Fapte diverse

   Tot weekendul am alergat după un caiet, cum aleargă proştii ăia din filmele americane după o cabină telefonică în mijlocul pustiului. Şi pe ploaie. Mă ardea mâna să scriu ceva şi eu-s mai conservatoare la capitolul ăsta. Țin la foaie şi la pix. Îmi place cum miroase mina aia a lui, cum curg literele pe foaie, de multe ori scriu numai ca să nu uit literele şi ca să mă las furată de cursul lor. Toate rândurile alea aproape estetice ies din mâna mea, cu sau fără sens. N-am găsit niciun caiet. Aşa că am citit. Regret că n-am citit mai mult când aş fi putut. Habar n-am cum aş fi făcut altfel. Ce-ar fi ieşit dacă mi-aş fi dat seama mai devreme că nu-i 'a bună. Poate aş fi făcut la fel.

   Mi-aş fi dorit să fiu mai înaltă şi mai slabă. Mi-aş fi dorit să am ceva mai mult tupeu. Să-mi placă riscul. N-a fost să fie. Mă văd o dubioasă d-aia în parpalac, pe ploaie, fără umbrelă, lipăind printre guri de canal neacoperite. În drum spre un acasă relativ. Tipele în parpalac n-au casă, sunt ori detective particulare, ori boschetare. Mă-ntreb în care categorie m-aş încadra. Nu-mi pare rău că s-a râs pe seama mea. Nici nu vreau să le dau peste nas, că uite ce bine am ajuns, nu-ți pare rău că ai făcut mişto de mine? Nu. N-o să le pară niciodată. Problema e că nu-s o boschetară în parpalac, sunt o tipă destul de bine, la în jur de 1.65, plină de viață şi de idei. Îmi place să mă plimb printre străini închipuindu-mi ce reacții trezesc în mințile celor pe lângă care trec. Uneori îmi completez jocul uitându-mă în urmă când depăşesc un personaj pe care-l găsesc interesant. Să văd dacă i-am atras şi eu atenția. Jumate-jumate. Uneori da, alteori nu.
   Sunt cam retrasă pentru o rockeriță. Deja nu-mi mai place la festivaluri de profil, toate tipele sunt îmbrăcate care mai de care mai...potrivit pentru eveniment, ca să epateze. Nu i-a ocolit nici pe ei boala asta. M-a întrebat o prietenă odată de ce sunt toate rockerițele roşcate. Habar n-am. Eu am fost roşcată pentru că mi-au plăcut dintotdeauna roşcatele cu ochi verzi. Ochii-i aveam, am rezolvat-o şi cu părul. Într-a noua era să-mi iau bătaie pentru că purtam tricouri cu trupe. Că eu nu-s rockeriță, vreau doar să ies în evidență. De fapt mi-erau dragi trupele, cu muzica am trecut peste toate şi eram mândră să-mi port favoriții la vedere. Oricum ei nu-nțeleg nimic din muzica asta, deci ce le pasă? În plus, tricourile alea lălâi îmi acopereau formele cam prea pline. Nu mi-a plăcut niciodată cum arăt şi împuşcam doi iepuri cu un singur articol de îmbrăcăminte: îmi mascam destul de abil imperfecțiunile şi îmi scoteam preferații la înaintare. Apoi am început să mă îmbrac normal, spre fancy chiar, ca să impresionez privirea imaginară a vreunui tip de care-mi plăcea. Chiar dacă nu mă vedea, voiam să fie mândru că se gândeşte la mine. Ce stupid, să-mi bag...

   Am revenit la vechiul negru. Niciodată nu m-a dezamăgit. Întunericul nu dezamăgeşte, nu te pune niciodată într-o lumină mai bună decât trebuie. În întuneric sunt eu însămi. Îmi place lumina la vremea ei. Iarna nu-mi place. Primăvara, în schimb, e imperios necesară. Să-ți mai ia ochii de la cât de nasol e oraşul şi altele de genul. Să ai o scuză când nu te uiți în ochii ălora pe care îi ocoleşti dinadins cu privirea şi să nu le dai "bună ziua": mi-a intrat soarele-n ochi...
   Îmi place să mă plimb când e soare. Uneori aş citi câte ceva pe o bancă în parc, da' parcul nostru e din ce în ce mai chel şi nu-ți mai trezeşte nicio dorință, ca o tipă care, din obiectul dorinței de acum mult timp, a ajuns cum nu se poate mai rău cu anii. Tu ți-o aminteşti cum era odată şi-ncerci să găseşti în ea ce-ți plăcea pe atunci, dar nu poți să stai de vorbă cu ea cu ochii-nchişi, ca să conversezi cu cea de odinioară. Soarele care-ți intră-n ochi nu mai e o scuză.

   Mă-ntrebam mereu ce le place unora la mine. Bine, şi mie-mi place că am simțul umorului şi mai fac câteodată glume deştepte şi e ok că ai ce vorbi cu mine, am şi darul de a plictisi, dar şi pe cel de a ține lumea-n priză. Faza tare e că niciunu' nu m-a apreciat fix pentru asta. Majoritatea închideau ochii la glumele mai inteligente pe care le făceam şi râdeau din oficiu. Nu aveau chef nici de discuții prea răsărite, habar n-au ce voiau. Că altceva oricum nu le dădeam. Poate d-aia plecau. Îşi aminteau că s-a deschis în partea cealaltă, o fi mai ieftin, şi cică-i şi nonstop. Nu te mai ține aia de la casă de vorbă aiurea, să dea bârfa mai departe.
    Îmi plăceau tenişii mei uzați şi blugii tociți, hanoracele largi şi tricourile cu trupe. Mă simțeam în largul meu. O să fie tare trist când o să trebuiască să țin puțin şi la aparențe. Cred că o să fiu o mamă cool. Blugi prespălați, converşi, bluze largi, ochelari Ray Ban şi poate câte o pălărie funky. Ruscac în spate şi căştile-n urechi. Mereu mi-au plăcut tipele elegante, la patru ace, cu genți mari după ele şi pantofiori super sensibili pe care habar n-am cum îi fereau de praf şi noroi. Dârele alea de parfum dulce de le lăsau în urmă, sprâncenele perfect conturate (ale mele au fost mereu asimetrice) şi părul fără cusur. Cu câte ore se trezeau mai devreme dimineața ca să arate aşa? Cămăşi, fuste, cizmulițe de firmă, geci cu ținte (nu din alea de rockeri, d-alea vreau eu), brățări, inele finuțe pe care parcă sclipea prețul exagerat, nu o imitație de dimant şi o gamă variată de coliere care mai de care mai interesante. Eşarfe puse chic pe după gât, zâmbete perfecte. Liceu, într-un cuvânt. Oricât mi-ar fi plăcut, mi-am dat seama la un moment dat că nu m-ar defini. Aia e. Eu voiam veste de blugi pline cu patch-uri cu trupe metal, geci de piele şi bocanci până la genunchi. Niciuna n-am bifat până acum, dar nu-i timpul trecut.

   Nu-s goală ca o umbră, dar nici indiferentă celorlalți. N-am avut totul pe tavă, dar am avut de mică o personalitate puternică. Regatul meu pentru un cal, gen. Toate hainele de firmă nu maschează "infirmitatea" asta. Cel mai mare plus e că-mi place rockul. De pe la 13-14 ani. Cu asta mă mândresc. Cu asta, şi cu hobby-urile mele cum nu se poate mai interesante: fotografia, scrisul, un minim de make-up şi cântatul. Dacă nici asta nu mă face interesantă... Habar n-am ce ar putea. Problema e că le fac pentru propria-mi satisfacție... Nu-ți place ce fac, n-ai de cât s-o faci mai bine. Mă mândresc cu ce-i al meu. Am o familie super deschisă, o viață normală şi aspirații mult prea înalte, logic. Îmi place să fumez şi să car oriunde după mine un rucsac. Nu-mi plac cluburile, barurile să fie dintre cele obscure, aşa e cel mai ok, şi să aibă muzică bună. Oamenii, să fie din cei sinceri şi să rezoneze la ce le zic eu, aşa e cel mai bine. Am puțini prieteni, dar țin la ei. Şi-mi place să cred că reciproca e valabilă. Sunt greu de scos din sărite, dar la fel de greu de băgat înapoi. Sunt o floricică zen, nu din aia hippie, una ceva mai normală, în limitele de bun simț ale normalului, dar zen. Pacifistă.
   Am o slăbiciune pentru tipii cu bărbi şi cei care ascultă muzică bună mă dau pe spate. Dacă-mi recomandă şi o carte interesantă, nu mai scapă de mine. Nu-mi plac în mod special cadourile şi atențiile, gesturile simbolice şi bine gândite mă emoționează pe termen lung. Îmi place să dau tot ce pot pentru oamenii care îmi pare că merită. Dacă mă faci mai târziu să regret asta, să-ți fie ruşine 20 de ani. Îmi place să mă plimb. Nu contează unde, doar să nu stau pe loc.
   Îmi plac oraşele cu specific medieval şi locul meu preferat din toată țara e, de departe, Sibiul. Sper să mă pot stabili acolo într-o bună zi. O conversație bună îmi ține de foame mai bine de o săptămână. Îmi place să leg prietenii pe net, acolo oamenii sunt mai dispuşi să se deschidă decât ar fi face to face. Sunt o romantică tăcută şi fără speranță, uneori o dau în patetism, da' e frumoasă tinerețea, ne iartă rătăcirile.
   Tot ce pot să-mi închipui azi dintr-o căsnicie e norocul ăla imens să poți adormi în brațele persoanei pe care o iubeşti şi să te trezeşti în fiecare dimineață tot acolo. Mai nou i se zice concubinaj, dar, cum am menționat mai devreme, nu-mi plac riscurile, vreau să fie totul ca la carte. În fine, e ok să faci asta şi înainte, ca să fii sigur că aceea e cu adevărat persoana lângă care vrei să te trezeşti în restul zilelor, aşa cred că se face când îți găseşti alesul/aleasa. Eu am zis mereu că cel care îmi poate ține mintea ocupată şi mă poate face să râd de la prima oră a dimineții, când sunt o morocănoasă- una frumoasă, ce-i derept, dar asta nu mă face mai uşor de suportat aşa devreme -nu o să mai scape de mine. Mă mărit în secret cu el. Atât de secret, că nici el n-o să ştie când a spus "da".

   - Ți-am luat deja cadou pentru ziua ta.
   - Nu trebuia. Ce e?
   - Surpriză. Stau şi-l cercetez în pat. O să-ți placă destul de mult, zic eu. La un moment dat ziceai că ai vrea aşa ceva.
   - Mă, tu mi-ai luat o bicicletă.
   - Exact aia ți-am luat. Şi-am zis s-o călăresc un pic în pat, ce impresie-ți faci?
   - E o carte.
   - Fire-ai tu...
   - Hahah. Ce carte?
   - Asta n-o să-ți zic.
   - Bukowski?
   - Dispari. Cum, mă? Cum s-o nimereşti din prima?
   - Hahah. E cumva...?
   - Nah. Mă bucur măcar că nu mă repet, dacă surpriza tot am stricat-o.
   - E cu poezii?
   - Nu.
   - Îmi plac poeziile lui, sunt misogine.
   - Mie mi s-au părut naşpa.
   Am răsfoit puțin cărțile înainte să aleg. Deşi ți-aş fi luat-o p-aia cu poezii, numa' pentru desene, foarte pornache, sigur le-ai fi scanat să le pui de copertă pe facebook. Până şi eu desenez mai realist. Da' am zis "pas". Între noi fie vorba, desenele arătau de parcă erau tristele mărturii ale unei copile molestate. Realiste, dar stângace. Şi perspectiva... Să nu mai vorbim. De parcă bietul copil nici nu l-a privit pe ăla în ochi când a primit bomboana şi următorul lucru pe care l-a văzut... Eh, să nu mai vorbim. Cert e că erau tare aiurea desenele alea. Candoare şi ardoare, cum vine asta? Împreună, aşa? Înțeleg eu destule, da' alea nici nu mă amuză. Mă lasă rece. Rămân la părerea mea: pornografia nu o să poată fi ridicată niciodată ridicată la rang de artă, fie că scrii despre ea, o ilustrezi, o cânți sau naiba ştie cum o mai iei. Citisem undeva că singura pornografie în artă e lipsa de talent. Bine spus.

   Ca să aflu după asta că ar fi avut chef să citească ceva de Llosa. Pe bune? Tocmai ce mă oprisem la o carte cu dialoguri între el şi Liiceanu. Şi ezitam, i-aş fi luat ceva de Llosa, am auzit că e ok. Sau ar mai fi avut chef de Camus. Pe bune? Şi eu am luat Bukowski...
   - Da-mi place, sincer. De-abia aştept s-o citesc.
   - Mda.
   Atunci am început să plâng, ca ultima fraieră. Eram dezamăgită că m-am dat de gol şi că, aparent, am dat-o-n bară. Aş fi putut fi mai inventivă, nu? Îmi place să fac cadouri şi chiar eram încântată de ăsta. Plus că era prima oară când a da cadou o carte nu mai sugera că n-ai avut alte idei şi ai luat şi tu ce ți-a venit la mână din bibliotecă, ai scris o dedicație şi "la mulți ani cu sănătate". Nu. Mersesem chiar la țintă. Şi se pare că nu-l mulțumea. Deşi a zis că nu mai primise un cadou de nu mai ştia când. Că nu se aştepta să îi iau ceva. "Nu mă cunoşti..." Că nu era obişnuit ca o tipă să îl placă atât. Că în general el era ăla cu contribuția sufletească. Mmmbine, trebuia unsă roata mai demult, să se mai învârtă şi ea. Era şi timpul, nu?

   Acum plouă şi eu ascult o compilație de la Enigma. Zicea aseară ceva de Kraftwerk, îmi aminteam vag că am ascultat şi eu, îi plăceau lu' taică-meu. Tata l-ar iubi. Făceam un inventar scurt, din ochi, la colecția lui de discuri. Madonna, Kylie Minogue, Johnny Cash, Enya, Rod Stewart, The Police, Kitaro, Gheorghe Zamfir, ABBA ş.a.m.d. Îmi povestea el de nu ştiu câte curente muzicale şi mie mi-era ruşine, că nici planşa mea n-o stăpâneam ca lumea. Mă rog, eu nici nu sunt ordonată, ştiu destulă muzică, dar n-o clasific, n-o încadrez, nu nimic. O ascult. Că de-aia-i muzică. Mi-ar plăcea şi mie infatuarea aia venită dintr-o largă cunoaştere, dar mă rezum la a face dialog pe fragmente. Cât timp stăpânesc domeniul...vorbesc. Când nu...o dau random şi mă mut pe nisipuri mai puțin mişcătoare.
    Apoi am avut revelația zilei, dacă nu chiar a anului: tocmai schimbasem impresii despre muzică şi cărți cu un tip...! Indeed, there is a God up there, somewhere. Unde-ai fost toată viața mea...? M-am oprit din plâns când mi- am amintit că tipu' ăsta mă place aşa cum sunt. Nu mă mai chinui să caut motive. La urma urmei, fiecare are dreptul la momentele lui de nebunie. Dacă vrea să se apropie de mine, e alegerea lui. Mie oricum îmi place. Mă face să râd şi-mi închide gura cu chestii drăguțe şi istețe. Îmi promite ciocolată ca să-i citesc ce-am mai scris. Îi pasă... Îmi place.
   Am citit şi eu puțin din cartea asta de Bukowski. Cred că-s eu mai încuiată, nu prea-i văd rostu'. În fine, acum scriu execrabil, cum m-am ferit mereu să scriu, da-mi place şi am zis s-o-ncerc şi p-asta. Antrenament la concizie. Acelaşi gust Coca-Cola, zero zahăr. Acelaşi iz de Irina, zero conținut. Se poartă azi. Fraze scurte, ca la jurnalism, vorba lui, care nu zic nimic. Să fie şi literatura cum sunt gândurile unui absolvent de liceu fără perspective: goală, fără şir, cu cuvinte răzlețe, neîmpăcată, neconsolată.

   Pisica toarce-n poală şi mă gândesc la el cum se joacă cu motanii. I se schimbă vocea când îi ia la joacă, ludicu' mamei. Cred că şi cu copiii se întelege bine, deşi se dă mare că-i detestă. De ce vrei tu să fii copil teribil...? De-abia aştept să mă mut la Bucureşti. Îmi place să-mi petrec timpul cu el. O să-mi aducă câte o gogoaşă de fiecare dată când plâng fără motiv. Da' i-am explicat că aşa sunt eu: am rămas cu sechele de când eram mică şi mai singură. Dacă țipi la mine o să vezi imediat cum mi se unplu ochii de lacrimi, îi deschid mai larg ca să întârzii momentul când or să cadă, dar totuşi încep inevitabil s-o ia la vale, eu strâng buzele şi mă simt ruşinată: aşa funcționez. Orice mic nimic trezeşte în mine cine ştie ce bazaconie latentă, amintirile se îndeamnă una pe alta şi până să realizez ce motiv aş avea...încep să plâng. Dar el a fost un scump şi m-am oprit repede, ca de obicei- a reuşit să mă facă să râd. Momente ca astea te fac să iubeşti oamenii însutit. Nu e nimeni dator să te scoată dintr-ale tale şi să te ia cu binişorul, nu e treaba nimănui că tu plângi. Uite, totuşi, că sunt oameni care, dacă nu pot fi acolo să-ți şteargă lacrimile, fac pe dracu-n patru şi ți le opresc instantaneu.

   Tre' să recunosc, e tare greu să-ți concentrezi esența. Frazele scurte... I'm not cut out for that shit. Glumele alea ieftine de Don Juan de colțu' străzii cu "Dă-mi o hartă, că m-am pierdut în ochii tăi" ar trebui adaptate în cazul meu- "Dă-mi o hartă, să găsesc şi eu predicatul în fraza asta. Care-i capu', care-i coada?" Capu' la peşte.

    De când am început să scriu chestia asta am vrut să mă leg puțin şi de Chirilă. Că tot am dat de cartea lui, răzleață, printre multe altele mai atractive în librărie. Mi s-a întâmplat ieri o chestie pe care aş fi vrut-o narată nu de Morgan Freeman, cum şi-ar dori mulți să-şi deruleze filmul vieții în momentul morții, narat de Morgan Freeman, că vezi, Doamne, are o voce calmă şi şmecheră, ci de Tudor Chirilă, cu obişnuita-i ghiduşie şi a sa filozofie jucăuşă, de barman care a făcut pe psihologul cu o duzină de generații de pacienți matoliți. Eram în maxi, dau să-nchid uşa, porneşte maxi, se deschide şi uşa. La fiecare om care se urcă. Una a stat în uşa deschisă vreo 200 de metri, n-ar fi închis-o, feri-o-ar sfântu'. Mi se părea imbecil, da' comic pe de-o parte. Mă durea mâna de la cât trântisem uşa, că stăteam în față şi de câte ori se deschidea uşa în mers se uitau toții ăia la mine cu reproş în priviri, parcă era de datoria mea s-o închid. Şi o închideam. Mi-ar fi plăcut totuşi să văd ce simbolistică i-ar fi găsit Chirilă uşii care nu contenea să se deschidă. Să fie, oare, acel wind of change care ne bate la uşă, ba chiar o şi deschide, să ne intre-n viață, dar noi, purtați de egoism şi de comoditate, i-o închidem concomitent în nas? Ce-ar fi zis filozoful nostru blazat pe tema asta, sunt tare curioasă...? O apologie pe tema convergenței sufletelor apăsate de divergențe...?

   Ia să-mi iau fața-n palme, deasupra chiuvetei, s-o clătesc puțin. Ochii verzi sunt frumoşi după ploaie. Se-nroşesc şi contrastează puternic. I-am zis să vină odată la mine vara, să vadă de deasupra curtea din față, când înfloresc păpădiile şi ne ne deranjează iarba, de-o lăsăm să crească. Un câmp de sori încinşi pe-o plajă verde. E frumos. Atât de simplu că nu-şi au rostul alte cuvinte. Rustic şi primordial- frumos, într-un cuvânt.

   Îmi plac oamenii curioşi, care pun întrebări. Îmi place să mi se răscolească trecutul, habar n-am de ce. Memento-uri sugestive care-ncep să mi se-aprindă-n suflet şi-mi amintesc să nu-mi repet greşelile. Îmi place să caut în trecutul oamenilor. Cei fără amintiri sunt trişti şi periculoşi, îți sugerează de la-nceput că nici măcar asta nu o să devii pentru ei, dovadă stând anii-ntregi din spate de care nici măcar nu aduc vorba. Cei care nu vorbesc despre plăceri şi neplăceri trecute nu sunt misterioşi sau atrăgători prin felul lor laconic de a vorbi despre ceea ce nu le face plăcere, ci pur şi simplu dubioşi. Ce-a fost, a fost. De ce n-ai aduce asta în discuție...?
   Mai presus de orice, îmi place să-mi închei fiecare seară şi să-mi încep fiecare dimineață cu câte un zâmbet. Mi-am făcut un crez din a-mi induce fericirea. Într-un final, se mai bagă şi ea-n seamă, nu trebuie numai s-o invoc eu. Îmi place că mă face să zâmbesc în fiecare seară. Ce spirituali suntem noi după 10 seara, nu mai putem. Toate replicile parcă-s memorabile. Aşa că le țin minte, să-mi facă plăcere şi mai târziu. Până ajung la Bucureşti, astea or să fie pupicii mei de "noapte bună". Nu-i rău nici aşa. Totuşi, de-abia aştept să pot să-l văd mai des (aproape tot timpul). Şi să-i luminez ziua cu tot felul de tâmpenii, să debitez utopii şi să-mi închipui cu voce tare imposibilul, în fundul gol, urlând din toți porii că se poate. Vreau să-mi aduc şi eu contribuția la rația zilnică de voie bună. Pentru că, mai presus de toate şi mai simplu decât "îmi lipseşti", trăim ca să îi ajutăm pe ceilalți să trăiască şi ne vedem nevoiți să recunoaştem că singurul scop al vieții este viața în sine.

   Şi eu tot n-am găsit blestematul ăla de caiet, după care alerg de vreo 3 zile.

Vin.

   În curând fac 18 ani. Şi mi-e din ce în ce mai greu să scriu, aşa că mă urnesc acum, ca să-mi las ceva amintiri pentru mai târziu. O să fac un mic bilanț. Ultimii doi ani au fost de povestit, păcat că n-am eu tragere. Mă gândesc să-i mai trăiesc puțin şi după, dacă-mi mai rămâne vlagă, o să şi scriu despre ei. Cert e că am cam simțit pe propria-mi piele cum e să treci de la agonie la extaz cu viteza cu care-ți uiți visele imediat ce te trezeşti. Au fost plini, totuşi nu în sensul în care se aşteaptă un adolescent.
   Mi-am dat seama în timpu' ăsta, de când am căscat mai bine ochii, că am de ce să fiu mândră de mine. Mi-am lăsat loc de bună ziua prin toate viețile pe la care am trecut. Am marcat câțiva oameni. Am fost marcată, la rându-mi. Nu m-am plimbat cât aş fi vrut, dar am făcut ce mi-a făcut plăcere. Ani plini de muzică bună, versuri penetrante şi oscilații între poezie şi proză, m-am simțit atrasă de cea din urmă, am început să şi lucrez la un roman, da' nu se leagă nimic, probabil sunt prea tânără ca să am timp să am răbdare. Şi ce-i bun cere răbdare. O să revin asupra chestiunii. Cum spuneam, ani plini de muzică bună şi de flash back-uri din cărți şi filme ale căror nume nu reuşesc niciodată să mi le amintesc şi asta mă frustrează la culme. Asta, şi faptul că n-am trăit adolescența comme il faut, da' nu-i bai. Timpu' se mai abate de la normă pentru ăia care-l sfidează. Mi s-a spus că sunt genul de fată pe care nu o poți uita. Azi, pentru prima oară, o cred. Pentru cei care-mi citesc blogul nu e o noutate faptul că, în general, nu mă simt extraordinar în pielea mea, sunt mai degrabă melancolică, întunecată, bacoviană. Aşa cum programatorii sunt numiți în glumă instrumente care convertesc cafeaua în coduri, şi eu sunt un fel de unealtă care preface frustrările şi depresia [în mod de viață...] în poezie. Genul ăla de lectură care te prinde mereu, pentru că oricât de bine ai fi, mereu e loc de empatizat cu suferințele bine puse-n frază ale cuiva care ştie să meargă la țintă. Sper că v-am mers la inimă.
   Da, astăzi cred, într-adevăr, că sunt specială. Ani de-a rândul mi-am căutat nod în papură, mi-am zis că sigur tre' să fiu responsabilă pentru toate relele de pe pământul ăsta, că-i fac umbră degeaba şi altele-n spiritul ăsta. Ei bine, nu. Mi-am mai dat o şansă şi-o să iasă bine. N-are cum altfel.
   Prin vara anului trecut am cunoscut un tip. Al naibii. Rău. Habar n-am cum de l-am suportat. Îmi plăcea să-mi întind nervii pe pâine, tartine cu sinapse, specialitatea casei, gen. L-am auzit prima oară în noaptea în care gândul la R. m-a ținut trează. Asta, precum şi cel de-al şaselea simț, numit generic intuiție feminină, care mi-a pâlpâit prin fața ochilor până a doua zi şi care-mi semnala că e ceva în neregulă în desfăşurare în sânul familiei mele. În seara aia, ca de obicei, R. se întorsese, chipurile, şi parcă m-ar fi vrut. Dar eu eram cu cineva. Şi nu ştiam ce să fac. S-a rupt chestia de la sine, cu R. tot n-a fost să fie. Şi am vorbit cu tipu' ăsta o bună bucată din noapte. Amuzant. Genul meu, da' cam departe. Normal, cum îmi place mie. Cu cât mai imposibil, cu atât mai bine. Mi-a dat blogu' lui, zic "Bravo, degeabistule! E bine, tot aşa!", da' mi se terminase netu' şi n-am mai apucat să-i trimit şi lui replica asta. Scrie bine, haotic, dar bine. Poate odată o să ne dăm replica în scris. Faină carte de dialoguri ar ieşi. Tipul nu suportă lumea. Ia viața la mişto, şi-aşa şi ea a făcut un hobby din asta. Şoarecele şi pisica timp de luni de zile. O dădea în nesimțire şi parcă n-aveam chef să mai fiu bătaia de joc a cuiva. Prin decembrie-ianuarie eu am terminat-o definitiv cu R., care a conchis apoteotic cu o maximă tragi-comică: "Nimeni nu-şi doreşte lângă el o nebună!", iar tipu' se gândea serios să-şi vină-n simțiri.
   Am avut şi divina revelație: R. a fost purgatoriul, da, da. După anii ăştia infernali, a fost chinu' suprem care mă despărțea de tot ce-i cald şi bun. De ce să mă supăr pe un pixel de pe un monitor? Dacă dai în holograme te faci de râs, ca un Don Quijote modern care se bate cu aeru', nu cu morile de vânt. Aşa că am încuviințat la mărețele-i sentințe şi i-am dat pace. Ca să primesc şi eu puțină. Cam aşa s-a încheiat ultima mea obsesie nefondată din adolescență, o fantezie care făcea concurență maturității ce încerca să-şi facă loc în personalitatea mea. Ce să-i faci? La urma urmei sunt încă mică. Şi drumul de-abia acum începe. Ce-a fost mai greu a trecut. A trecut o lună de când tipu' care ia lumea la mişto e prietenul meu. Cea mai plăcută senzație e să fii agreat de cineva care urăşte pe toată lumea. Asta mi-a redat toată încrederea în mine, aş putea spune, dacă într-adevăr am avut vreodată încredere. În semn de mulțumire, vreau să las cât mai mult din mine-n el. Să-i spun tot, ca să împart la doi tot ce n-am chef să mai țin doar pentru mine, că simt că nu prea mai e spațiu de stocare aici, mă ramific spre exterior. Vreau să fac tot ce se poate cu el. Vreau să-l învăț să înoate. Şi franceză. Să fim de 8 ori într-o săptămână, cum îi place lui să zică. Să las timpul în pace şi tipul mască. Vreau să nu mă mai gândesc ce să fac cu el. Lasă aşa, are timpul milă de noi, în toate formele lui de manifestare.
   În al unşpelea ceas m-am trezit şi mă simt norocoasă, norocoasă că am ajuns la vârsta majoratului teafără şi nevătămată, fără cicatrici pe încheieturi sau dependențe, fără scene şi drame vizibile, şi fără prea mulți prieteni, dar cu multă perseverență. Norocoasă că uite, până la urmă îşi doreşte cineva o nebună aproape, că sunt cine sunt, că îmi place turcoazul, că trăiesc să aud păsările cântând şi zarzării înflorind, să văd lumea trecând pe lângă mine, că apuc să mă bucur de orice mic nimic, norocoasă că m-a aşteptat cu frezii în gară şi ne-am plimbat prin Bucureşti, că am stat pe iarbă şi l-am privit în ochi şi-am văzut sinceritatea la față, că ne-am învârtit ca doi copii pe alee, apoi am mâncat covrigi calzi, că nu ne-a prins controlorul fără bilet. Norocoasă că îl aud cu o ureche pe el, iar cu una stropii de ploaie care cad metodic pe tabla mansardei, în timp ce în sobă doineşte o flacără slabă, care-a ars în cripta acestei eroine ierni întregi, neobosită. Norocoasă că îmi plac fotografia şi muzica şi că am tot ce-mi trebuie ca să-mi fructific pasiunile. Că am timp de pierdut şi-l pierd cu folos. Că citesc şi bune şi rele. Că încep să-mi deschid corola sub un cer potrivnic de aprilie aparent şi că în scurt timp îmi iau zborul drept în viață. Norocoasă că ce-a fost a trecut şi că ce va fi merită tot stoicismul de care am dat dovadă până azi. Norocoasă că am avut răbdare şi n-am cedat niciodată primului impuls. Decât în dragoste. Ceea ce voi face şi de acum încolo. Din greşeală se naşte ce-i frumos. Din greşeală, am dat pe-alături. Scuză-mă, am dat din greşeală din mine. Acceptă-mi umilele scuze, curăț imediat. Doar dacă vrei, bine-nțeles. Norocoasă că am dat şanse egale tuturor şi m-am şters pe preş de reticență. Că în sfârşit sunt acceptată, cum mi-am dorit de mică. Că ai mei au un copil reuşit, de care pot fi şi sunt, în mod sigur, mândri.
   Din tot ce am acum, vreau să păstrez odată cu intrarea-n tunel zâmbetul. Şi capul sus. Nu vreau să mai ajung vreodată unde am fost. Tenebrele sunt pentru şobolani, nu pentru şoimi. Vreau să păstrez pofta de viață, care azi s-a trezit, după mult timp. Îmi fac cadou şansa de a-mi îndeplini toate visele, oricât de îndrăznețe ar fi. Şi-mi dedic melodii peste melodii, gen John Legend - You & I (Nobody in the world), Poets Of The Fall - All the way for you şi Fragile, The Calling - Wherever you will go, Alexander Veljanov - Because of you şi altele de genul, pentru că le merit, fiecare din noi merită, fiecare are un loc, al meu s-a eliberat mai greu, dar acum măcar nu va mai trebui să stau în picioare. "Vine 69, e-al nostru, hai! Iartă-mă c-am deschis ochii când te pupam, da' nu voiam să-l pierdem! Mă duc eu în față, să prind loc."
   De azi înainte promit să mă bucur de voi toți, cunoscuți şi necunoscuți, să scriu, să citesc, să cânt şi să fac poze şi, mai presus de toate, să dăruiesc zâmbete. Nu pe ale mele, normal. Să fiu motiv de zâmbet pentru cine-o vrea, poftim, rectific. Promit să iubesc ca-n filmele de acțiune, cu sufletul la gură şi-n palmă la fiecare secundă şi să mă bucur ca-n filmele de dragoste- la sfârşit, când nu mai ai nimic altceva mai bun de făcut.
   Vă mulțumesc tuturor care m-ați marcat până acum. Familie, apropiați, profesori, prieteni şi foşti prieteni. Dacă nu erați voi, nu era nimic aşa. Era puțin altfel. Sau diametral opus. Non, je ne regrette rien! Şi-mi doresc ca şi voi să simțiți ce simt eu când fac bilanțul ăsta: f-e-r-i-c-i-r-e. Atât şi nimic mai mult. Să găsiți puterea de a accepta datul firii şi tăria de a nu vă lăsa doborâți. Orice se întâmplă ne merită efortul, fie ce-o fi, pentru că, în final, efortul e oricum făcut, rămâne doar să ne bucurăm de urmări. Şi nicio dată nu e ultima. Mai e şi zi după noapte. O exista şi viață după moarte.
   Fiat lux! Alea iacta est. Finis coronat opus. Carpe diem! Ş.a.m.d.
   Mă retrag acum unde mi-e locul, în brațe sau lângă pisică, după caz, mă duc să-mi îmbrățişez gândul bun şi să-i spun cât de mult mi-a lipsit. Şi pe el. Da, pe tine, nesuferitule! Nu mai fi hater. Hai în lume. Fac 18. Debordez. Pe locuri, fiți gata... nu plec nicăieri fără tine.

   Sfârşitul primei părți.
   Va urma.
    A nu se aştepta vreo continuare până după majorat.

   Fiți cuminți. Ne revedem la vară.

Delirul

   S-a auzit ca o detunatură în noapte. Zgomotul venea de la etaj, dar n imeni nu-şi arunca ochii până acolo. Era târziu. Era ea, aprinzându-şi ţigara de la miezul nopţii. Făcea asta frecvent, cu o plăcere dezarmantă pentru vârsta ei fragedă. Era singura ei plăcere perversă, care o ţinea la adăpost de lumea gri prin care se tot preumblă tipare umane nefericite. Era prea bună ca să nu se strice singură cu ceva. Şi-a "achiziţionat" un viciu care să o scape de temerea că s-ar încadra în vreun tipar prestabilit.
   Era tabietul ei. Nu adormea devreme, ca să poată deschide geamul şi să îşi rezeme coatele de pervaz, în timp ce flacăra de la brichetă se întindea pe un firicel de tutun, apoi îl molipsea pe al doilea, până ce cumprindea şi hârtia şi se tot ducea... Când aprindea bricheta, se auzea atât de tare încât parcă şi-ar fi detunat sufletul în mijlocul lui nicăieri... Nici vidul nu putea transmite mai repede un ecou mai slab şi mai inofensiv... La ora aia nu o deranja nimeni. Savura fiecare fum care i se prelungea pe buze, ţinându-l, împotriva voinţei lui, încă un moment prelungit în corp. Îl trîgea înapoi, îl amesteca în plămâni şi îl târa apoi până pe nări. Era joaca ei de la miezul nopţii.
   Uneori se simţea de parcă ar juca şotronul pe pervaz, aruncând cu timpul, în loc de pietricica aia care decide unde trebuie să sari... Alteori îi venea să sară ea însăşi, fără să mai lase timpul să decidă pentru ea. Însă în seara asta se gândea. Adânc. Era o transă semilucidă înecată în penumbră...
   Ce se întâmplase? Şi-a promis să nu mai cadă atât de uşor. Şi-a promis să se joace cu suflete, aşa cum s-au jucat atâţia cu al ei. Dar parcă o ţinea ceva. I se perindau prin minte tot felul de momente... De la primul sărut, până la dansul din ploaie... De la sărutul pe frunte, până la simpla şi sugestiva strângere de mână. De la zămbetele pe care chipul i le "secreta" din ce în ce mai greu până la chicotelile surde prin care se mai lega de copilărie...
   Se gândea la el... Nimeni nu o mai făcuse să râdă aşa...
   Apoi văzul i se înceţosa, iar imaginaţia i se tulbura. Închidea ochii şi simţea pielea lui umedă frângându-se de a ei în mijlocul ploii. Buricele degetelor ei asudate, plimbându-se de-a lungul vertebrelor lui puţin ieşite în afară... Buzele încordate încercând să acopere fiecare milimetru de piele de la nivelul ei... Muşchii scurgându-i-se şi ea prăbuşindu-se în noroi, cu unghiile înfipte în braţul lui... Era prima oară când ieşea în ploaie şi nu voia să mai plece. Înnebunise. Simţurile i-o luăseseră razna...
   El era lângă ea. Ca o fantasmă plăsmuită de fanteziile ei delirante... Totuși, era un adevăr palpabil. O credință întrupată. O dorință realizată. Ca să se convingă, nu era nevoie decât să se apropie, să-și unească buzele și să le lipească de reflexia simetrică ce i se înfățișa.
   Un prim sărut în bătaia vântului. Un al doilea, garnisit cu picuri de rouă. Un al treilea îi apropia din ce în ce de pământ. Un al patrulea avea gust de mușchi, licheni, iarbă sălbatică, viață... Un al cincilea se alipea deja vârtejului, speculând cu o cupiditate demonică îmbrățișarea preliminară. Buzele se transformau deja în centri nervoși, preluând vibrație după vibrație și transmițânndu-le de la corp la corp... Stimulii rămâneau crestați pe pielea sensibilă din jurul gurii, care se deschidea neregulat, încercând o amară sincronizare cu bătăile inimii. Încerca să nu se piardă cu firea și să rămână calmă... În van...
   Ploua deja de prea mult timp. Parcă cineva de acolo, de sus, vedea fertilitatea sentimentului înfiripat între ei doi și arunca peste el o binecuvântare mută și înșelătoare... Cu pământul alături, cu apa șiroind pe corpurile lor încinse, era clar că nu mai există drum de întoarcere. Un zâmbet îndoielnic flutură pe buzele ei. Parcă nu îi venea să creadă că iubește din nou.
   Apoi inima îi zvâcnea și mai tare, buzele se răsfrângeau, fragile, dezgolind un surâs extaziat mai grăitor decât privirile însele... Îi apucă mâna și o strânse tare, arătându-i că nu mai suporta amânare. Simțea atâtea, încât era coninsă că de-abia se născuse... Era ca și când toate iluziile de până atunci se micșorau în fața simțămintelor hiperbolice care îi umflau pieptul și îi dezgoleau rotunjimile... Parcă nu mai simțise niciodată nimic. Parcă amorțise într-o poziție fără perspective, care îi blocase funcțiile vitale... Hibernase sufletește atât de mult, încât parcă nu se mai gândea că inima îi va bate în chip veridic vreodată.
   Aluneca într-un delir atât de furtunos, încît nu își mai putea da seama dacă e totul aievea sau închipuirea flămândă de senzații și experiențe îi juca din nou feste... Îi era de ajuns să tresară spasmodic, ca să simtă alături un alt trup cald care o ținea la adăpost de ploaie și o ferea de răceala vântului. Vântul - care le învelea trupurile unificate, dându-le o formă elastică, mlădioasă, ascunsă în văluriri crepusculare... Tot trecând pe deasupra lor și înconjurându-i, era ca și când ar fi făcut din fragmentele supuse uniunii bucăți vii de chihlimbar... Rafalele nu îi uscau, îi modelau, îi întregeau, îi schimbau...

   Scindarea era iminentă... În ploaia de mai, jumătățile regăsite, obosite de perfecțiunea întregului hotărau să se despartă și să se mai caute o vreme, până să ajungă din nou unul... Hotărâră să lase dorul să se joace cu inimile parțiale rămase  palide după ce au bătut fiecare pentru doi. Fiecare pentru un trup mai mare. Fiecare pentru ”împreună”...
   Un tunet umplu valea în momentul în care cei doi își desfăcură brațele, rămase ca un corsaj veștejit, mulat încă perfect pe forma care îi dădea sens și care i-a fost luată... Chiar și ei doi, păreau să se fi rupt într-adevăr unul de celălalt. Parcă numai unul celuilalt își dădeau sens și împreunarea sufletelor le era cauză unică, ce scuza mijloacele regăsirii...
   De acum știau că trăiesc pentru regăsire. Toată viața hoinăriseră haotic unul în căutarea celuilalt, acum nu mai aveau decât să leviteze în apatie, așteptând cu anxietate momentul revederii. Le-a fost dat să guste din ambrozia perfecțiunii, a regăsirii unității primordiale. Androginul se refugiase în două trupuri ce îi duceau legenda la împlinire și care îi glorificau mitul. El fusese unul, obligat apoi să fugă în direcții opuse, dând naștere unor jumătăți diforme și suferinde. Ei fuseseră doi, și parcă nu le venea să creadă cât de bine le vin trupurile la unison, legate pe toate planurile,absorbind întunericul din jurul lor și cedând imediatei apropieri un halou difuz, din care să răzbată împlinirea...
   Răzvrătit sufletește, cuplul pune între jumătățile aceleiași inimi o stavilă mai tare decât piatra zidurilor de fortăreață: distanța. Extazul momentului nu putea fi egalat ca plăcere decât de agonia așteptării. Așa că androginul scindat s-a împrăștiat în lume, jurând fidelitate momentului regăsirii.


   Țigara se apropia de filtru. Vălătucii de fum deja se amărau. Visul deja se termina. Și ea era tot singură. Însă un zâmbet îi înflori trăsăturile marmoreene. El era cu ea. Știa unde se află, știa ca o iubește, știa că se va întoarce. Diviziunea androginică nu va rămâne niciodată singură, odată pusă față-n față cu întregul. Lege nescrisă. Care îi îndulcea așteptarea și îi prelungea obișnuința în vicii.
   În noaptea albă se auzi încă o detunătură. Încă una... Din nou... Atâtea salve tributare viciului în noaptea asta lipsită de pasiune... Până când se vor fi regăsit, plamânii ei se vor fi înnegrit și inima se va fi albit de atâta beatitudine...
 

"Pentru totdeauna"

   - Nu va mai rasari pentru noi, dragule...

   - Atunci hai undeva unde nu se va mai revolta din nimic.

   - Dar n-a fost nimic. Ne arata ca ne-a trecut vremea. El nu mai rasare, ca noi sa nu mai apunem... Te-ai gandit vreodata ca poate ne tine partea?

   - Nu-mi pasa. Pentru totdeauna e si maine, nu crezi?

   - Pentru totdeauna e pana ne trecem...

   - Mai vrei sa plecam?

   - O sa fim altfel acolo?

   - O sa fim noi.

   - Peste tot?

   - Mereu.

   - Nu promite ceea ce nu poti stapani. Ai tu certitudinea zilei de maine? Esti tu stapan pe propriile decizii? Esti tu suficient de om incat sa tii piept tentatiilor? Maine poate sa fie altfel, nu iti desenezi tu destinul. Daca pleci, si apoi imi spui ca asa a fost sa fie, va mai avea oare rost sa te santajez cu conditia noastra actuala? Ce valoare va avea atunci pentru tine sintagma "pentru totdeauna"?... O sa-mi spui ca, la vremea aia, insemnam totul, pentru o perioada groaznic de prost delimitata si definita, care aducea vag cu un "totdeauna" atemporal. Dar nu cu unul real. Nu cu adevaratul sens al cuvantului. O sa fiu tragic de "perfect compusa" in viata ta. Totul se va rezuma la ce a fost. Ce s-a spus. Ce s-a dus.

   - Nu promit ca iti voi fi alaturi pentru totdeauna. Pentru ca timpul nu curge la fel la amandoi. Nici determinarea. Tu spui ca vrei sa fie ca la carte. Totul. Ca la carte vei si uita cat iti doreai sa fie totul pentru totdeauna. Imi vei spune ca eu sunt cel care a denaturat sensul cuvantului, manipuland notiunea in propria-i favoare. Vei rasatalmaci totul astfel incat notiunea ta pentru "totdeauna" sa scape nepatata, iar a mea sa se scurga in neant, ca si cand ar fi fost proscrisa, nu promisa. Pentru ca asa suntem noi facuti. Unul pentru celalalt. Eu sa promit, tu sa calci. Eu sa repar, tu sa renegi. Eu sa sterg, tu sa dezvolti. Eu sa vin, tu sa pleci. Tu sa apari, eu sa te strang in brate.

   - De ceva vreme, ai inceput sa pleci. Unde te duci?

   - Oriunde pot sa-mi dau seama ca nu esti acolo. Ca sa te pretuiesc mai mult. Si sa las distanta sa-mi descante angoasele. Sa indulceasca revederea. Sa lungeasca imbratisarea.

   - Intotdeauna vrei sa vii inapoi?

   - Nu intotdeauna. Oricand imi vine sa respir. Ca "intotdeauna" nu-i la fel pentru amandoi. E mica ta portita spre santajul sentimental.

   - Si cand vii, ce simti?

   - Ca nu am mai fost niciodata acolo...

   - Soarele nu va mai rasari pentru noi, dragule...

   - Atata timp cat ma voi trezi dimineata pe o fata de perna alba, cu parul rasfirat in oglinda de alaturi, cu plapuma cazuta pe covor, cu cearsaful mototolit sub mine, cu mainile indoite pe coapsele tale si cu pulsul tau vascularizandu-mi genele, nu-mi va pasa. Pentru mine asa arata vesnicia. Nu-mi pasa daca ma iubesti. Conteaza ca eu te iubesc. Nu-mi pasa pe cati vei vrea, daca eu te vreau numai pe tine. Si mi-e de ajuns sa te sorb cate o seara pe zi, intreaga, a mea, adormita, ca sa nu-mi mai pese ca in restul timpului te au toti ceilalti. Daca vreodata vei hotari sa pleci, eu iti las cheia de la apartamentul meu. Sa te intorci in fiecare seara sa dormi la mine. Promit sa nu-ti fac niciun rau. Doar sa te privesc cand dormi. Si sa te las sa pleci incotro vrei tu, a doua zi, dimineata...

Recviem pentru un vis.

  In somn mereu imi spunea "adio" inainte sa ma trezesc. Si ma ridicam mereu in capul oaselor decat cu ala obisnuit, de fier coclit si saliva statuta, ma trezeam cu un gut amar, cu gustul unui priveghi nocturn nemeritat. Vegheam tacit la propria-mi bunastare, careia visul ii sapa zilele una dupa alta. Si-si lua mereu adio de la mine inainte sa apuc sa-l prind de vreun tendon, sa-i sparg oasele si sa-i culeg maduva de undeva de prin par, sa-i imprastii trupul printre suvitele albe, inainte sa se poata impotrivi. Si sa-i fracturez verticalitatea, asa cum el mi-a frant mie inima. Sa prind de mana cu ultimele puteri visul din vis...
 Azi nu si-a mai luat adio de la mine. Azi visul m-a lasat in pace. Sa ma traiesc pe mine insami ca pe ultima persoana din propria-mi viata. Mi-a pus comprese cu zambet peste arsura pradalnica a cuvintelor care mi-a jupui sufletul de viu. Mi-a decorticat inima ca si cand as fi avut o crusta de nepasare in plus peste stratul de jalnic de lacrimi care-i servea de giulgiu credincios de cand se stie...
 Azi zambesc. Ma intreb cum. Si cant in sinea mea un recviem pentru visul care s-a repetat in fiecare noapte si care m-a distras de la realitate. Cant pentru el si-i dedic un priveghi diurn, ca lumina sa-i molcomeasca spasmele intermitente si sa-i toarne alean pe pleoape... Adorm un vis cu un cantec de "adio", asa cum ma trezea el pe mine, odinioara, intr-o balta de sudoare pictata cu incertitudine de fresca si cu pace de mormant. Il adorm, sa zaca-n mine pana cand m-oi trezi din reveria asta care ma consuma pana la os...
 Azi rad. Larg. Cu ochii-n palme, ca sa-i sterg rapid de lacrimile care se varsa din preaplinul umorului resimtit adanc de catre sufletul meu pribeag in orice fina aluzie...
 Azi cred. In orice adevar general-valabil pe care il contestam cu o zi inainte. Dau crezare oricarei dogme, fara a ma strofoca de continutul ei aparent impenetrabil. Da, e drept, eu gasesc mereu reversul medaliei. Si in cazul afirmatiilor incontestabile. Eu m-am nascut ca sa restabilesc logica ilogicii pe pamantul asta. Si uneori ma-ncurc in roluri si misiuni. Uneori ma straduiesc sa caut o ilogica logicii... Contrar misiunii mele divine...
 Azi mi-am luat liber de la ura si ma refac in iubire. Imi permit sa ma sufoc in noxele unui sentiment mult prea benefic pentru organismul meu neutru din punct de vedere sentimental, imun la toate "bolile adolescentei". Ma simt brusc rapusa de incandescenta unui fior translucid, care ma vatama calculat si rece, zgariindu-mi numele lui din pleoapa pana-n buza, din buza pana-n clavicula, din clavicula pana-n falange si de acolo, la scurt timp, pana-n toracele neincapator pentru viata care ezita sa se nasca in uter, ci se resemneaza si incepe sa-mi pulseze anemic in inima.
 Ma scuzi un moment. Ma retrag putin din inima ta ca sa mai vad si de mine, ca m-am cam uitat de acnd ne-am cunoscut mai bine... Revin de indata ce te voi pune acolo unde ti-e locul in micul meu bazar sentimental. Jur sa revin si sa stau pe perioada nedeterminata, numai atat timp cat te vei simti comod cu impunsatura suflului meu intre coastele tale tinere. Doar atat, nu mai mult. Vei putea sa-mi faci vant inapoi in viata si sa ma faci sa ma rezum la realitate atunci cand te vei fi saturat sa stergi praful de pe relicvele sufletului meu ramase neatinse la tine-n alveole. Si eu o sa te iert si o sa te iubesc.
 Azi cant un recviem pentru un vis. Si mut tristetea undeva unde s-o uit definitiv, proscriind-o si renegand-o. Si te las pe tine sa imi amintesti ca am si cate ceva frumos, arzand latent in ungherele stinghere si neexplorate ale materiei mele volatile interioare... Da, tu zambesti frumos... Parca ma vad si pe mine, pe undeva, pe acolo, prin coltul buzelor tale. Cand te vei sterge de zambet, ma vei alunga definitiv. Si vei zambi inca si mai frumos... Fara mine esti mult prea mult pentru lumea asta. In compania mea, suntem doi prea multi pentru lumea asta, care ne va rastigni la infinit pentru tupeul inegalabil de a ne cauta o soarta, prin tot valul asta de destine prefabricate si preintuite...
 Azi zambesc. Cu tine de mana printr-o viata noua. Ca si cand as cauta in sifonier o noua piele si tu m-ai ajuta sa o imbrac, inaintea unei gale de zile mari. La care vom merge impreuna. Si de la care vom pleca unul.

Omenirea

 Omenirea nu va trai niciodata indeajuns incat sa poata sa scuze purtarea primordiala a femeilor ranite in dragoste.
 Niciodata nu vei gasi loc in sufletul tau pentru a accepta rana pe care ai deschis-o in alte corduri. Niciodata coloana ta vertebrala nu se va indoi indeajuns incat sa te aplece la picioarele ei, in vreun acces subit de supunere oarba. Dar nici nu va fi vreodata atat de tare incat sa-ti pastreze verticalitatea in astfel de momente.
 Omul niciodata nu va sti decat sa scrijeleasca vorbe ce dor pe cicatrici vechi, neinchise. Nu le va lua, insa, niciodata in considerare antidotul. Omul va fi pururea adeptul actiunii. Pentru el, principiul invers- al reactiunii- nu s-a dezvoltat inca...
 Tu niciodata nu vei da sens balmajirilor mele sentimentale. Pentru tine conteaza doar sa gasesti ecou intr-un suflet. Chiar daca asta inseamna, uneori, ca e prea parasit ca sa-ti mai raspunda vreun glas uman, iar peretii iti arunca inapoi vibratiile, fara sa se fi obosit sa le puna vreun obstacol in cale.
 Pentru tine conteaza sa ma vezi cu ochii larg deschisi. Chiar daca asta poate insemna sa-i tin involuntar asa, in ciuda impulsului de moarte care ma strapunge.
 Tot pentru tine, conteaza sa am puterea de a uita. Chiar daca tu ar trebui sa fii cel care mi-o induce.
 Pentru mine nu conteaza decat clipa. Chiar daca uneori se gasesc talhari la drumul mare care sa mi-o fure.
 Chiar daca imi intalnesc in cale barbarii vietii, care masacreaza momente si se hranesc cu gemete pustii si seci.
 Chiar daca zana mea buna nu-mi lungeste agonia, atunci cand simt ca soarele e gata sa rasara dupa o noapte polara de friguri si chin.
 Tu... Nu te vei sustrage niciodata ciclului. Nu te vei sustrage niciodata maselor. Omenirea nu a putut niciodata sa ma iubeasca asa cum mi-am dorit inca din clipa nasterii. De ce naiba ai face-o tocmai tu?...


 P.S.: Niciodata vreun trup in care bate-un creier n-a putut intelege vivacitatea spiritelor guvernate de inima.

Pauza [Furtuna intr`un pahar cu apa...]

 Te`am lasat in seara aia cu niste versuri incropite la nimereala si la repezeala.
 "Azi s`a ofilit ultima petala de trandafir,
  Tu ai uitat ca ma iubesti,
  Eu am uitat sa mai respir,
  Tu ai uitat cum sa traiesti..."

 Nu stiu si nici nu vreau sa stiu cat sunt de adevarate. Dar ma uitam la trandafir si ma gandeam ca a trecut timp de cand l`am primit,ca s`a ofilit. Si ca timpul se va aseza si peste relatia noastra,i,probabil o va ofili... Nu se stie daca va face cu ea ce face si cu vinu`: cu cat se invecheste,cu atat e mai bun... Poate ne va turna zeci de piedici in cale. Mi`e greu sa le prevad,mult mai greu decat mi`ar fi sa le trec. Mi`a venit si mie in minte ca nu va dura la nesfarsit,desi speranta si increderea mea nu se vor stirbi. Voi visa la noi pana in ultima secunda... Azi mi`a venit sa te iau in spatele casei,unde te jucai in parul meu,unde adormeai in poala mea,ascultand muzica,unde incercam sa ne sincronizam bataile inimii,unde fugeam de realitate si ne gaseam numai pe noi,in coltul de intimitate din spatele vietii rutinare. M`am gandit ca,dupa tot ce am facut,poate nu o sa mai am sansa sa te aduc acolo si sa`ti spun ce si cum si nu vreau sa ramana nimic nespus intre noi. Am vrut sa te aduc acolo,sa recreez imaginea verii,sa`ti arat ca tot ce a fost poate,foarte bine,sa mai fie inca mult timp. Acolo am fost noi insine mereu si ne`am iubit mai mult decat oricand,nu ne`am ferit de nimeni si nu ne`am retinut niciun gest. Voiam sa ma impac cu tine acolo.

 Dar s`a intamplat in alta parte,la o tigara. Inca de cand te`am vazut venind am intors capul,presimtind ce o sa se intample. Ai avut o retinere cand m`ai luat in brate si mi`a trecut viata prin fata ochilor. Nu voiam sa`ti dau drumul si nici sa aud ce ai de spus. Dar am auzit,mi`a pasat,m`am lasat dusa de val pana cand m`am accidentat de realitate. Nicio lacrima perversa de a mea nu avea sa`ti clinteasca decizia. Nicio privire exoftalmica si deliranta nu avea sa te asigure ca se poate si fara. Asa ca am luat o pauza.

 Nu am cum sa`ti promit ca nu o sa mai plang,esti universul in centrul caruia ma scald indecisa. Nu iti promit ca nu voi fi devastata,esti astrul in jurul caruia`mi fac vesnica miscare de rotatie. Nu`ti promit ca o sa te uit,esti prea imaginar,ireal,total opus teluricului,picat din alta dimensiune,ca sa pot. M`ai rugat sa nu mai plang. Ok. Nu in fata. Dar ia sufletul ca pe un cap mare si frumos. Din el se varsa atatea sentimente,care nu se strang in alta parte decat pe ridurile lui,il uratesc,dar il insufletesc,daca iti inchipui ca e posibil asa ceva. Sufletul plange sentimente. Nu si le varsa pe fata,dar,mai mult ca sigur,are el o fata a lui pe care o inroseste de lacrimi,cum mi`am asortat eu verdele ochilor cu rosul albului lor... Nu mai e umoare apoasa in privirea mea. Canalul lacrimal e,poate,noul canal Dunare-Marea Neagra. Au ajuns sa ma usture si sa`mi arda fata la propriu. Asadar,nu`ti promit ca o sa reusesc sa`mi tin sentimentele in frau...

 Nu vreau sa te pierd. Scurt. Nici sa`ti intorc spatele. Mi`e frica de faptul ca nu o sa pot sa`ti mai intorc fata. Vreau sa te gandesti la noi ca la ceva frumos. Nu sa`ti puna sula`n coaste mereu,mereu gandul ca se va termina. E ca obsesie mea pentru moarte,de care ma tratez,incet si sigur: nu o sa mai putem sa ne traim idila in regula,cu toate detaliile si toate frumusetile,gandindu`ne ca o sa se termine. De ce dracului am mai fi motivati sa continuam cand ne reamintim in permanenta unul celuilalt ca nu va fi pe veci? Aminteste`ti ca la inceput chiar eram copii si credeam ca vom muri mana`n mana. Si ca nici necrutarea timpului nu ne va desparti. Si nu era frumos sa fim poeti? Este. Nu vreau sa ma aduci cu picoarele pe pamant,sunt o visatoare,e ca aerul pentru mine. Mai bine aura asta feerica a relatiei decat gandul ca se va sfarsi vreodata. Nu o sa mor virgina sau nemaritata,nu ma tem de asta. Stiu ca o sa mai gasesc pe cineva si ca o sa il iubesc. Dar deocamdata te iubesc pe tine si te vreau alaturi pana la sfarsit,pana cand o sa stiu ca s`a stins flacara iremediabil,ca trebuie sa aduc flori la piatra pe care am stat azi,comemorand ce a fost frumos,pana cand te vei fi indepartat mult prea mult ca sa ne mai corelam si amestecam bataile inimii,cand sufletele noastre nu vor mai arde la unison.
 Nu vreau sa te pierd,pentru numele lui Dumnezeu! Pentru numele Tau!!!
 Iubesc totul l tine,mai putin momentele cand tragi cortina si te retragi in tine. E de inteles,dar ma doare. Te iubesc cu totul,nu`mi imaginez entitate mai buna si mai iubitoare,mai grijulie si mai curajoasa,mai dulce si mai visatoare,mai sigura si mai complexa,mai tare si mai blanda,in acelasi timp,pe toata planeta asta. Te rog,nu te retrage din viata mea! Te las singur o saptamana. Dar intoarce`te dupa asta! Te rog!

 Oricat de patetic ar suna,nu pot sa stau fara sa simt gustul buzelor tale. Sunt ca niste petale zvacnind de viata,pline de roua si de bruma,acumulate,combinate,imprastiate pe toata suprafata lor. Mereu miros ca trifoiul si au gust de muscata. Dar mie imi plac. Sunt ca iarba proaspata pentru mine. Locul pe care imi place sa`mi odihnesc crestetul obosit de griji. Regret orice greseala,ti`am spus. Nu exista orgoliu sau capriciu care sa merite sa intre intre noi. Nu exista cearta care sa ne desparta. Nu exista suferinta sau canon pe care sa nu le iau in piept pentru tine,fara sa scazi in ochii mei.
 Sambata,la 3,te astept tot acolo,sa`mi spui ca esti pregatit sa reintri in joc. Totul meu. Viata mea. Sufletul meu.

--------------------------------------------------------

 Ai incredere in mine. Nu as renunta pentru nimeni si nimic la tine. Nici pentru o dregoste fulgeratoare. Stiu ca ea nu va putea,poate,sa`mi ofere siguranta si sprijinul,toata frumusetea si toate sentimentele pe care mi le`ai oferit tu. Nu as renunta la atat de bine pentru cine stie cat de rau. Tu poate o sa renunti. O sa te las. Ti`am zis si mai demult ca orice te face fericit ma face,implicit,si pe mine. Esti ingerul meu! Sa`ti dea Cel de Sus gand bun,sa iubesti si sa fii iubit indiferent de circumstante,sa fii fericit,alaturi de oricine crezi tu ca te poate face si sa`ti fie toata viata un cantec,o melodie rock,plina de orice sentiment,de orice emotie,de orice e necesar sa traiesti. Cand te vei hotari sa pleci,iti voi ura drum bun in viata fara mine,si voi lasa jumatate din mine si din suflet sa plece cu tine,sa te vegheze oriunde te`ai duce si sa traiasca prin tine,asa cum mor de dorinta sa faca. Sufletul meu e,oricum,jumate in tine. Si as scoate si inima pe o masa,sa`ti arat cum bate defazat,jumate pentru mine si jumate pentru tine si ce e intre noi. Te iubesc,ingerul meu!

-------------------------------------------------------

 Sa luam viata ca pe o palma. Suntem in mijlocul ei. Intr`o zi,cand ne va vrea numai pentru ea,va strange pumnul si ne va trivi ca pe niste furnici. Ne va duce,sub unghii,undeva,oriunde,unde sa ne lase pentru eternitate,ca sa stie de unde sa ne ia cand isi va aminti de ce am fost. Ca sa stie de unde sa ne ia sufletul,ca sa`l puna in alta creatie a Domnului. Acum cred in reincarnare. Si cand doua palme,adica viata a doua persoane diferite,se intalnesc si se impreuneaza,cei doi pioni din centrul ei se vor uni,ca sa traiasca impreuna cat le e dat. Cum era mitul ala grecesc,cand omul,fiinta unitara,a fost separata de catre un zeu in 2,fiind,de atunci,predestinat unei infinite si epuizante cautari a celeilalte jumatati,care sa il completeze ca fiinta. Palmele astea ne`au adus si pe noi impreuna. Sa nu le despartim,ca nu stim unde ne vor duce unghiile alea murdarea de atatea vieti pe care le`au mai aparat inainte...