Delirul

   S-a auzit ca o detunatură în noapte. Zgomotul venea de la etaj, dar n imeni nu-şi arunca ochii până acolo. Era târziu. Era ea, aprinzându-şi ţigara de la miezul nopţii. Făcea asta frecvent, cu o plăcere dezarmantă pentru vârsta ei fragedă. Era singura ei plăcere perversă, care o ţinea la adăpost de lumea gri prin care se tot preumblă tipare umane nefericite. Era prea bună ca să nu se strice singură cu ceva. Şi-a "achiziţionat" un viciu care să o scape de temerea că s-ar încadra în vreun tipar prestabilit.
   Era tabietul ei. Nu adormea devreme, ca să poată deschide geamul şi să îşi rezeme coatele de pervaz, în timp ce flacăra de la brichetă se întindea pe un firicel de tutun, apoi îl molipsea pe al doilea, până ce cumprindea şi hârtia şi se tot ducea... Când aprindea bricheta, se auzea atât de tare încât parcă şi-ar fi detunat sufletul în mijlocul lui nicăieri... Nici vidul nu putea transmite mai repede un ecou mai slab şi mai inofensiv... La ora aia nu o deranja nimeni. Savura fiecare fum care i se prelungea pe buze, ţinându-l, împotriva voinţei lui, încă un moment prelungit în corp. Îl trîgea înapoi, îl amesteca în plămâni şi îl târa apoi până pe nări. Era joaca ei de la miezul nopţii.
   Uneori se simţea de parcă ar juca şotronul pe pervaz, aruncând cu timpul, în loc de pietricica aia care decide unde trebuie să sari... Alteori îi venea să sară ea însăşi, fără să mai lase timpul să decidă pentru ea. Însă în seara asta se gândea. Adânc. Era o transă semilucidă înecată în penumbră...
   Ce se întâmplase? Şi-a promis să nu mai cadă atât de uşor. Şi-a promis să se joace cu suflete, aşa cum s-au jucat atâţia cu al ei. Dar parcă o ţinea ceva. I se perindau prin minte tot felul de momente... De la primul sărut, până la dansul din ploaie... De la sărutul pe frunte, până la simpla şi sugestiva strângere de mână. De la zămbetele pe care chipul i le "secreta" din ce în ce mai greu până la chicotelile surde prin care se mai lega de copilărie...
   Se gândea la el... Nimeni nu o mai făcuse să râdă aşa...
   Apoi văzul i se înceţosa, iar imaginaţia i se tulbura. Închidea ochii şi simţea pielea lui umedă frângându-se de a ei în mijlocul ploii. Buricele degetelor ei asudate, plimbându-se de-a lungul vertebrelor lui puţin ieşite în afară... Buzele încordate încercând să acopere fiecare milimetru de piele de la nivelul ei... Muşchii scurgându-i-se şi ea prăbuşindu-se în noroi, cu unghiile înfipte în braţul lui... Era prima oară când ieşea în ploaie şi nu voia să mai plece. Înnebunise. Simţurile i-o luăseseră razna...
   El era lângă ea. Ca o fantasmă plăsmuită de fanteziile ei delirante... Totuși, era un adevăr palpabil. O credință întrupată. O dorință realizată. Ca să se convingă, nu era nevoie decât să se apropie, să-și unească buzele și să le lipească de reflexia simetrică ce i se înfățișa.
   Un prim sărut în bătaia vântului. Un al doilea, garnisit cu picuri de rouă. Un al treilea îi apropia din ce în ce de pământ. Un al patrulea avea gust de mușchi, licheni, iarbă sălbatică, viață... Un al cincilea se alipea deja vârtejului, speculând cu o cupiditate demonică îmbrățișarea preliminară. Buzele se transformau deja în centri nervoși, preluând vibrație după vibrație și transmițânndu-le de la corp la corp... Stimulii rămâneau crestați pe pielea sensibilă din jurul gurii, care se deschidea neregulat, încercând o amară sincronizare cu bătăile inimii. Încerca să nu se piardă cu firea și să rămână calmă... În van...
   Ploua deja de prea mult timp. Parcă cineva de acolo, de sus, vedea fertilitatea sentimentului înfiripat între ei doi și arunca peste el o binecuvântare mută și înșelătoare... Cu pământul alături, cu apa șiroind pe corpurile lor încinse, era clar că nu mai există drum de întoarcere. Un zâmbet îndoielnic flutură pe buzele ei. Parcă nu îi venea să creadă că iubește din nou.
   Apoi inima îi zvâcnea și mai tare, buzele se răsfrângeau, fragile, dezgolind un surâs extaziat mai grăitor decât privirile însele... Îi apucă mâna și o strânse tare, arătându-i că nu mai suporta amânare. Simțea atâtea, încât era coninsă că de-abia se născuse... Era ca și când toate iluziile de până atunci se micșorau în fața simțămintelor hiperbolice care îi umflau pieptul și îi dezgoleau rotunjimile... Parcă nu mai simțise niciodată nimic. Parcă amorțise într-o poziție fără perspective, care îi blocase funcțiile vitale... Hibernase sufletește atât de mult, încât parcă nu se mai gândea că inima îi va bate în chip veridic vreodată.
   Aluneca într-un delir atât de furtunos, încît nu își mai putea da seama dacă e totul aievea sau închipuirea flămândă de senzații și experiențe îi juca din nou feste... Îi era de ajuns să tresară spasmodic, ca să simtă alături un alt trup cald care o ținea la adăpost de ploaie și o ferea de răceala vântului. Vântul - care le învelea trupurile unificate, dându-le o formă elastică, mlădioasă, ascunsă în văluriri crepusculare... Tot trecând pe deasupra lor și înconjurându-i, era ca și când ar fi făcut din fragmentele supuse uniunii bucăți vii de chihlimbar... Rafalele nu îi uscau, îi modelau, îi întregeau, îi schimbau...

   Scindarea era iminentă... În ploaia de mai, jumătățile regăsite, obosite de perfecțiunea întregului hotărau să se despartă și să se mai caute o vreme, până să ajungă din nou unul... Hotărâră să lase dorul să se joace cu inimile parțiale rămase  palide după ce au bătut fiecare pentru doi. Fiecare pentru un trup mai mare. Fiecare pentru ”împreună”...
   Un tunet umplu valea în momentul în care cei doi își desfăcură brațele, rămase ca un corsaj veștejit, mulat încă perfect pe forma care îi dădea sens și care i-a fost luată... Chiar și ei doi, păreau să se fi rupt într-adevăr unul de celălalt. Parcă numai unul celuilalt își dădeau sens și împreunarea sufletelor le era cauză unică, ce scuza mijloacele regăsirii...
   De acum știau că trăiesc pentru regăsire. Toată viața hoinăriseră haotic unul în căutarea celuilalt, acum nu mai aveau decât să leviteze în apatie, așteptând cu anxietate momentul revederii. Le-a fost dat să guste din ambrozia perfecțiunii, a regăsirii unității primordiale. Androginul se refugiase în două trupuri ce îi duceau legenda la împlinire și care îi glorificau mitul. El fusese unul, obligat apoi să fugă în direcții opuse, dând naștere unor jumătăți diforme și suferinde. Ei fuseseră doi, și parcă nu le venea să creadă cât de bine le vin trupurile la unison, legate pe toate planurile,absorbind întunericul din jurul lor și cedând imediatei apropieri un halou difuz, din care să răzbată împlinirea...
   Răzvrătit sufletește, cuplul pune între jumătățile aceleiași inimi o stavilă mai tare decât piatra zidurilor de fortăreață: distanța. Extazul momentului nu putea fi egalat ca plăcere decât de agonia așteptării. Așa că androginul scindat s-a împrăștiat în lume, jurând fidelitate momentului regăsirii.


   Țigara se apropia de filtru. Vălătucii de fum deja se amărau. Visul deja se termina. Și ea era tot singură. Însă un zâmbet îi înflori trăsăturile marmoreene. El era cu ea. Știa unde se află, știa ca o iubește, știa că se va întoarce. Diviziunea androginică nu va rămâne niciodată singură, odată pusă față-n față cu întregul. Lege nescrisă. Care îi îndulcea așteptarea și îi prelungea obișnuința în vicii.
   În noaptea albă se auzi încă o detunătură. Încă una... Din nou... Atâtea salve tributare viciului în noaptea asta lipsită de pasiune... Până când se vor fi regăsit, plamânii ei se vor fi înnegrit și inima se va fi albit de atâta beatitudine...
 

Resturile de sub tacere

   Puteam sa-l pierd. Ne intelegeam atat de bine tocmai pentru ca nu pozasem in victima pana atunci. Nu plansesem, il ajutasem sa se ridice dintr-o stare de spirit care semana leit cu a mea. Doar ca eu estompam ridurile sentimentelor cu o crema de noapte foarte puternica: vocea lui. Insa riscam mult asezandu-mi zambetul intr-o cutie, la naftalina, pentru a face loc oftatului ca nu ma vrea. Si daca nu ma vrea, ce? Il vreau eu. Si nimeni nu-mi interzice sa visez la ceea ce-mi doresc.
   La un moment dat avusesem chiar impresia ca m-ar vrea. De ce ar face greseala asta? Pentru ca zambeam. Nu pentru ca suspinam ca pensionara la drame de cartier... Nu sunt eu cea care rade 24/7. Am si momentele mele de pauza de lacrimi. Dar el nu parea pregatit sa le accepte. Lui il placea sa-l vindec asa cum stiu eu de nereusite... Il indepartam vorbindu-i despre mine. Poate nu era cea mai buna strategie, sa-l las sa patrunda-n mine, disecand fiecare centimetru de carne impregnata cu bunavointa, suferinta si orice altceva as mai fi avut eu acolo, drept condiment care sa ma tina in viata... Asa ca am ales sa ma joc pe mine insami. Ca sa-i patrund in suflet. Asa e mai periculos. Pentru ca nu ies usor de acolo...
   Il strangeam in vise... Imi transpira palma intr-a lui cand visam la el...Imi traiam viata ideala alaturi de el in vis... Tot asteptam sa vina noaptea... Subconstientul muribund imi spunea sa incetez. Sa-l las. Altfel, in tot jocul asta de noroc, plusam cu deplinatatea facultatilor mele mintale, pe care, in ritmul haotic in care se consuma partida noastra, riscam s-o pierd. Inima, insa, ma indemna sa joc pe orice pozitie mi-ar permite in viata lui, sa-l tin aproape. Amica sau iubita...?
   Aveam nevoie de el ca pamantul de cer. Ca ochiul de pleoapa. Ca sarutul de buze. Ca implinirea de ghinioane. Ca frumusetea de malformatii abominabile, care s-o reliefeze si mai adanc... Aveam nevoie de el ca de mine insami, pe care o pierdusem de cand il cunoscusem... Si el avea nevoie de mine ca raul de bine...
   Si am ales sa incep sa-l iubesc nemarturisit si in tacere, pana cand un tip real s-ar fi aratat la orizont, dispus sa ma inmormanteze vesnic in bratele lui...
   Mi-a spus intr-o zi ca m-ar invata sa iubesc, daca nu as putea face fata. L-am intrebat recent daca mai vrea asta. Pentru ca eu asta imi doresc. Nu am primit raspuns. Intre timp, sentimentele s-au mai inchegat. Au devenit aproape un tot. Pe care doar el il mai poate completa. De ce simt ca incep sa-l iubesc? Pai, sa vedem...


   Cand scriu, eu folosesc un "el" generic, caruia-i imput toate sentimentele si senzatiile mele, caruia-i induc toate atributele idealurilor mele. Care sa desemneze minima suprematie asupra sufletului meu. Desi "el" pare acelasi in fiecare rand scris, e altul de fiecare data... Insa relatiile par trase la indigo. La fel ma bucur, la fel sufar, intr-o perfecta si deprimanta gradatie descendenta... Si el e la fel: e aceeasi "ea" peste tot... Pentru el e doar una, dar se incapataneaza sa o intrezareasca in fiecare partenera, cautand-o cu aviditate, desi din ce in ce mai slabit si mai convins cu fiecare apropiere de faptul ca se indeparteaza de "ea"... O vede in toate, mai putin in mine... Sau, poate... Nu.


   Pentru noptile pierdute in soapte dezagregate, dezorganizate si interminabile, ce risca sa devina istorie daca nu ma hotarasc sa ma asez definitiv pe un singur soclu din sufletul lui...
   Pentru ca ma intreaba de o mie de ori pe noapte daca sunt bine, desi stie foarte bine ca nu sunt, atata timp cat nu mi se asaza alaturi...
   Pentru ca ma vede altfel. Ma idealizeaza in proiectiile lui, in imaginatia din ce in ce mai obosita de cautarile lui fara rod. Si ajunge sa ma vada asa. Dar nu-s "un inger care-l cuprinde cu aripile", ci mai degraba un demon bolnav, gata sa-i ingurgiteze sufletul frumos...
   Pentru ca tacerea lui imi da aripi. Iar vocea lui, putere...
   Pentru ca imi seamana intru totul. Chiar el mi-a spus ca parca ar vorbi cu sine insusi.
   Pentru ca incearca sa compenseze lipsa afectivitatii "de cuplu" printr-un ton bland, prietenesc, binevoitor, care ma induce in eroare... Care ma face sa-mi doresc mai mult. Sa aspir la rolul suprem in viata lui. Doamne, cat mi-l doresc doar pentru mine...!
   Pentru ca nu are nimic deosebit. Dar e el, si nimeni altcineva. Si simt ca e "el". Ca pentru el am asteptat toti anii astia. Pentru el nu am disperat, ci m-am incapatanat sa sper cu genele inchise si ochii larg deschisi pe dinauntru, cu gura inchisa si sufletul gemand de umilinta si de greseli, de oameni potrivnici si nepotriviti.
   Nu stiu, insa, ce simte el. Nu cred deloc ca acelasi lucru... Si risc sa ma trezesc inca o data cu zambetul intors pe dos si rupt, ca de ghips... Cu carnea smucita din piele, zburand prin porii dilatati la maximum. Risc sa-mi pierd zambetul cu care ma trezesc de dimineata, pe undeva prun asternuturile in care el n-a dormit nici atunci.
   Risc sa-mi pierd propria mana, sperand, intr-un acces de nebunie, ca seamana cu a lui... Risc sa nu ma mai vreau pe mine... Si-as vrea sa i-o strig sus si tare, dar cu ce e el de vina ca nu simte nimic pentru mine...?
   Poate ca, intr-adevar, e "el". Alaturi de care mi-as putea pierde intreaga viata, fara sa-i dau valoare mai mare decat unei clipe... Alaturi de care as putea merge pana Dincolo, fara sa-i dau o clipa drumul... Caruia sa-i dau mai mult decat totul, sa ma ofer pe mine... Dar poate ca nu-si doreste asta... Poate ca l-am pierdut pe "el"', in crunta incercare de a-l gasi.
   Dar nu-mi pasa. Pentru ca l-am avut pe tot o clipa intreaga. Vesnicia fragmentata... Si i-am spus cine e. E chiar "el"...
   Se considera in plus, crede ca nu merita sa fie iubit, ca e tinta tuturor durerilor spiritului, un focar inexpugnabil si inextricabil, caruia nicio morfina feminina, niciun analgezic uman, pansament de zambete sau antibiotic emotional nu-i poate veni de hac... Cu toate astea, cand s-a gasit in sfarsit aproape de o potentiala iubire fluida, fructuoasa, fulminanta, a refuzat totul intr-o inlantuire nociva de nehotarari confuze si nepremeditate...
   Puteam sa-l iubesc. Sa-i umplu zilele si distanta. Sa-i zambesc real, din vis. Sa ma dedic unei reverii interminabile, gratiate de taisul distantei... Stiu, a-l iubi ar fi sinucidere morala. Dar eram...sunt dispusa sa o fac. De mi-ar da o singura sansa...
   Nu vrea. Mi-as muta gandul, macar de as putea. Daca nu pot, ma rezum la a spera, poate fara niciun motiv. Pentru ca singura mai puternica decat frica e speranta. Singura mai puternica decat frica de a-l pierde pe veci pe "el" e speranta (nefondata...) ca-l voi avea pe el intr-o buna zi...
   M-as vindeca. Dar poate ca nu vreau. Tu esti bun de pus pe rana. Ca s-o adancesti, sa te cuibaresti in ea si s-o inchizi cu o sutura abominabil de vizibila, cicatrizata intr-un impuls de definitizare, de adancire in eternitate. Rana mea cea mai urata ascunde tot ce-i mai frumos pe lume: pe tine.