Peste tot e ca acasă

   Printre primele mele amintiri se numără momentul meu de glorie la cumpăna dintre milenii- revelionul dintre 1999 și 2000. Eram în Canada, eram bolnavă, eram printre străini și, dacă aș fi fost mai mare, mi-aș fi dat seama că nu-mi ajunge doar prezența părinților ca să mă simt liniștită și în siguranță. Încă de pe atunci simțeam că ceva nu-i în regulă, dar n-aveam cum să pun punctul pe „i”. De revelionul respectiv eram acasă la niște prieteni români. Fata lor era ocupată cu treburi de adolescenți, ei vorbeau cu ai mei despre treburi de adulți, iar eu mă zbenguiam înfășurată într-un fular pe melodia celor de la ATB- 9 AM (Till I come). De atunci, muzica mi-a devenit reper, iar stările pe care mi le induce- acasă. O minte goală, un teren viran pe care-l pot cultiva cu orice nebunie doresc. Și (mă) prinde.


   Prin 2005 auzeam la MTV melodia scoasă de Schiller în colaborare cu Peter Heppner- I feel you. În videoclip, un nene cenușiu se plimba stingher cu bicicleta printr-un oraș complet gol, într-o zi plumburie de toamnă. Aveam puțin peste 10 ani și încă nu știam ce-i aia astenie. Azi știu, iar în zilele înnorate și încețoșate ascult melodia asta ca să mă izolez de lume și să-mi găsesc starea din zilele când am ascultat-o pentru prima oară.


   Ai mei m-au crescut cu muzica anilor '80. Cântam melodiile celor de la ABBA înainte să știu ce înseamnă versurile, la fel cum refăceam înainte de somn întreg programul de peste zi de pa Cartoon Network. Pocind cuvintele, dar imitând perfect accentul american. Pe atunci, armonia sonoră era singurul element care mă făcea să vibrez. Acum, la 20 de ani, într-un moment de nostalgie, redescopăr albumul ABBA pe care-l ascultam în disperare pe casetă pe la 7-8 ani. Am luat cu mine de acasă, în momentul în care m-am mutat, câteva viniluri pe care să le agăț prin noua cameră, printre ele numărându-se și The Album, fiindcă tata avea dublură la el și nu-l durea prea tare pierderea. Când pur și simplu mă săturasem de absolut toată muzica pe care am ajuns s-o știu pe de rost, cu toate emoțiile și gândurile aferente, m-am gândit să mă-ntorc la origini și am reascultat albumul. A fost ca și când aș fi recitit o carte cu mintea cea de pe urmă. Move on a devenit cea de-a doua melodie preferată, după cea de la Nightwish care a devenit motto-ul meu, emblema, crezul meu- Live to tell the tale. Uitasem de ce-mi plăceau atât de mult. Armonia cea simplă din spatele unor cuvinte pe care toată lumea le-nțelege, fără însă a le percepe în același mod. În ziua aia m-am întors acasă, cu sufletul de la 7 ani și mintea de la 20.


   Într-o zi, mi-am mutat brusc centrul de interes de la Hannah Montana, Lady Gaga, Rihanna și tot ce mai ascultau fetele de 12-13 ani la un cu totul alt tip de muzică. Eram la începutul clasei a 7-a și un băiat care-mi plăcea mi-a dat o melodie de la Serj Tankian. Am devenit fan înfocat al celor de la System of a Down, apoi am început să explorez acest teren fertil pentru imaginație, în căutarea genului care să mă reprezinte cel mai bine. Timp de 7 ani, acela a fost symphonic metal-ul. M-am îndrăgostit de vikingul Marco Hietala, apoi de soprana Tarja Turunen și m-am dus din melodie-n melodie până în punctul în care am ajuns azi. Dar atunci când i-am descoperit, se pare că aveam la fel de multă nevoie de ei cum am astăzi de cărțile pe care le citesc. Tot prin perioada aia am mers și mai departe, plecând la primul festival adevărat- ARTmania. Și tot de atunci nu mai pot să plec de acasă fără o pereche de cărți în buzunar. Tarja, Sonata Arctica, Epica, Within Temptation, Helloween, Delain, Poets of the Fall, Katatonia, Pain of Salvation, i-am văzut acolo, în Sibiul care a căpătat astfel o aură mitizată, devenind un epicentru al tribulațiilor mele, în condițiile în care muzica pe care mi-a oferit-o îmi era seismograf. În orașul meu natal nu se-ntâmplă mai nimic. În lumea mea însă- da.


   ARTmania, 2013. Curtea interioară a palatului Brukenthal. Clar de lună și un pian în fața rândurilor de scaune. Alexander Veljanov și Ernst Horn și-au făcut magia și m-au făcut să plâng mai ceva ca la telenovele. Pe sub sprâncene, bineînțeles, nu voiam să-i dau satisfacție tatălui meu, care insistase să facem rezervare pentru concertul lor și îmi spusese de el. De-a lungul timpului, noi doi am avut numai divergențe de opinie. Tot ce am respins pur și simplu pentru că venea din partea lui, face acum parte integrantă din viața mea- muzica, limba franceză și cărțile.


   Cu Deine Lakaien, adică Alexander și Ernst, m-am reîntâlnit săptămâna trecută. În aceeași formulă, acustică. Un pian și-o voce profundă, zici că vorbea Dumnezeu cu marea, cum zicea Oza în vremurile de glorie ale Steleverzi. O voce profundă și caldă care m-a dus înapoi în Sibiul lui 2013, înapoi în zilele când nu eram singură pe lume, mai ceva ca Rémi al lui Hector Malot. Într-o lume în care cuvintele simple sunt de ajuns încât să înțelegi lumea, o lume pe care dacă ar fi să mi-o închipui, aș plasa-o în zona Poitou Charentes, unde sper să mă întorc într-o zi.  O lume care are de toate: lagune, câmpii întinse, fortărețe medievale, biserici catolice superbe, liniște și sate idilice. Nu, nu ca-n cadrul semănătorismului românesc. O lume în care tânărul cuplu din Clermont-Ferrand există cu adevărat, ca în Kiss me, și în care bețivul care se îndrăgostește de lumina de la un stâlp din Wunderbar își găsește și o dragoste pământeană. Îmi amintesc cum mă pătrundea încet și cald teama de a nu risipi șansele ce mi s-au dat în timp ce ascultam Wasted Years și cum visam la basme moderne pe Love me to the end. Toate astea poate nu se-ntâmplă-n viața asta, însă în lumea mea- da.


   În decembrie, când mi-am văzut visul cu ochii și am stat în primul rând la Nightwish, am urlat cât se poate de tare, odată cu trupa și cu publicul: WE WERE HERE! Am fost acolo unde doar gândul îndrăznește să se aventureze: am fost acasă. În lumea celor care nu cuvântă, doar cântă. În zilele cu ploaie, când decorul repetitiv mă ducea mereu în aceleași două locuri, îi ascultam și speram să prind o zi când îmi va fi mai bine. În zilele prăfuite de vară încinsă, în liniștea aia de siestă generală, îi ascultam și speram că o să găsesc un loc al meu, unde să nu existe procese de conștiință sau regrete tardive. În ziua aia de decembrie, am înțeles că locul meu e acolo- în mijlocul mulțimii care-și dorește același lucru: să nu se oprească muzica, să nu se stingă lumina. Atunci mi-am golit mintea de orice gând, fie el alb sau negru, și mi-am spus: I must Live to tell the tale.


   Am crescut departe de casă, cu muzică. Azi sunt la propriu departe de casă, însă nu mi se întâmplă prea des să mă simt singură. Ca-ntr-un magazin de ciocolată, mă-ncearcă-n fiecare zi altă stare, pe care o aleg eu însămi, dintre sute de feluri. În fiecare zi am altă casă, altă melodie, alt gând de care mă-ndrăgostesc până când îl las să-mi scape. De la symphonic și power metal la indie și alternative. de la pop la dark wave și trance, orizontul meu s-a lărgit pe măsură ce am crescut. Și apropo de Orizont, chiar înainte să termin de scris, Coma a lansat la radio Guerrilla primele două melodii de pe albumul intitulat chiar așa. Orizont. Hotar și Orizont. Acum mai am Un loc să ajung- concertul lor de lansare de album.


   Azi pot să zic cu mâna pe inimă că fac ce-mi place. Citesc ce-mi place, studiez ce-mi place, ascult ce-mi place și mă plimb pe unde-mi place. Fac cumva să nu treacă nicio lună fără vreun concert. The Dire Straits Experience, Gregorian, Katatonia, Pain of Salvation, Ihsahn, Solstafir- au fost realizările anului. Dintre ai noștri, m-am simțit ca acasă lângă Travka, pe care de-abia anul ăsta i-am văzut pentru prima oară live, și lângă Coma, într-o sufragerie pe Cuza Vodă 92, la Grolsch Residence. Știu că mulți spun că nicăieri nu-i ca acasă, dar eu zic că peste tot e ca acasă, atunci când acasă e o stare de spirit, nu un loc. Iar pe mine muzica mă duce acolo unde sufletul meu e la fel mereu și dacă nici acolo nu-i acasă, înseamnă că-s condamnată să rătăcesc veșnic, din digresiune-n digresiune, în căutarea sensului pierdut.

Vara în care am dat de mine

   Cred că putem conveni cu toții că cel mai important în viață e să te găsești pe tine. Restul decurge din asta. Dezrădăcinarea e una din cele mai grele încercări la care poate fi supus omul. Dacă până să plec de acasă și să mă mut în București, mă refeream la schimbarea asta ca la visul american al unui tânăr „din provincie”, după primul an de facultate pot să conchid că e așa și totuși nu prea. Mai solicitant decât schimbarea propriu-zisă de mediu și de strategii este procesul ăsta de autocunoaștere accelerat brusc și artificial. Când te rupi de toate elementele cu care te-ai identificat la un moment dat, schimbarea asta de paradigmă se traduce într-un conflict interior greu de imaginat și de gestionat, care, în cele din urmă, rezultă în depresie și schimbări nu foarte fericite de dispoziție.

   Și ce strigă autocunoaștere mai sugestiv ca o vară de hipstereală?

   În săptămânile în care n-am fost plecată nicăieri, am încercat să fiu cât mai boemă. Probabil pentru ultima oară în această tinerețe. Asta implică trezit la ore nerezonabile, citit de toate și nimic, ruptură de grupul de prieteni și înot împotriva curentului de amorul artei. Conversații lipsite de substanță cu interlocutorul meu preferat- alter ego-ul de serviciu- și nopți albe dedicate luptelor lăuntrice fără nicio cauză. Pentru că, odată ce am redus stresul până la limita de avarie, m-am cufundat într-o atât de dulce apatie, încât am cam uitat să mai funcționez corect sau să-mi mai pun probleme existențiale.

   În schimb, când am decis să ies din casă, am fost total aleatorie.

    La școala de vară despre fenomenul Pitești, organizată de Centrul de Studii în Istorie Contemporană, am făcut un voiaj spiritual într-o lume despre care doar citisem până atunci. În lumea în care voi intra (dacă voi intra...), contextualizarea e importantă, iar eu am ajuns într-un loc atât de încărcat de istorie, încât ar fi putut să se prăbușească în orice moment, îngropând tot ce alegem să uităm. Dacă ochii care nu se văd, se uită, atunci ochii care se închid într-o cine știe ce înțelegere tacită condamnă la uitare. Dar oamenii faini pe care i-am întâlnit acolo, atât printre organizatori, cât și printre participanți, luptă cu uitarea și ne aduc aminte că pentru a ne cunoaște, e important să nu (ne) negăm.

   Am continuat la foc automat cu o escapadă în orașul cu 1000 de ochi, în care am învățat să iubesc muzica. De la 14 ani merg la ARTmania, un festival al cărui profil nu-l pot defini cu exactitate. Când am început să merg acolo, era mai mult de symphonic și power metal. Dar mai prinzi și jazz, alternative și dark wave, sau black metal și progressive metal, ca anul ăsta. A fost o ediție aniversară, cu intrare liberă. Așa că mi-am luat alter ego-ul la plimbare și, fără niciun alt companion, am revenit la Sibiu după vreo 2 ani de absență, ca să-l regăsesc la fel de curat, de primitor și de liniștit ca-n anii precedenți, în ciuda armatei de rockeri pe care o atrage în fiecare vară. Nu pot să zic că experiența a avut cine știe ce gust trăită de una singură, î
nsă am mai adăugat în repertoriul de înjurături câteva expresii neaoșe, venite de la creativii noștri ardeleni. Măcar atât. Cică n-aș fi avizată să-mi dau cu părerea în legătură cu concertele, cel puțin asta opinează prietenul meu înnebunit după prog, care mi s-a alăturat în ultima zi de concerte ca să-i vadă pe cei de la Pain of Salvation. Și care mi-a pus eticheta de hipsteriță pentru că merg la concerte din cele mai diverse, fără să-mi fi format vreo preferință pentru un gen anume. Aș fi vrut să-l contrazic, dar polemicile în jurul muzicii și al politicii nu ies niciodată bine.

   Ca să-i întăresc spusele, am mers către a doua destinație de pe bucket list-ul de vara asta și am făcut voluntariat la Untold, aventurându-mă alături de miile de tineri frumoși și sclavi în acest microcosmos creat de masoni pentru a ne distrage atenția de la ceea ce este cu adevărat important. Ca să-i citez pe băieții de la Toulouse Lautrec, lumea chiar e un sat de vacanță. Lumea de acolo, cel puțin. Am reușit să înțeleg exodul bucureștenilor în partea aceea a țării și de ce cam toate categoriile sociale își găsesc o reprezentare acolo. Pentru că, deși sunt destul de rockeriță de fel, mi-a plăcut să fiu acolo. Și am fost profund recunoscătoare pentru faptul că nu s-a văzut că n-am ce căuta acolo și că nu s-a simțit contrastul cu persoanele cool, care se simțeau mai în elementul lor decât aș fi putut s-o fac eu. M-am liniștit când am văzut foarte mulți oameni de vârsta a doua care se distrau mult mai bine ca mine, chiar dacă, de la balconul prezidențial, de unde-mi îndeplineam zeloasă sarcinile de voluntar, n-am reușit să-l văd pe Boc ținându-și nevasta deasupra mulțimii. Oamenii sunt, într-adevăr, altfel, locurile-s altfel, deci, în mod implicit, și atmosfera-i altfel. Am dormit câte 4 ore pe noapte, am făcut pe bodyguard-ul supărat la setul lui Armin și pe ghidul într-un oraș pe care-l vedeam pentru prima oară. Am băut cafeluța poporului și sex on the tundra în cel mai mișto bar în care am intrat vreodată și am privit lumea de sus, de pe Cetățuie, la 3 a.m., după care am mâncat mult prea mulți burgeri cu colegii de departament de la voluntariat. Însă, mai presus de toate, am cunoscut niște oameni extraordinari, care m-au făcut, pentru prima oară, să mă simt ca acasă într-un loc străin. Mi-am găsit locul și oamenii de suflet.

   Ultima oprire am făcut-o zilele astea, în Vamă, patria celor fără patrie. Voiam demult să ajung Acolo. Chiar dacă vara s-a cam terminat și s-a cam dus culoarea din obrajii stațiunii, am reușit ceea ce mi-am propus. Încercam să suprapun peste locurile părăsite ca după retragerea hoardelor barbare pozele alea pline de strălucire, de ciudățenii și de farmec pe care le-am tot văzut pe internet de-a lungul timpului. Și am realizat cam cât de limitată mi-e imaginația. Trebuie să revin la anul, în plin sezon, ca să văd cam cum se întâmplă magia. Măcar am reușit să-mi închei apoteotic incursiunea în sinele meu confuz, pe o plajă pustie și fără gânduri mai mari decât mine.


  Privind în perspectivă, înapoi în vara asta de tatonare spirituală, înțeleg că o călătorie pe sezon ține depresia departe și face rutina mai suportabilă. N-am aflat prea multe despre mine, decât că nu-mi place Jagermeister-ul și că probabil menirea mea e să studiez comunismul, având în vedere că toate cărțile care mi-au picat în mână vara asta aveau, măcar tangențial, legătură cu el. Dar știu sigur că acum sunt mult mai determinată să-mi fac treaba. Pentru că prevăd, într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat, o călătorie până la Donuteria de pe Memorandumului și întâlniri cu oamenii mei preferați. Și pentru că am irosit cu succes 3 luni din viață încărcându-mi bateriile și dezvoltându-mi
un mecanism de apărare împotriva mizeriilor cotidiene. Tot răul spre bine. Și toate biletele de tren la mine.

Și de-ar fi să trag o concluzie, cam asta ar fi.

Jurnal intim, #1 ("În contra direcției de astăzi în cultura română")

   De multe ori ești prea ocupat cu altele ca să mai vezi ce e în jurul tău. Nu e de condamnat. Dar știm cu toții unde se ajunge de acolo... Uneori îmi place să-mi ridic capul din pământ și să mă mai uit pe lângă mine. Alea-mi sunt clipele de liniște în care observ de ce merită să trăiești. Îți faci atâtea griji pentru ceva de care vei uita peste o zi-două, o lună-două, încât pierzi din vedere că există pe lumea asta lucruri care te fac fericit.
   La sfârșitul unei zile pline, cu glume, caiete, cărți, dureri de încheietură de la prea multe pagini scrise, dureri de cap și vedere încețoșată de la prea mult învățat, mă retrag în sanctuarul meu. Mă întind în pat și mă dezmorțesc. Pun mâna pe telefon și-mi sun prietenul ca să vorbim până adorm. E mereu acolo la sfârșitul zilei. În restul timpului e în mintea mea.
   Când vine un prieten de la facultate, vorbim dintr-o singură suflare despre tot ce se poate și-mi amintesc cât de nașpa e să stai printre ignoranți. În zilele alea îmi amintesc că știu mai multe decât aș fi putut bănui. Și-mi face bine să vorbesc despre chestii pe care nu le bagă nimeni în seamă.
   Dar în marea parte a timpului suntem doar eu și muzica. Eu, muzica și cartea. Îmi place să cred despre mine că am câte o melodie pentru foecare gest, situație sau stare de spirit. Cât despre cărți... Citesc uneori chestii care mă bagă în ceață. Sunt autorii ăia atât de zeloși în descrierea personajelor, încât mă aruncă înapoi la stadiul de ignoranță. Tipa cutare din cartea "X" se dă cu un parfum marca Y, poartă haine făcute de creatorul Z, pantofi de la casa de modă "Alfa", fumează țigări "Beta", conuce o mașină "Gamma"... Mă simt vinovată că nu știu despre ce e vorba. Omul ăla încearcă să redea atmosfera unei epoci și niște mentalități, iar eu nu pot înțelege devăratul farmec al lersonajului pentru că nu știu toate mărcile alea. Apoi, autorul mai spune despre personaj că rostește o anume replică în stilul lui Habarnam Cinenaiba Ofi și mă pleoștesc de tot. Actori, personaliăți mărunte, trupe mai underground decât metroul...aș vrea să le știu pe toate. Dar la ce mi-ar folosi...?
   Totuși îmi plac autorii care-și descriu așa personajele. Tocmai de aceea mai inserez și eu câte un nume de trupă mai puțin cunoscută care-mi place, parcă îmi dă un aer superior, de cvasiomnisciență. A fi sau a nu fi hipster? Aceasta-i întrebarea celui de-al doilea deceniu al celui de-al XXI-lea secol.
   Citeam ieri un articol scris de un tip de la "Cațavencii" pe blogul personal, în care înjura cu consecvență hipsterii, dar mai ales anumiți exponenți ai tagmei lor, respectiv o trupă care-mi place- Robin and the Backstabbers. Le-aș fi luat apărarea, dar nu mă mai bag în gura lupului. Articolul ăsta îl succedă pe cel din "Cațavencii", unde jignise o trupă cu tradiție fără nicio jenă și fără prea mare temei. Acolo s-a despicat pământul în două și băiatul și-a primit binemeritata porție de înjurături. Nu pot să nu mă mir de drumul pe care ni l-am ales. Tot ieri citeam cum înjură Mărgineanu un grup anume, bazându-se pe o interpretare halucinantă pe care singur a dat-o unui articol. Pe scurt, m-am încărcat cu atâta energie negativă aiurea, încât m-am întrebat dacă ar trebui sau nu să-mi pese, dacă ar trebui sau nu să mă simt. Sunt eu o hipsteriță proastă, fără nicio cultură și cu aceleași înclinații și același coeficient de inteligență ca al unui cocalar, singura diferență dintre noi fiind modul de manifestare? Mă îndoiesc, sincer. I-aș fi spus domnului Hater de la "Cațavencii" câte ceva despre un exponent al sus-menționatei tagme pe care o descria prin câteva cuvinte simple, intercalate de valuri de înjurături complexe, dar mi s-ar fi răspuns cu "Te-a întrebat cineva ceva, #&$*@ proastă...?". Așa că m-am gândit să mă abțin. Cu tristețe constat că astăzi trebuie să treci cu ochii închiși pe lângă ură, trivialitate, atacuri la persoană, atentate, războaie, defăimări, invective și multe altele. De ce? Că mori cu ei de gât dacă te pune dracu' să le-ntorci vorba. De la băiatu' Cațavenc mă așteptam la o astfel de părere ieșită din neant, oamenii de genu' se trezesc, văd soarele pe geam și-l înjură că strălucește oblic și nu perpendicular. Așadar, nu trebuie să fii vinovat de ceva anume ca să te-njure, e de-ajuns că exiști. Și te-njură oricum. Dar domnul Mărgineanu...?

   În fine.
   Mai era un articol care spunea ceva despre niște cărți pe care, dacă le citești, ești automat prost. Mă așteptam să fie "Exerciții de echilibru" a lui Chirilă acolo, dar am fost șocată să îi văd alături pe Paler, cu "Viața pe un peron", și pe Călinescu, cu "Enigma Otiliei". Să-nțeleg că am fost făcută proastă încă o dată. Așa că mă întreb cu ce arme ar trebui luptat împotriva lor. Or fi de ajuns cuvintele, sau trebuie să le desenezi, ca să priceapă..?
   Îmi pun acum o mie de întrebări. Asta e lumea în care mă pregătesc să plec? Asta e prestigioasa opinie publică...? Asta e societatea românească în care caut motive ca să n-o părăsesc...? Sincer, mă simt prost. Sau proastă. Depinde cine citește, îmi place să fiu deschisă tuturor interpretărilor. Nu pot să nu mă-ntreb de ce am citit atâtea cărți, de ce am ascultat atâta muzică, de ce am învățat atât de bine, de ce am respectat atâtea reguli, de ce m-am dezvoltat atât de armonios. Ca să mi se spună că sunt proastă, în mod indirect, bineînțeles? Strâng motive pentru care să rămân în țară și să o reformez cumva. Au ei habar că unele din chestiile citate ca fiind tâmpenii sunt tocmai câteva din motivele pentru care nu plec la studii afară?
   Respect scriitorii buni din România și aș vrea să mă număr într-o bună zi printre ei. Și consider că nu m-aș putea exprima la fel de armonios în nicio altă limbă. Iubesc trupele de alternative românești și metaforele lor. Îmi arată că există poezie și azi și că sunt norocoasă că pot s-o văd, s-o trăiesc, s-o ascult. Fericită sinestezie. Vreau să rămân în țară să apuc să le văd live pe toate. Vreau să rămân în țară pentru că mulți dintre oameni sunt frumoși și vreau să apuc să-i am alături înainte de a porni pe drumuri străine.
   Știu pseudojurnaliștii ăștia că avem anumite simboluri, mai mult sau mai puțin cunoscute? Știu ei cât costă asemenea opinii...? Știu ei că noi, tinerii, ne pierdem încrederea în soarta țării când citim sau vedem în jur asemenea inepții...? Uneori stau și mă întreb ce aș putea face ca să-mi fac cunoscută munca. Aș vrea să-mi citească mai multă lume blogul, pentru că simt că merit și că am câte ceva de spus. Dar lumea alege să-i citească pe Chirilă, Nemerovschi și blogurile astea de hatereală ieftină care, ocazional, mai nimerește și la țintă. Dar și un ceas stricat arată ora exactă de două ori pe zi, deci... N-am nimic împotrivă că masele se orientează în direcția asta. Dar reprezentanții ăștia ai opiniei publice n-au habar cât noroc au. Sau ce să facă cu el. Asta e cel mai frustrant.

   În fine.
   Poate pare că am divagat, dar, în esență, cam ăștia sunt vampirii energetici care ne omoară atenția distributivă. Dedicăm unor astfel de lucruri prea mult din timpul nostru liber, prea mult din timpul pe care ar trebui să-l petrecem bucurându-ne, făcând o sărbătoare din fiecare clipă pe care o putem folosi după bunul plac. Ne interesează prea mult ceea ce interesează prea puțin și alunecăm într-o extremă periculoasă. Îmi pare rău că deasupra țării ăsteia plutește un nor de negativism la fel de gros și de periculos ca ăla care cică ar veni dinspre Cernobîl, dar mai puțin mediatizat decât cel din urmă. Îmi pare rău că deschidem ușile ignoranței și nonșalanței, în loc să încurajăm schimbarea, întinerirea. Babele care bârfesc la poartă și care împânzesc mijloacele de transport în comun, bătrânii care fură toate beneficiile și se bucură de câte înlesniri e cu putință să primească s-au mutat pe internet. Unde ne intoxică zilnic cu câte o doză mică de tâmpenii, până când vom deveni irecuperabili. Nu-i neapărat o strategie, nu tot răul care se-ntâmplă azi face parte dintr-o amplă conspirație bine pusă la punct, e pur și simplu o alegere pe care o facem involuntar, ceva cu care ajungem să ne obișnuim, după ce l-am tolerat vreme îndelungată, fără să ne pronunțăm în vreun fel.
   Poate că tăcerea e un păcat mai mare decât credem. Sau, mai bine spus, "Fețele tăcerii" sunt prea înșelătoare. Vorbim când ar trebui să tăcem și ne abținem atunci când chiar e necesar să spunem ceva.

   În fine.
   Azi sărbătoresc cu liniște și muzică bună. Și pentru că am dedicat prea multe rânduri vampirilor energetici și chestiilor de pe internet care mă enervează, voi consacra următoarea ocazie ficțiunii.

   Așadar, las aici câteva linkuri care să vă ajute să-mi înțelegeți frustrarea, asta dacă a reușit articolul meu să ajungă până la voi. Și vă încurajez să militați în orice fel vreți voi pentru schimbare. Ne gândim adesea că schimbarea poate avea loc și fără noi, fiecare e numai unul, cantitate neglijabilă. Dar fiecare om care gândește așa nu e în plus la ideea de schimbare. E în minus. Gândiți-vă la asta. Și bucurați-vă astăzi de o minunată porție de liniște autoindusă. Pentru că meritați.

http://www.catavencii.ro/iris-s-au-reunit-de-foame/

http://www.piticigratis.com/2015/04/patruzeci/

http://www.kmkz.ro/recomandari-2/tepe-recomandari-2/10-carti-pe-care-esti-prost-daca-le-citesti/

Fapte diverse

   Tot weekendul am alergat după un caiet, cum aleargă proştii ăia din filmele americane după o cabină telefonică în mijlocul pustiului. Şi pe ploaie. Mă ardea mâna să scriu ceva şi eu-s mai conservatoare la capitolul ăsta. Țin la foaie şi la pix. Îmi place cum miroase mina aia a lui, cum curg literele pe foaie, de multe ori scriu numai ca să nu uit literele şi ca să mă las furată de cursul lor. Toate rândurile alea aproape estetice ies din mâna mea, cu sau fără sens. N-am găsit niciun caiet. Aşa că am citit. Regret că n-am citit mai mult când aş fi putut. Habar n-am cum aş fi făcut altfel. Ce-ar fi ieşit dacă mi-aş fi dat seama mai devreme că nu-i 'a bună. Poate aş fi făcut la fel.

   Mi-aş fi dorit să fiu mai înaltă şi mai slabă. Mi-aş fi dorit să am ceva mai mult tupeu. Să-mi placă riscul. N-a fost să fie. Mă văd o dubioasă d-aia în parpalac, pe ploaie, fără umbrelă, lipăind printre guri de canal neacoperite. În drum spre un acasă relativ. Tipele în parpalac n-au casă, sunt ori detective particulare, ori boschetare. Mă-ntreb în care categorie m-aş încadra. Nu-mi pare rău că s-a râs pe seama mea. Nici nu vreau să le dau peste nas, că uite ce bine am ajuns, nu-ți pare rău că ai făcut mişto de mine? Nu. N-o să le pară niciodată. Problema e că nu-s o boschetară în parpalac, sunt o tipă destul de bine, la în jur de 1.65, plină de viață şi de idei. Îmi place să mă plimb printre străini închipuindu-mi ce reacții trezesc în mințile celor pe lângă care trec. Uneori îmi completez jocul uitându-mă în urmă când depăşesc un personaj pe care-l găsesc interesant. Să văd dacă i-am atras şi eu atenția. Jumate-jumate. Uneori da, alteori nu.
   Sunt cam retrasă pentru o rockeriță. Deja nu-mi mai place la festivaluri de profil, toate tipele sunt îmbrăcate care mai de care mai...potrivit pentru eveniment, ca să epateze. Nu i-a ocolit nici pe ei boala asta. M-a întrebat o prietenă odată de ce sunt toate rockerițele roşcate. Habar n-am. Eu am fost roşcată pentru că mi-au plăcut dintotdeauna roşcatele cu ochi verzi. Ochii-i aveam, am rezolvat-o şi cu părul. Într-a noua era să-mi iau bătaie pentru că purtam tricouri cu trupe. Că eu nu-s rockeriță, vreau doar să ies în evidență. De fapt mi-erau dragi trupele, cu muzica am trecut peste toate şi eram mândră să-mi port favoriții la vedere. Oricum ei nu-nțeleg nimic din muzica asta, deci ce le pasă? În plus, tricourile alea lălâi îmi acopereau formele cam prea pline. Nu mi-a plăcut niciodată cum arăt şi împuşcam doi iepuri cu un singur articol de îmbrăcăminte: îmi mascam destul de abil imperfecțiunile şi îmi scoteam preferații la înaintare. Apoi am început să mă îmbrac normal, spre fancy chiar, ca să impresionez privirea imaginară a vreunui tip de care-mi plăcea. Chiar dacă nu mă vedea, voiam să fie mândru că se gândeşte la mine. Ce stupid, să-mi bag...

   Am revenit la vechiul negru. Niciodată nu m-a dezamăgit. Întunericul nu dezamăgeşte, nu te pune niciodată într-o lumină mai bună decât trebuie. În întuneric sunt eu însămi. Îmi place lumina la vremea ei. Iarna nu-mi place. Primăvara, în schimb, e imperios necesară. Să-ți mai ia ochii de la cât de nasol e oraşul şi altele de genul. Să ai o scuză când nu te uiți în ochii ălora pe care îi ocoleşti dinadins cu privirea şi să nu le dai "bună ziua": mi-a intrat soarele-n ochi...
   Îmi place să mă plimb când e soare. Uneori aş citi câte ceva pe o bancă în parc, da' parcul nostru e din ce în ce mai chel şi nu-ți mai trezeşte nicio dorință, ca o tipă care, din obiectul dorinței de acum mult timp, a ajuns cum nu se poate mai rău cu anii. Tu ți-o aminteşti cum era odată şi-ncerci să găseşti în ea ce-ți plăcea pe atunci, dar nu poți să stai de vorbă cu ea cu ochii-nchişi, ca să conversezi cu cea de odinioară. Soarele care-ți intră-n ochi nu mai e o scuză.

   Mă-ntrebam mereu ce le place unora la mine. Bine, şi mie-mi place că am simțul umorului şi mai fac câteodată glume deştepte şi e ok că ai ce vorbi cu mine, am şi darul de a plictisi, dar şi pe cel de a ține lumea-n priză. Faza tare e că niciunu' nu m-a apreciat fix pentru asta. Majoritatea închideau ochii la glumele mai inteligente pe care le făceam şi râdeau din oficiu. Nu aveau chef nici de discuții prea răsărite, habar n-au ce voiau. Că altceva oricum nu le dădeam. Poate d-aia plecau. Îşi aminteau că s-a deschis în partea cealaltă, o fi mai ieftin, şi cică-i şi nonstop. Nu te mai ține aia de la casă de vorbă aiurea, să dea bârfa mai departe.
    Îmi plăceau tenişii mei uzați şi blugii tociți, hanoracele largi şi tricourile cu trupe. Mă simțeam în largul meu. O să fie tare trist când o să trebuiască să țin puțin şi la aparențe. Cred că o să fiu o mamă cool. Blugi prespălați, converşi, bluze largi, ochelari Ray Ban şi poate câte o pălărie funky. Ruscac în spate şi căştile-n urechi. Mereu mi-au plăcut tipele elegante, la patru ace, cu genți mari după ele şi pantofiori super sensibili pe care habar n-am cum îi fereau de praf şi noroi. Dârele alea de parfum dulce de le lăsau în urmă, sprâncenele perfect conturate (ale mele au fost mereu asimetrice) şi părul fără cusur. Cu câte ore se trezeau mai devreme dimineața ca să arate aşa? Cămăşi, fuste, cizmulițe de firmă, geci cu ținte (nu din alea de rockeri, d-alea vreau eu), brățări, inele finuțe pe care parcă sclipea prețul exagerat, nu o imitație de dimant şi o gamă variată de coliere care mai de care mai interesante. Eşarfe puse chic pe după gât, zâmbete perfecte. Liceu, într-un cuvânt. Oricât mi-ar fi plăcut, mi-am dat seama la un moment dat că nu m-ar defini. Aia e. Eu voiam veste de blugi pline cu patch-uri cu trupe metal, geci de piele şi bocanci până la genunchi. Niciuna n-am bifat până acum, dar nu-i timpul trecut.

   Nu-s goală ca o umbră, dar nici indiferentă celorlalți. N-am avut totul pe tavă, dar am avut de mică o personalitate puternică. Regatul meu pentru un cal, gen. Toate hainele de firmă nu maschează "infirmitatea" asta. Cel mai mare plus e că-mi place rockul. De pe la 13-14 ani. Cu asta mă mândresc. Cu asta, şi cu hobby-urile mele cum nu se poate mai interesante: fotografia, scrisul, un minim de make-up şi cântatul. Dacă nici asta nu mă face interesantă... Habar n-am ce ar putea. Problema e că le fac pentru propria-mi satisfacție... Nu-ți place ce fac, n-ai de cât s-o faci mai bine. Mă mândresc cu ce-i al meu. Am o familie super deschisă, o viață normală şi aspirații mult prea înalte, logic. Îmi place să fumez şi să car oriunde după mine un rucsac. Nu-mi plac cluburile, barurile să fie dintre cele obscure, aşa e cel mai ok, şi să aibă muzică bună. Oamenii, să fie din cei sinceri şi să rezoneze la ce le zic eu, aşa e cel mai bine. Am puțini prieteni, dar țin la ei. Şi-mi place să cred că reciproca e valabilă. Sunt greu de scos din sărite, dar la fel de greu de băgat înapoi. Sunt o floricică zen, nu din aia hippie, una ceva mai normală, în limitele de bun simț ale normalului, dar zen. Pacifistă.
   Am o slăbiciune pentru tipii cu bărbi şi cei care ascultă muzică bună mă dau pe spate. Dacă-mi recomandă şi o carte interesantă, nu mai scapă de mine. Nu-mi plac în mod special cadourile şi atențiile, gesturile simbolice şi bine gândite mă emoționează pe termen lung. Îmi place să dau tot ce pot pentru oamenii care îmi pare că merită. Dacă mă faci mai târziu să regret asta, să-ți fie ruşine 20 de ani. Îmi place să mă plimb. Nu contează unde, doar să nu stau pe loc.
   Îmi plac oraşele cu specific medieval şi locul meu preferat din toată țara e, de departe, Sibiul. Sper să mă pot stabili acolo într-o bună zi. O conversație bună îmi ține de foame mai bine de o săptămână. Îmi place să leg prietenii pe net, acolo oamenii sunt mai dispuşi să se deschidă decât ar fi face to face. Sunt o romantică tăcută şi fără speranță, uneori o dau în patetism, da' e frumoasă tinerețea, ne iartă rătăcirile.
   Tot ce pot să-mi închipui azi dintr-o căsnicie e norocul ăla imens să poți adormi în brațele persoanei pe care o iubeşti şi să te trezeşti în fiecare dimineață tot acolo. Mai nou i se zice concubinaj, dar, cum am menționat mai devreme, nu-mi plac riscurile, vreau să fie totul ca la carte. În fine, e ok să faci asta şi înainte, ca să fii sigur că aceea e cu adevărat persoana lângă care vrei să te trezeşti în restul zilelor, aşa cred că se face când îți găseşti alesul/aleasa. Eu am zis mereu că cel care îmi poate ține mintea ocupată şi mă poate face să râd de la prima oră a dimineții, când sunt o morocănoasă- una frumoasă, ce-i derept, dar asta nu mă face mai uşor de suportat aşa devreme -nu o să mai scape de mine. Mă mărit în secret cu el. Atât de secret, că nici el n-o să ştie când a spus "da".

   - Ți-am luat deja cadou pentru ziua ta.
   - Nu trebuia. Ce e?
   - Surpriză. Stau şi-l cercetez în pat. O să-ți placă destul de mult, zic eu. La un moment dat ziceai că ai vrea aşa ceva.
   - Mă, tu mi-ai luat o bicicletă.
   - Exact aia ți-am luat. Şi-am zis s-o călăresc un pic în pat, ce impresie-ți faci?
   - E o carte.
   - Fire-ai tu...
   - Hahah. Ce carte?
   - Asta n-o să-ți zic.
   - Bukowski?
   - Dispari. Cum, mă? Cum s-o nimereşti din prima?
   - Hahah. E cumva...?
   - Nah. Mă bucur măcar că nu mă repet, dacă surpriza tot am stricat-o.
   - E cu poezii?
   - Nu.
   - Îmi plac poeziile lui, sunt misogine.
   - Mie mi s-au părut naşpa.
   Am răsfoit puțin cărțile înainte să aleg. Deşi ți-aş fi luat-o p-aia cu poezii, numa' pentru desene, foarte pornache, sigur le-ai fi scanat să le pui de copertă pe facebook. Până şi eu desenez mai realist. Da' am zis "pas". Între noi fie vorba, desenele arătau de parcă erau tristele mărturii ale unei copile molestate. Realiste, dar stângace. Şi perspectiva... Să nu mai vorbim. De parcă bietul copil nici nu l-a privit pe ăla în ochi când a primit bomboana şi următorul lucru pe care l-a văzut... Eh, să nu mai vorbim. Cert e că erau tare aiurea desenele alea. Candoare şi ardoare, cum vine asta? Împreună, aşa? Înțeleg eu destule, da' alea nici nu mă amuză. Mă lasă rece. Rămân la părerea mea: pornografia nu o să poată fi ridicată niciodată ridicată la rang de artă, fie că scrii despre ea, o ilustrezi, o cânți sau naiba ştie cum o mai iei. Citisem undeva că singura pornografie în artă e lipsa de talent. Bine spus.

   Ca să aflu după asta că ar fi avut chef să citească ceva de Llosa. Pe bune? Tocmai ce mă oprisem la o carte cu dialoguri între el şi Liiceanu. Şi ezitam, i-aş fi luat ceva de Llosa, am auzit că e ok. Sau ar mai fi avut chef de Camus. Pe bune? Şi eu am luat Bukowski...
   - Da-mi place, sincer. De-abia aştept s-o citesc.
   - Mda.
   Atunci am început să plâng, ca ultima fraieră. Eram dezamăgită că m-am dat de gol şi că, aparent, am dat-o-n bară. Aş fi putut fi mai inventivă, nu? Îmi place să fac cadouri şi chiar eram încântată de ăsta. Plus că era prima oară când a da cadou o carte nu mai sugera că n-ai avut alte idei şi ai luat şi tu ce ți-a venit la mână din bibliotecă, ai scris o dedicație şi "la mulți ani cu sănătate". Nu. Mersesem chiar la țintă. Şi se pare că nu-l mulțumea. Deşi a zis că nu mai primise un cadou de nu mai ştia când. Că nu se aştepta să îi iau ceva. "Nu mă cunoşti..." Că nu era obişnuit ca o tipă să îl placă atât. Că în general el era ăla cu contribuția sufletească. Mmmbine, trebuia unsă roata mai demult, să se mai învârtă şi ea. Era şi timpul, nu?

   Acum plouă şi eu ascult o compilație de la Enigma. Zicea aseară ceva de Kraftwerk, îmi aminteam vag că am ascultat şi eu, îi plăceau lu' taică-meu. Tata l-ar iubi. Făceam un inventar scurt, din ochi, la colecția lui de discuri. Madonna, Kylie Minogue, Johnny Cash, Enya, Rod Stewart, The Police, Kitaro, Gheorghe Zamfir, ABBA ş.a.m.d. Îmi povestea el de nu ştiu câte curente muzicale şi mie mi-era ruşine, că nici planşa mea n-o stăpâneam ca lumea. Mă rog, eu nici nu sunt ordonată, ştiu destulă muzică, dar n-o clasific, n-o încadrez, nu nimic. O ascult. Că de-aia-i muzică. Mi-ar plăcea şi mie infatuarea aia venită dintr-o largă cunoaştere, dar mă rezum la a face dialog pe fragmente. Cât timp stăpânesc domeniul...vorbesc. Când nu...o dau random şi mă mut pe nisipuri mai puțin mişcătoare.
    Apoi am avut revelația zilei, dacă nu chiar a anului: tocmai schimbasem impresii despre muzică şi cărți cu un tip...! Indeed, there is a God up there, somewhere. Unde-ai fost toată viața mea...? M-am oprit din plâns când mi- am amintit că tipu' ăsta mă place aşa cum sunt. Nu mă mai chinui să caut motive. La urma urmei, fiecare are dreptul la momentele lui de nebunie. Dacă vrea să se apropie de mine, e alegerea lui. Mie oricum îmi place. Mă face să râd şi-mi închide gura cu chestii drăguțe şi istețe. Îmi promite ciocolată ca să-i citesc ce-am mai scris. Îi pasă... Îmi place.
   Am citit şi eu puțin din cartea asta de Bukowski. Cred că-s eu mai încuiată, nu prea-i văd rostu'. În fine, acum scriu execrabil, cum m-am ferit mereu să scriu, da-mi place şi am zis s-o-ncerc şi p-asta. Antrenament la concizie. Acelaşi gust Coca-Cola, zero zahăr. Acelaşi iz de Irina, zero conținut. Se poartă azi. Fraze scurte, ca la jurnalism, vorba lui, care nu zic nimic. Să fie şi literatura cum sunt gândurile unui absolvent de liceu fără perspective: goală, fără şir, cu cuvinte răzlețe, neîmpăcată, neconsolată.

   Pisica toarce-n poală şi mă gândesc la el cum se joacă cu motanii. I se schimbă vocea când îi ia la joacă, ludicu' mamei. Cred că şi cu copiii se întelege bine, deşi se dă mare că-i detestă. De ce vrei tu să fii copil teribil...? De-abia aştept să mă mut la Bucureşti. Îmi place să-mi petrec timpul cu el. O să-mi aducă câte o gogoaşă de fiecare dată când plâng fără motiv. Da' i-am explicat că aşa sunt eu: am rămas cu sechele de când eram mică şi mai singură. Dacă țipi la mine o să vezi imediat cum mi se unplu ochii de lacrimi, îi deschid mai larg ca să întârzii momentul când or să cadă, dar totuşi încep inevitabil s-o ia la vale, eu strâng buzele şi mă simt ruşinată: aşa funcționez. Orice mic nimic trezeşte în mine cine ştie ce bazaconie latentă, amintirile se îndeamnă una pe alta şi până să realizez ce motiv aş avea...încep să plâng. Dar el a fost un scump şi m-am oprit repede, ca de obicei- a reuşit să mă facă să râd. Momente ca astea te fac să iubeşti oamenii însutit. Nu e nimeni dator să te scoată dintr-ale tale şi să te ia cu binişorul, nu e treaba nimănui că tu plângi. Uite, totuşi, că sunt oameni care, dacă nu pot fi acolo să-ți şteargă lacrimile, fac pe dracu-n patru şi ți le opresc instantaneu.

   Tre' să recunosc, e tare greu să-ți concentrezi esența. Frazele scurte... I'm not cut out for that shit. Glumele alea ieftine de Don Juan de colțu' străzii cu "Dă-mi o hartă, că m-am pierdut în ochii tăi" ar trebui adaptate în cazul meu- "Dă-mi o hartă, să găsesc şi eu predicatul în fraza asta. Care-i capu', care-i coada?" Capu' la peşte.

    De când am început să scriu chestia asta am vrut să mă leg puțin şi de Chirilă. Că tot am dat de cartea lui, răzleață, printre multe altele mai atractive în librărie. Mi s-a întâmplat ieri o chestie pe care aş fi vrut-o narată nu de Morgan Freeman, cum şi-ar dori mulți să-şi deruleze filmul vieții în momentul morții, narat de Morgan Freeman, că vezi, Doamne, are o voce calmă şi şmecheră, ci de Tudor Chirilă, cu obişnuita-i ghiduşie şi a sa filozofie jucăuşă, de barman care a făcut pe psihologul cu o duzină de generații de pacienți matoliți. Eram în maxi, dau să-nchid uşa, porneşte maxi, se deschide şi uşa. La fiecare om care se urcă. Una a stat în uşa deschisă vreo 200 de metri, n-ar fi închis-o, feri-o-ar sfântu'. Mi se părea imbecil, da' comic pe de-o parte. Mă durea mâna de la cât trântisem uşa, că stăteam în față şi de câte ori se deschidea uşa în mers se uitau toții ăia la mine cu reproş în priviri, parcă era de datoria mea s-o închid. Şi o închideam. Mi-ar fi plăcut totuşi să văd ce simbolistică i-ar fi găsit Chirilă uşii care nu contenea să se deschidă. Să fie, oare, acel wind of change care ne bate la uşă, ba chiar o şi deschide, să ne intre-n viață, dar noi, purtați de egoism şi de comoditate, i-o închidem concomitent în nas? Ce-ar fi zis filozoful nostru blazat pe tema asta, sunt tare curioasă...? O apologie pe tema convergenței sufletelor apăsate de divergențe...?

   Ia să-mi iau fața-n palme, deasupra chiuvetei, s-o clătesc puțin. Ochii verzi sunt frumoşi după ploaie. Se-nroşesc şi contrastează puternic. I-am zis să vină odată la mine vara, să vadă de deasupra curtea din față, când înfloresc păpădiile şi ne ne deranjează iarba, de-o lăsăm să crească. Un câmp de sori încinşi pe-o plajă verde. E frumos. Atât de simplu că nu-şi au rostul alte cuvinte. Rustic şi primordial- frumos, într-un cuvânt.

   Îmi plac oamenii curioşi, care pun întrebări. Îmi place să mi se răscolească trecutul, habar n-am de ce. Memento-uri sugestive care-ncep să mi se-aprindă-n suflet şi-mi amintesc să nu-mi repet greşelile. Îmi place să caut în trecutul oamenilor. Cei fără amintiri sunt trişti şi periculoşi, îți sugerează de la-nceput că nici măcar asta nu o să devii pentru ei, dovadă stând anii-ntregi din spate de care nici măcar nu aduc vorba. Cei care nu vorbesc despre plăceri şi neplăceri trecute nu sunt misterioşi sau atrăgători prin felul lor laconic de a vorbi despre ceea ce nu le face plăcere, ci pur şi simplu dubioşi. Ce-a fost, a fost. De ce n-ai aduce asta în discuție...?
   Mai presus de orice, îmi place să-mi închei fiecare seară şi să-mi încep fiecare dimineață cu câte un zâmbet. Mi-am făcut un crez din a-mi induce fericirea. Într-un final, se mai bagă şi ea-n seamă, nu trebuie numai s-o invoc eu. Îmi place că mă face să zâmbesc în fiecare seară. Ce spirituali suntem noi după 10 seara, nu mai putem. Toate replicile parcă-s memorabile. Aşa că le țin minte, să-mi facă plăcere şi mai târziu. Până ajung la Bucureşti, astea or să fie pupicii mei de "noapte bună". Nu-i rău nici aşa. Totuşi, de-abia aştept să pot să-l văd mai des (aproape tot timpul). Şi să-i luminez ziua cu tot felul de tâmpenii, să debitez utopii şi să-mi închipui cu voce tare imposibilul, în fundul gol, urlând din toți porii că se poate. Vreau să-mi aduc şi eu contribuția la rația zilnică de voie bună. Pentru că, mai presus de toate şi mai simplu decât "îmi lipseşti", trăim ca să îi ajutăm pe ceilalți să trăiască şi ne vedem nevoiți să recunoaştem că singurul scop al vieții este viața în sine.

   Şi eu tot n-am găsit blestematul ăla de caiet, după care alerg de vreo 3 zile.