendent valabil, cu o genealogie sănătoasă. Patriarhatul, pe de altă parte, îi dă dracului pe toți, nici originea nobilă nu-i salvează pe ăia care-s porci din naștere și nimic nu-i bun pentru fata pe care a conceput-o în parteneriat strict spiritual cu partea feminină a sufletului, care nu face altceva toată ziua decât să întocmească tot felul de cataloage ale viței sufletești nobile, din care să aleagă produsul lor organic umlător, respectiv subsemnata. Două fantome s-au ținut de mână și imediat au fost prinse sub o epidermă care s-a întins întâi fără vergeturi, după aia nu i-a mai păsat. Un copil se naște dintr-un suflet ambivalent. Atunci la ce rost căutarea jumătății, dacă ți-l reîntregești prin tine însuți? N-ai părinți, ai prea multe suflete. N-ai Dumnezeu, ai îndoieli.
Contează cât mă ramific? Contează că fiecare tunel care-mi sondează adâncimile tenebroase duce spre inimă, așa cum toate drumurile duc la Roma? Cine sunt? Chiar atât de dezagreabilă...?
Mă întreb cui o să lipsesc dacă o să mor. Mă întreb cum e moartea în sine, mai lungă sau mai scurtă decât viața împărțită mizerabil între două destine? E identitate măcar în moarte, sau e totul un conflict de interese meschine? Dincolo mă așteaptă cineva cu sufletul ieșindu-i pe gură (fumul meu...), sau mă confundă toți, ca aici? Mă confundă vag cu amintirea unei colectivități a reveriei. Sau cu imaginea comprimată-ntr-una singură a unui demult pierdut sacru feminin, poate... Eu sunt tot ce nu au apucat să cunoască și să simtă în vise, de vreme ce ele se termină tocmai în momentul în care încep să prindă contur real pentru mințile obosite. Am cu toți un numitor comun în spațiul oniric, unde sufletele rămase fără casă se zbat să-și ocupe un loc.Și dacă le-aș strânge eu pe toate? Frânt orfelinat de ambiții spulberate, casă cu care timpul nu ține, în care își abandonează toate bătăliile și cauzele pierdute. De unde știu eu păpușa aia de porțelan cu ochii șterși și roșul obrajilor ciobit...? Cu părul smucit în jurul prafului, cu haina totuși vie, deși cu gura rămasă strâmbă, a moarte...? De unde-mi amintește mie fumul din țigară de ea...? ”Gorgona, nu mai vreau la ea în suflet, e pustiu ca acasă, de când n-au mai venit mami și tati...” Gorgona fuma o țigară. S-a uitat în ochii ei și ea a căzut, din faianță, pe podeaua de lemn. De atunci stă în pod și o confund în toate visele confuze cu un suflet valid. Totuși, nu-i decât un tribut adus fumului de țigară...
Și toate sufletele astea, pe care le prind în mine ca și când aș fi o plasă de vise, trebuie ori să le renasc, ori să le sting pe piele, cum mi-aș stinge una din țigările cu care mă joc în vârful degetelor. Și carnea arsă are mereu miros de mandarină, piersică, lăcrămioare, tuberoze, flori de portocal, iasomie, mosc, ambră, vanilie și lemn de santal. Și arsura mi se urcă la vedere, ca o protuberanță indecentă, ca un memento cu alzheimer, care uită de câte ori și-a amintit să se repete și zvâcnește continuu, ca să fie sigur că-și împlinește menirea...
Sting pe piele epidemiile de care am suferit înainte să mă nasc. Un suflet umblă pe mai multe coclauri și violează multe curve, în speranța că se va înfige în vreuna. La urma urmei, poate că nu strâng suflete într-un borcan, poate că sufletele pe care le simt în conflict sunt de fapt unul singur, care a marcat mai multe destine, care acum se revoltă că le-a fost luat. Și-a deschis două perechi de ochi pe două meridiane opuse ale aceeași ființe și atitudinea lor ostilă mă face să cred că am să cad în demență și curând după aceea am să mor.
Și dacă o fi cumva să mor, ziceți-mi de deochi și lăsați-mă să dorm, nu încercați să mă treziți. Cele două ființe dinăuntrul meu au căzut la pace în sfârșit, înseamnă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu