Infinit paralelism

   Trup feminin fertilizat cu invective, blazat și bazat pe revocări ale memoriei. De fum și scânteie. De sus și dinăuntru.
   E sufletul...
   Curtenia cu care acesta face curățenie între oaspeți e ceva de speriat. Și niciodată nu se lasă gol, nici golit.
    De ce e sufletul un apogeu al femininului? Pentru că se regenerează nu din sine însuși, ci din cei care l-au cianurat. Pentru că închide ochii atunci când simte că ar trebui să-i lase-n jos. Și te privește în ochi când îi faci rău. Nu fuge, dar înjunghie telepatic mai greu decât oricine. Pentru că își face rău singur, știind că e unica metodă de a rămâne treaz. Pentru că veghează pe când toate trupurile dorm; și nu se lasă adormit atunci când minte rațiunea că e trează.
   Pentru că doare când îl dezbraci nevrotic și se lasă anesteziat când îl minți blând.
   Pentru că nu capătă sens decât atunci când e analizat independent de orice fenomen sau aspect paralel. El nu e decât singur. Nu există în asocieri. Pentru că plânge înăuntru și dispare înafară. Pentru că nu e de văzut noaptea, în întuneric, radiază energetic doar în plină zi. Că nu se lasă descoperit decât celor care au răbdare să îl caute. Și nu alină atunci când trebuie să mustre, nici nu mustră când ustură, sau cade, se pierde, alunecă. Nu sepretează la meschinării. Se conjugă elementelor asemeni lui, din aceeași sau din cu totul altă mulțime. E o funcție unică, definită pe infinit, cu valori în eter.
    Funcția asta e inversabilă. Și are aplicabilitate în realitatea imediată. Printr-o banală asociere, în sens invers de astă dată, cum sufletul e femeie, poate ar rămâne valabil dcă am recunoaște că și femeia, la rândul ei, e suflet. Cel puțin. Dacă nu chiar însuși sufletul. Nu se amețește cu narcotice nenaturale. Nu funcționează decât pe vise. Cu cât mai autentice, cu atât mai valabile... Nu ați văzut că femeia e păstrată vie dacă i se oferă, din când în când, un minim de reverie, de fantezie, de frenezie, halucinație mijlocie...? Căutătură antiseptică, cuvânt antiinflamator, dorințe fumigene, pase proaste, reveniri în forță... Poate sufletul să se descrie pe sine altfel? Poate femeia să fie alta...?
   Pot să existe unul fără de celălalt? Bărbații care au pierdut pe vreunul pe drum s-au trezit aproape concomitent și fără celălalt. Nicio femeie nu prinde rădăcini acolo unde clima nu e udată cu suflet. Și niciun suflet nu rămâne atașat de trup când acesta nu mai gravitează în jurul unei femei. Că ei pot exista și fără suflet, e clar. Ele nu. Sufletele, femeile...

   El fără ea e ea fără trup. Ea fără el e sufet și atât. Ea alături de el e ea toată. Toată fără suflet e moartă. El lângă ea e, la rându-i suflet. Sufletul fără el doarme. Fără ea, pleacă. Departe, se plimbă. Aproape, adoarme. Ei fără alții sunt doi. În lume sunt noi. În noi suntem alții. Cu alții suntem ceilalți. Ceilalți nu-s printre noi. Noi nu avem de-ai lor. Ei nu ne vor printre ei. Sufletul e cu noi. Deci ei nu au suflet. Înseamnă că doi au. Noi suntem doi, avem, ținem, păstrăm, creștem suflet, apărăm, nu dăm.
   Am găsit femeia. Creștea la umbra unui suflet noduros, cu rădăcini proeminente și ramuri vineții, încă puternice, însă pe cale de a se usca. Am găsit femeia la umbra bărbatului. El s-a udat de ea pe la rădăcini, atât cât i-a trebuit ca să se ridice, să plece. Ea a așteptat. El nu a mai venit. Ea și-a găsit un alt suflet adăpost. El s-a întors înapoi la locul fertil, a găsit deșert, a încercat să cultive pasiune și a murit înecându-și sufletul absent de la apel cu apa dintr-o oază proiectată în amintirea vremurilor cu iubire. Ea nu a știut. Nici sufletul ei. Dovadă că unui suflet adevărat nu-i trebuie replici, ci îi trebuie fidelitatea nudă. Cât timp îl îmbătăm cu apă chioară, îl imobilizăm la Patul lui Procust. Apoi, când îl aruncăm direct în căutarea adevărului, cumva, instinctiv, reușește să-l găsească. Prinde rădăcini acolo și nu mai simte cum se stinge unda de deznădejde care îi cere doar puțină speranță.
    Femeia poate să trăiască cu autenticitate. Replicile nu fac altceva decât să o adoarmă, să o facă mai puțin femeie decât este. Și sufletul poate să respire cu credință. Minciuna nu face altceva decât să îi taie din proeminențe, să-i netezească din circumvoluțiuni, să-l niveleze modernist și să-l expună pe o tarabă voită soclu vulgar de furnizare a grotescului. Hai să nu facem negoț în casa sufletului și să nu chinuim zadarnic femeia care ar putea să nu ne răspundă chemărilor, atunci când sufletul ne plânge de cât de departe a alungat-o... Hai să nu punem reflectorul pe artera aortă pulsândă a ceva ce nu vedem, doar ca să îi prelungim o anomalie, să-i găsim o amprentă necorespunzătoare. Hai să nu deschidem un suflet ca să-l înjumătățim, în loc de a-i transfera un ceva cu specific sufletesc. Mai bine îl închidem, îl închistăm în unghii roase și buze umede și îl lăsăm să moară chiar acolo unde s-a și născut. Pe brațele femeii care se stinge odată cu el.

Delirul

   S-a auzit ca o detunatură în noapte. Zgomotul venea de la etaj, dar n imeni nu-şi arunca ochii până acolo. Era târziu. Era ea, aprinzându-şi ţigara de la miezul nopţii. Făcea asta frecvent, cu o plăcere dezarmantă pentru vârsta ei fragedă. Era singura ei plăcere perversă, care o ţinea la adăpost de lumea gri prin care se tot preumblă tipare umane nefericite. Era prea bună ca să nu se strice singură cu ceva. Şi-a "achiziţionat" un viciu care să o scape de temerea că s-ar încadra în vreun tipar prestabilit.
   Era tabietul ei. Nu adormea devreme, ca să poată deschide geamul şi să îşi rezeme coatele de pervaz, în timp ce flacăra de la brichetă se întindea pe un firicel de tutun, apoi îl molipsea pe al doilea, până ce cumprindea şi hârtia şi se tot ducea... Când aprindea bricheta, se auzea atât de tare încât parcă şi-ar fi detunat sufletul în mijlocul lui nicăieri... Nici vidul nu putea transmite mai repede un ecou mai slab şi mai inofensiv... La ora aia nu o deranja nimeni. Savura fiecare fum care i se prelungea pe buze, ţinându-l, împotriva voinţei lui, încă un moment prelungit în corp. Îl trîgea înapoi, îl amesteca în plămâni şi îl târa apoi până pe nări. Era joaca ei de la miezul nopţii.
   Uneori se simţea de parcă ar juca şotronul pe pervaz, aruncând cu timpul, în loc de pietricica aia care decide unde trebuie să sari... Alteori îi venea să sară ea însăşi, fără să mai lase timpul să decidă pentru ea. Însă în seara asta se gândea. Adânc. Era o transă semilucidă înecată în penumbră...
   Ce se întâmplase? Şi-a promis să nu mai cadă atât de uşor. Şi-a promis să se joace cu suflete, aşa cum s-au jucat atâţia cu al ei. Dar parcă o ţinea ceva. I se perindau prin minte tot felul de momente... De la primul sărut, până la dansul din ploaie... De la sărutul pe frunte, până la simpla şi sugestiva strângere de mână. De la zămbetele pe care chipul i le "secreta" din ce în ce mai greu până la chicotelile surde prin care se mai lega de copilărie...
   Se gândea la el... Nimeni nu o mai făcuse să râdă aşa...
   Apoi văzul i se înceţosa, iar imaginaţia i se tulbura. Închidea ochii şi simţea pielea lui umedă frângându-se de a ei în mijlocul ploii. Buricele degetelor ei asudate, plimbându-se de-a lungul vertebrelor lui puţin ieşite în afară... Buzele încordate încercând să acopere fiecare milimetru de piele de la nivelul ei... Muşchii scurgându-i-se şi ea prăbuşindu-se în noroi, cu unghiile înfipte în braţul lui... Era prima oară când ieşea în ploaie şi nu voia să mai plece. Înnebunise. Simţurile i-o luăseseră razna...
   El era lângă ea. Ca o fantasmă plăsmuită de fanteziile ei delirante... Totuși, era un adevăr palpabil. O credință întrupată. O dorință realizată. Ca să se convingă, nu era nevoie decât să se apropie, să-și unească buzele și să le lipească de reflexia simetrică ce i se înfățișa.
   Un prim sărut în bătaia vântului. Un al doilea, garnisit cu picuri de rouă. Un al treilea îi apropia din ce în ce de pământ. Un al patrulea avea gust de mușchi, licheni, iarbă sălbatică, viață... Un al cincilea se alipea deja vârtejului, speculând cu o cupiditate demonică îmbrățișarea preliminară. Buzele se transformau deja în centri nervoși, preluând vibrație după vibrație și transmițânndu-le de la corp la corp... Stimulii rămâneau crestați pe pielea sensibilă din jurul gurii, care se deschidea neregulat, încercând o amară sincronizare cu bătăile inimii. Încerca să nu se piardă cu firea și să rămână calmă... În van...
   Ploua deja de prea mult timp. Parcă cineva de acolo, de sus, vedea fertilitatea sentimentului înfiripat între ei doi și arunca peste el o binecuvântare mută și înșelătoare... Cu pământul alături, cu apa șiroind pe corpurile lor încinse, era clar că nu mai există drum de întoarcere. Un zâmbet îndoielnic flutură pe buzele ei. Parcă nu îi venea să creadă că iubește din nou.
   Apoi inima îi zvâcnea și mai tare, buzele se răsfrângeau, fragile, dezgolind un surâs extaziat mai grăitor decât privirile însele... Îi apucă mâna și o strânse tare, arătându-i că nu mai suporta amânare. Simțea atâtea, încât era coninsă că de-abia se născuse... Era ca și când toate iluziile de până atunci se micșorau în fața simțămintelor hiperbolice care îi umflau pieptul și îi dezgoleau rotunjimile... Parcă nu mai simțise niciodată nimic. Parcă amorțise într-o poziție fără perspective, care îi blocase funcțiile vitale... Hibernase sufletește atât de mult, încât parcă nu se mai gândea că inima îi va bate în chip veridic vreodată.
   Aluneca într-un delir atât de furtunos, încît nu își mai putea da seama dacă e totul aievea sau închipuirea flămândă de senzații și experiențe îi juca din nou feste... Îi era de ajuns să tresară spasmodic, ca să simtă alături un alt trup cald care o ținea la adăpost de ploaie și o ferea de răceala vântului. Vântul - care le învelea trupurile unificate, dându-le o formă elastică, mlădioasă, ascunsă în văluriri crepusculare... Tot trecând pe deasupra lor și înconjurându-i, era ca și când ar fi făcut din fragmentele supuse uniunii bucăți vii de chihlimbar... Rafalele nu îi uscau, îi modelau, îi întregeau, îi schimbau...

   Scindarea era iminentă... În ploaia de mai, jumătățile regăsite, obosite de perfecțiunea întregului hotărau să se despartă și să se mai caute o vreme, până să ajungă din nou unul... Hotărâră să lase dorul să se joace cu inimile parțiale rămase  palide după ce au bătut fiecare pentru doi. Fiecare pentru un trup mai mare. Fiecare pentru ”împreună”...
   Un tunet umplu valea în momentul în care cei doi își desfăcură brațele, rămase ca un corsaj veștejit, mulat încă perfect pe forma care îi dădea sens și care i-a fost luată... Chiar și ei doi, păreau să se fi rupt într-adevăr unul de celălalt. Parcă numai unul celuilalt își dădeau sens și împreunarea sufletelor le era cauză unică, ce scuza mijloacele regăsirii...
   De acum știau că trăiesc pentru regăsire. Toată viața hoinăriseră haotic unul în căutarea celuilalt, acum nu mai aveau decât să leviteze în apatie, așteptând cu anxietate momentul revederii. Le-a fost dat să guste din ambrozia perfecțiunii, a regăsirii unității primordiale. Androginul se refugiase în două trupuri ce îi duceau legenda la împlinire și care îi glorificau mitul. El fusese unul, obligat apoi să fugă în direcții opuse, dând naștere unor jumătăți diforme și suferinde. Ei fuseseră doi, și parcă nu le venea să creadă cât de bine le vin trupurile la unison, legate pe toate planurile,absorbind întunericul din jurul lor și cedând imediatei apropieri un halou difuz, din care să răzbată împlinirea...
   Răzvrătit sufletește, cuplul pune între jumătățile aceleiași inimi o stavilă mai tare decât piatra zidurilor de fortăreață: distanța. Extazul momentului nu putea fi egalat ca plăcere decât de agonia așteptării. Așa că androginul scindat s-a împrăștiat în lume, jurând fidelitate momentului regăsirii.


   Țigara se apropia de filtru. Vălătucii de fum deja se amărau. Visul deja se termina. Și ea era tot singură. Însă un zâmbet îi înflori trăsăturile marmoreene. El era cu ea. Știa unde se află, știa ca o iubește, știa că se va întoarce. Diviziunea androginică nu va rămâne niciodată singură, odată pusă față-n față cu întregul. Lege nescrisă. Care îi îndulcea așteptarea și îi prelungea obișnuința în vicii.
   În noaptea albă se auzi încă o detunătură. Încă una... Din nou... Atâtea salve tributare viciului în noaptea asta lipsită de pasiune... Până când se vor fi regăsit, plamânii ei se vor fi înnegrit și inima se va fi albit de atâta beatitudine...