Jurnal intim, #1 ("În contra direcției de astăzi în cultura română")

   De multe ori ești prea ocupat cu altele ca să mai vezi ce e în jurul tău. Nu e de condamnat. Dar știm cu toții unde se ajunge de acolo... Uneori îmi place să-mi ridic capul din pământ și să mă mai uit pe lângă mine. Alea-mi sunt clipele de liniște în care observ de ce merită să trăiești. Îți faci atâtea griji pentru ceva de care vei uita peste o zi-două, o lună-două, încât pierzi din vedere că există pe lumea asta lucruri care te fac fericit.
   La sfârșitul unei zile pline, cu glume, caiete, cărți, dureri de încheietură de la prea multe pagini scrise, dureri de cap și vedere încețoșată de la prea mult învățat, mă retrag în sanctuarul meu. Mă întind în pat și mă dezmorțesc. Pun mâna pe telefon și-mi sun prietenul ca să vorbim până adorm. E mereu acolo la sfârșitul zilei. În restul timpului e în mintea mea.
   Când vine un prieten de la facultate, vorbim dintr-o singură suflare despre tot ce se poate și-mi amintesc cât de nașpa e să stai printre ignoranți. În zilele alea îmi amintesc că știu mai multe decât aș fi putut bănui. Și-mi face bine să vorbesc despre chestii pe care nu le bagă nimeni în seamă.
   Dar în marea parte a timpului suntem doar eu și muzica. Eu, muzica și cartea. Îmi place să cred despre mine că am câte o melodie pentru foecare gest, situație sau stare de spirit. Cât despre cărți... Citesc uneori chestii care mă bagă în ceață. Sunt autorii ăia atât de zeloși în descrierea personajelor, încât mă aruncă înapoi la stadiul de ignoranță. Tipa cutare din cartea "X" se dă cu un parfum marca Y, poartă haine făcute de creatorul Z, pantofi de la casa de modă "Alfa", fumează țigări "Beta", conuce o mașină "Gamma"... Mă simt vinovată că nu știu despre ce e vorba. Omul ăla încearcă să redea atmosfera unei epoci și niște mentalități, iar eu nu pot înțelege devăratul farmec al lersonajului pentru că nu știu toate mărcile alea. Apoi, autorul mai spune despre personaj că rostește o anume replică în stilul lui Habarnam Cinenaiba Ofi și mă pleoștesc de tot. Actori, personaliăți mărunte, trupe mai underground decât metroul...aș vrea să le știu pe toate. Dar la ce mi-ar folosi...?
   Totuși îmi plac autorii care-și descriu așa personajele. Tocmai de aceea mai inserez și eu câte un nume de trupă mai puțin cunoscută care-mi place, parcă îmi dă un aer superior, de cvasiomnisciență. A fi sau a nu fi hipster? Aceasta-i întrebarea celui de-al doilea deceniu al celui de-al XXI-lea secol.
   Citeam ieri un articol scris de un tip de la "Cațavencii" pe blogul personal, în care înjura cu consecvență hipsterii, dar mai ales anumiți exponenți ai tagmei lor, respectiv o trupă care-mi place- Robin and the Backstabbers. Le-aș fi luat apărarea, dar nu mă mai bag în gura lupului. Articolul ăsta îl succedă pe cel din "Cațavencii", unde jignise o trupă cu tradiție fără nicio jenă și fără prea mare temei. Acolo s-a despicat pământul în două și băiatul și-a primit binemeritata porție de înjurături. Nu pot să nu mă mir de drumul pe care ni l-am ales. Tot ieri citeam cum înjură Mărgineanu un grup anume, bazându-se pe o interpretare halucinantă pe care singur a dat-o unui articol. Pe scurt, m-am încărcat cu atâta energie negativă aiurea, încât m-am întrebat dacă ar trebui sau nu să-mi pese, dacă ar trebui sau nu să mă simt. Sunt eu o hipsteriță proastă, fără nicio cultură și cu aceleași înclinații și același coeficient de inteligență ca al unui cocalar, singura diferență dintre noi fiind modul de manifestare? Mă îndoiesc, sincer. I-aș fi spus domnului Hater de la "Cațavencii" câte ceva despre un exponent al sus-menționatei tagme pe care o descria prin câteva cuvinte simple, intercalate de valuri de înjurături complexe, dar mi s-ar fi răspuns cu "Te-a întrebat cineva ceva, #&$*@ proastă...?". Așa că m-am gândit să mă abțin. Cu tristețe constat că astăzi trebuie să treci cu ochii închiși pe lângă ură, trivialitate, atacuri la persoană, atentate, războaie, defăimări, invective și multe altele. De ce? Că mori cu ei de gât dacă te pune dracu' să le-ntorci vorba. De la băiatu' Cațavenc mă așteptam la o astfel de părere ieșită din neant, oamenii de genu' se trezesc, văd soarele pe geam și-l înjură că strălucește oblic și nu perpendicular. Așadar, nu trebuie să fii vinovat de ceva anume ca să te-njure, e de-ajuns că exiști. Și te-njură oricum. Dar domnul Mărgineanu...?

   În fine.
   Mai era un articol care spunea ceva despre niște cărți pe care, dacă le citești, ești automat prost. Mă așteptam să fie "Exerciții de echilibru" a lui Chirilă acolo, dar am fost șocată să îi văd alături pe Paler, cu "Viața pe un peron", și pe Călinescu, cu "Enigma Otiliei". Să-nțeleg că am fost făcută proastă încă o dată. Așa că mă întreb cu ce arme ar trebui luptat împotriva lor. Or fi de ajuns cuvintele, sau trebuie să le desenezi, ca să priceapă..?
   Îmi pun acum o mie de întrebări. Asta e lumea în care mă pregătesc să plec? Asta e prestigioasa opinie publică...? Asta e societatea românească în care caut motive ca să n-o părăsesc...? Sincer, mă simt prost. Sau proastă. Depinde cine citește, îmi place să fiu deschisă tuturor interpretărilor. Nu pot să nu mă-ntreb de ce am citit atâtea cărți, de ce am ascultat atâta muzică, de ce am învățat atât de bine, de ce am respectat atâtea reguli, de ce m-am dezvoltat atât de armonios. Ca să mi se spună că sunt proastă, în mod indirect, bineînțeles? Strâng motive pentru care să rămân în țară și să o reformez cumva. Au ei habar că unele din chestiile citate ca fiind tâmpenii sunt tocmai câteva din motivele pentru care nu plec la studii afară?
   Respect scriitorii buni din România și aș vrea să mă număr într-o bună zi printre ei. Și consider că nu m-aș putea exprima la fel de armonios în nicio altă limbă. Iubesc trupele de alternative românești și metaforele lor. Îmi arată că există poezie și azi și că sunt norocoasă că pot s-o văd, s-o trăiesc, s-o ascult. Fericită sinestezie. Vreau să rămân în țară să apuc să le văd live pe toate. Vreau să rămân în țară pentru că mulți dintre oameni sunt frumoși și vreau să apuc să-i am alături înainte de a porni pe drumuri străine.
   Știu pseudojurnaliștii ăștia că avem anumite simboluri, mai mult sau mai puțin cunoscute? Știu ei cât costă asemenea opinii...? Știu ei că noi, tinerii, ne pierdem încrederea în soarta țării când citim sau vedem în jur asemenea inepții...? Uneori stau și mă întreb ce aș putea face ca să-mi fac cunoscută munca. Aș vrea să-mi citească mai multă lume blogul, pentru că simt că merit și că am câte ceva de spus. Dar lumea alege să-i citească pe Chirilă, Nemerovschi și blogurile astea de hatereală ieftină care, ocazional, mai nimerește și la țintă. Dar și un ceas stricat arată ora exactă de două ori pe zi, deci... N-am nimic împotrivă că masele se orientează în direcția asta. Dar reprezentanții ăștia ai opiniei publice n-au habar cât noroc au. Sau ce să facă cu el. Asta e cel mai frustrant.

   În fine.
   Poate pare că am divagat, dar, în esență, cam ăștia sunt vampirii energetici care ne omoară atenția distributivă. Dedicăm unor astfel de lucruri prea mult din timpul nostru liber, prea mult din timpul pe care ar trebui să-l petrecem bucurându-ne, făcând o sărbătoare din fiecare clipă pe care o putem folosi după bunul plac. Ne interesează prea mult ceea ce interesează prea puțin și alunecăm într-o extremă periculoasă. Îmi pare rău că deasupra țării ăsteia plutește un nor de negativism la fel de gros și de periculos ca ăla care cică ar veni dinspre Cernobîl, dar mai puțin mediatizat decât cel din urmă. Îmi pare rău că deschidem ușile ignoranței și nonșalanței, în loc să încurajăm schimbarea, întinerirea. Babele care bârfesc la poartă și care împânzesc mijloacele de transport în comun, bătrânii care fură toate beneficiile și se bucură de câte înlesniri e cu putință să primească s-au mutat pe internet. Unde ne intoxică zilnic cu câte o doză mică de tâmpenii, până când vom deveni irecuperabili. Nu-i neapărat o strategie, nu tot răul care se-ntâmplă azi face parte dintr-o amplă conspirație bine pusă la punct, e pur și simplu o alegere pe care o facem involuntar, ceva cu care ajungem să ne obișnuim, după ce l-am tolerat vreme îndelungată, fără să ne pronunțăm în vreun fel.
   Poate că tăcerea e un păcat mai mare decât credem. Sau, mai bine spus, "Fețele tăcerii" sunt prea înșelătoare. Vorbim când ar trebui să tăcem și ne abținem atunci când chiar e necesar să spunem ceva.

   În fine.
   Azi sărbătoresc cu liniște și muzică bună. Și pentru că am dedicat prea multe rânduri vampirilor energetici și chestiilor de pe internet care mă enervează, voi consacra următoarea ocazie ficțiunii.

   Așadar, las aici câteva linkuri care să vă ajute să-mi înțelegeți frustrarea, asta dacă a reușit articolul meu să ajungă până la voi. Și vă încurajez să militați în orice fel vreți voi pentru schimbare. Ne gândim adesea că schimbarea poate avea loc și fără noi, fiecare e numai unul, cantitate neglijabilă. Dar fiecare om care gândește așa nu e în plus la ideea de schimbare. E în minus. Gândiți-vă la asta. Și bucurați-vă astăzi de o minunată porție de liniște autoindusă. Pentru că meritați.

http://www.catavencii.ro/iris-s-au-reunit-de-foame/

http://www.piticigratis.com/2015/04/patruzeci/

http://www.kmkz.ro/recomandari-2/tepe-recomandari-2/10-carti-pe-care-esti-prost-daca-le-citesti/

Cenuși de gri dorian spălate de ploi...

   Simt că ceva anume mă trage spre inerție, dar nu știu exact ce. Uneori am tendința să contemplu prea mult stările astea de tranziție. Dacă mă simt cumva încărcată, în vreo manieră metafizică, țin neapărat să detectez sursa de provenință a acestor inconveniente... Simt uneori că pierd câte puțin cu fiecare zi ce trece din puținele minți ce mi-au rămas. Scobesc în ele ca-ntr-un colț de pâine, când, de fapt, am în ele ultimul colț de lume valabil. Mi-e dor de oameni pe care nu i-am cunoscut și mă dor povești care nu mi-au aparținut. Exact ce spuneam: alienare. Junglă prost încadrată, cu liane de opal, nemișcare colectivă, resorturi organice ruginite. La raionul de confecții nu se mai găsește ”om”. Așteptăm să bage marfă.
   Dinăuntru văd foarte bine lumea de afară, ca un spectru în care se reflectă convenabil spectacolul, sunt un spectator plăcut, zăcând în expectativă și dictând didascalii celor din scenă. În mine se bat doi. Nu mai sunt ce am fost. Nu mă mai recunosc ca atare. Eu, independentă de mine. Prin mine trăiesc simultan două suflete azimutale, convexe, deloc convergente, nu tocmai diametral opuse, însă discrepante. Prin mine și în mine. Dacă mor eu, se duc și ele...?
   Îmi iese fum din gură și parcă-ar intra în pământ. Parcă mestec aer și cum să mesteci ceva atât de rarefiat încât parcă nici n-ar exista...? ”- Dacă nu-L văd, nu există. Nu există Dumnezeu. - Dar aerul? Îl vezi? - Nu. - Atunci de unde știi că există?” ... Îmi place să mă joc cu buclele unui abur cu destul mai greu decât aerul încât să-și poată desluși pe fondul lui siluetele fantasmagorice. Parcă m-aș juca cu buclele unei copile viciate. Față de porțelan și păr sintetic îmbâcsit de praf, pânze de păianjen și aer stătut. E atâta mizerie în tinerețea asta decrepită de cât e de statică, încât simt că pot să extrag penicilină din ea. Penicilină pentru infecția care nu ne mai răpune odată.
   Cu fum împac aceste două creaturi care se zbat în mine, le țin ocupate într-un front comun. Mi se pare echitabil. Vând sănătatea trupului ca s-o cumpăr pe cea a minții. Am uitat, în ansamblu, cam tot, dacă se poate spune că am știu vreodată ceva cu adevărat. Și nici nu vreau să-mi amintesc. Doar atât: mă mai iubește cineva? Sau viciile mi-au atras antipatia partidelor sufletești favorabile? Societatea matriarhală din mine caută un pretendent valabil, cu o genealogie sănătoasă. Patriarhatul, pe de altă parte, îi dă dracului pe toți, nici originea nobilă nu-i salvează pe ăia care-s porci din naștere și nimic nu-i bun pentru fata pe care a conceput-o în parteneriat strict spiritual cu partea feminină a sufletului, care nu face altceva toată ziua decât să întocmească tot felul de cataloage ale viței sufletești nobile, din care să aleagă produsul lor organic umlător, respectiv subsemnata. Două fantome s-au ținut de mână și imediat au fost prinse sub o epidermă care s-a întins întâi fără vergeturi, după aia nu i-a mai păsat. Un copil se naște dintr-un suflet ambivalent. Atunci la ce rost căutarea jumătății, dacă ți-l reîntregești prin tine însuți? N-ai părinți, ai prea multe suflete. N-ai Dumnezeu, ai îndoieli.
   Contează cât mă ramific? Contează că fiecare tunel care-mi sondează adâncimile tenebroase duce spre inimă, așa cum toate drumurile duc la Roma? Cine sunt? Chiar atât de dezagreabilă...?

   Mă întreb cui o să lipsesc dacă o să mor. Mă întreb cum e moartea în sine, mai lungă sau mai scurtă decât viața împărțită mizerabil între două destine? E identitate măcar în moarte, sau e totul un conflict de interese meschine? Dincolo mă așteaptă cineva cu sufletul ieșindu-i pe gură (fumul meu...), sau mă confundă toți, ca aici? Mă confundă vag cu amintirea unei colectivități a reveriei. Sau cu imaginea comprimată-ntr-una singură a unui demult pierdut sacru feminin, poate... Eu sunt tot ce nu au apucat să cunoască și să simtă în vise, de vreme ce ele se termină tocmai în momentul în care încep să prindă contur real pentru mințile obosite. Am cu toți un numitor comun în spațiul oniric, unde sufletele rămase fără casă se zbat să-și ocupe un loc.
   Și dacă le-aș strânge eu pe toate? Frânt orfelinat de ambiții spulberate, casă cu care timpul nu ține, în care își abandonează toate bătăliile și cauzele pierdute. De unde știu eu păpușa aia de porțelan cu ochii șterși și roșul obrajilor ciobit...? Cu părul smucit în jurul prafului, cu haina totuși vie, deși cu gura rămasă strâmbă, a moarte...? De unde-mi amintește mie fumul din țigară de ea...? ”Gorgona, nu mai vreau la ea în suflet, e pustiu ca acasă, de când n-au mai venit mami și tati...” Gorgona fuma o țigară. S-a uitat în ochii ei și ea a căzut, din faianță, pe podeaua de lemn. De atunci stă în pod și o confund în toate visele confuze cu un suflet valid. Totuși, nu-i decât un tribut adus fumului de țigară...
   Și toate sufletele astea, pe care le prind în mine ca și când aș fi o plasă de vise, trebuie ori să le renasc, ori să le sting pe piele, cum mi-aș stinge una din țigările cu care mă joc în vârful degetelor. Și carnea arsă are mereu miros de mandarină, piersică, lăcrămioare, tuberoze, flori de portocal, iasomie, mosc, ambră, vanilie și lemn de santal. Și arsura mi se urcă la vedere, ca o protuberanță indecentă, ca un memento cu alzheimer, care uită de câte ori și-a amintit să se repete și zvâcnește continuu, ca să fie sigur că-și împlinește menirea...
   Sting pe piele epidemiile de care am suferit înainte să mă nasc. Un suflet umblă pe mai multe coclauri și violează multe curve, în speranța că se va înfige în vreuna. La urma urmei, poate că nu strâng suflete într-un borcan, poate că sufletele pe care le simt în conflict sunt de fapt unul singur, care a marcat mai multe destine, care acum se revoltă că le-a fost luat. Și-a deschis două perechi de ochi pe două meridiane opuse ale aceeași ființe și atitudinea lor ostilă mă face să cred că am să cad în demență și curând după aceea am să mor.
   Și dacă o fi cumva să mor, ziceți-mi de deochi și lăsați-mă să dorm, nu încercați să mă treziți. Cele două ființe dinăuntrul meu au căzut la pace în sfârșit, înseamnă.