Sentinţă

   Azi scriu din nou. Ce ar putea să mă aducă înapoi printre cuvinte, când am căzut în prozaic şi am ţinut cu timpul, fără să mă mai obosesc să-i neg ireversibilitatea? Ce ar putea să mă încredinţeze că mă mai primesc printre ele, că nu se ascund acum? Într-adevăr, uneori mi-e greu să le găsesc. Ne-am pierdut reciproc...
   O să încep simplu: aş fi vrut să iubesc. Candidat am găsit. Însă nu mai găsesc în mine puterea de a o lua de la început. Fetiţa aia pe care o ştiam a crescut. Şi-ar cimenta golul din stomac cu fluturi asortaţi cu membrana de care e căptuşit, dar vidul alege mai degrabă să se hrănească cu zilele celui ce mi se alatură. Un sărut pe frunte, o şuviţă răvăşită copilăreşte, palmele lui puse drasupra privirii mele în gol nu mă mai ating. Am murit o dată. Şi nu mai am vieţi de risipit. Mă aşteptam să mi le dea el. Să lase de la el un an, o picătură de sânge, să-mi facă o transfuzie cu apă vie şi apă moartă şi să-mi crucifice sufletul pe trup cu cele trei smicele de măr prevăzute de acel basm al fiinţei mele neterminate.
   Încerc să-mi clădesc un trup puternic, casă portativă a unui şarpe cu ochi verzi care se crede suflet. Asemeni lui Icar, termin şi-mi contemplu de sus templul ăsta fragil, adăpost de moarte şi morbiditate. Nu reuşesc să mă mai întorc la vreo bază aşa că-mi pun pe tâmple aripi de ceară pe care mi le modelează o căldură venită de departe. Şi se desprind de lobii urechii, în care rezonează încă fiorii ultimului sărut, pleacă de capul lor şi mă lasă să mi-l pierd pe al meu în cădere liberă. O secundă pare alta. Timpul se dilată şi eu nu mai ajung la bazele creaţiei. Mistificată, atemporală, uit să mai ajung la mine şi o bornă kilometrică mă anunţă c-am căzut în el.
   Dar nu vreau. Nu-i o cutie de rezonanţă propice viselor mele nedestăinuite... Vreau să tai lianele care-mi leaga carnea de carne si osul de frumos, mlădiţele care-mi vascularizează fiinţa de prisos. Vreau să adorm odată şi să nu mă mai trezesc. Opera să-mi rămâna neterminată şi să ma definesc om postum. Acum vreau să fiu apă. Aer. Foc care-l străbate odată înainte să se prefacă-n fum şi să părăsească lumea. Vreau să fiu vânt, gaz, vânătă, străvezie, slabă, ruptă. Şi după ce mor vreau să ma văd de sus umanizată. Dar nu aş mai putea să fiu Icar. Sufletul nu-mi cade din cer- pomană nesăţioasă pentru trupuri carnivore, împrăştiate, oarbe. Sufletul nu mi-l ia nimeni. Trupul mi-l înghite pământul. Se luptă pentru el vulturi, carii, prădători. Dinspre partea mea, li-l las moştenire, în consens nescris.
   Tot ce vreau e să iubesc. Nu pot acum. Voi putea odată. Acum singurătatea pare soluţia optimă. Parcă-mi place să fiu cu mine şi să mă-ntreb de ce nu găsesc ecou în sufletele în care bat, prieteneşte, ca în diapazoane stridente în liniştea unei capele înalte. Parcă mi-e uşor să mă resemnez şi să mor noapte de noapte. În vis. Să mă întorc apoi la viaţă şi să aştept să mor din nou. De ce trăiesc, la urma urmei? Dacă Dumnezeu nu admite sinucigaşi, de ce nu m-a cenzurat înainte să văd lumina tiparului? Fie-mi iertate greşelile, dar aspiraţiile îmi atinseseră apogeul când ceilalţi m-au dărâmat şi acum începe declinul. În regres, merg de-andoaselea, dreaptă, inutilă verticalitate în calea unui destin căruia i-am întors deja spatele. E doar o chestiune de timp până când raţiunea mea va naşte monştri atât de puternici, încât or să mă sperie de moarte. Singurul regret e că voi fi împământată păgân, niciun preot nu stă să-şi bată capul cu motive, oricât de pertinente. Scriptura nu  a lăsat cale de mijloc. Ori eşti după lege, ori împotriva ei. Celor îndepărtaţi, nelinişte veşnică. Măcar aşa voi vedea cu sufletul ceea ce ochilor le e imposibil să vadă. Prinsă, după legendă, la pragul dintre moarte şi-altă moarte, o să scot capul în lume, nevăzută, aşa cum mi-e dorinţa şi voi purta o cruce cu braţe şi entru aripile care mi-au căzut. Şi viaţa-i o moarte, mai senină decât cealaltă, promisă din eter...
   Dar nu o să mor. Şi mă macină gândul că pe lumea asta nu e loc şi pentru mine. Unde-i cenzura, Doamne? Dă-mi cenzura transcendentă şi lasă-mă să urc până la Tine, fie că n-am cale de întors. Ştiu. Ştiu că nu ştiu. D-aia, poate, nici nu mi-e dat să fiu.

Săptămâna patimilor

   Sunt o poetă vulgară și deșănțată și tu ești muza mea carnală din vin roșu și cerneală, trimisă de superiorii iererhici ca să mă preschimbe în romancieră trasă prin transă și întoarsă spre dramă și dramaturgie de serie. O să mă conformez consumismului și o să îți rămân fidelă doar ție, căruia îți pasă. Doar ție, veșmântul meu ocazional, carnea mea de carnavl. Masca mea lucidă de tensiune intercostală, la zbateri de inimă rare, cum numai sufletul tău pereche îmi poate naște. Elucubrații moarte, vibrații infantile, emisii halucinogene. Toate datorate ție și toate date mie.

   Am gust de metropolă pe tâmple, mă străduiesc să mă întind până acolo, să ling reminiscențele dualității mele onirice. Asfaltul e tot un drum de noapte. Poate singurul sincer. Cărările pot fi luminate, îndulcite, îmbâcsite. Asfaltul e mereu același. Rece su străinii și cald cu cei care i se preling pe mărgini noapte de noapte. Mă interesează un copil. Vreau să-mi pierd capul alături de el. Vreau să mă ghilotineze nevinovăția acuzată că m-a pierdut acum mult timp.

   Pe timp de zi nu mi-e permis să îl caut. Se preschimbă în om și zboară prin lume. Dar noaptea deschid dulapul, scot masca mea întunecată, iau o robă de carne la alegere, îmi înșfac oasele zăcânde pe covoare moi, mă reconstruiesc și plec. Noaptea sunt mai în vârstă. Părinții dorm și eu umblu prin lume în căutarea cuiva care nu a vrut să îmi spună încotro a luat-o.

   La cum îl știu, îl găsesc oricând pe plajă. Nu contează vremea. Contează răsăritul, care îl contrariază mereu. E mereu la fel, în ciuda temperaturii. Și oamenii morți sunt toți la fel, în ciuda căldurii care li se scurge din trup. Acum înțelegi asemănarea? Poate că o să vreau să mor la răsărit. Mereu aceeași, în ciuda vârstei. Mereu vie, în ciuda morții. Și cenușa să mi se arunce într-o cadă dintr-un motel rar locuit, într-o ultimă baie caldă, cum obișnuiam să fac în zilele în care nu mâncam, nu dormeam, nu plângeam. Poate atunci o să mă ridic fără probleme, nu o să mai alunec pe fire de păr și nu o să mai cad cu fața pe gresia rece.

   O să îi las adresa mea mereu schimbătoare. Singurul reper solid rămâne sufletul, care nu se mișcă din ordinea universală. În casa lui mă va găsi oricând, important e să știe să mă caute. Mă va găsi transpusă pe note muzicale în toate cântecele pe care mi le-a dedicat. La fel, mă va găsi brutal de comod așezată pe un teanc de ziare de acum douăzeci de ani, mereu găsind câte ceva de împărțit cu trecutul și cu o ceașcă de cafea în brațe, golind-o la intervale regulate și întovărășind-o cu viciu-mi sculptat pe obraz. Mestecând tutun dintr-o tabacheră de os și scuipând în lături amintiri inoportune. Fumând apoi pipă, cu sufletul ieșindu-mi pe gura slab întredeschisă, sub forma unei cascade ce își reia circuitul prin nările căscate lacom. Tot timpul cocoțată pe litere, foi galbene, pardesie roase de molii și pături pentru doi în care numai unul a reușit să își găsească locul.

   O să mă găsească în gară, făcând cu ochiul la diverse inimi trecătoare și ridicând imperios fusta lungă deasupra genunchiului, expusă la ocazie. Prin gări cred că am șansa să încep să colind lumea. Cineva tot s-o milostivi de mine și s-o opri să mă ia și să mă ducă undeva. De unde mă voi bizui pe alții și alții, până voi ajunge la el și la el voi poposi îndelung, murdară de sânge și de noroi întărit, să fac o baie caldă, să mă îmbăt și să intru în comă. El nu se va supăra, că mă cunoaște. Lucid și drăgăstos, ca o soră de caritate detașată, va lua un tampon de vată și va curăța cearcănele de pe carnea mea de duminică seara și îmi va reașeza trăsăturile așa cum știe el că le-a văzut într-o oarecare sâmbătă după-amiază. Îmi va palpa mantaua de vreme rea și va constata că stă să-i cadă osatura fragilă. Mă va deschide pe viu și îmi va reconecta circuitele arse de soare, ca să mă readucă la viață. După ce va fi terminat, va coborî capota proaspăt refăcută, va sufla asupra e și eu mă voi trezi din comă, cu alcoolemia peste limită, ce-i drept, dar cu alte pofte. Cu alte mofturi în pântece. Cu alte dungi peste amprentele odată arse cu acid, de când voiam să omor în numele vieții pe care nu-mi era dat să o trăiesc și voiam să mă asigur că nu aș lăsa urme.

   Nu va trece nici măcar un an până când toate astea se vor întâmpla. Eu nu voi fi nici măcar majoră, el nici măcar la fel. Totuși, eu voi fi măcar matură, el va fi măcar el. Și așa, reducând totul la condiția sa de existență, vom prelungi repriza de dans pe vârfuri de bocanci prin zăpadă. Am început să scriu despre dublul meu interior, muza mea de vin și cerneală, și am ajuns să îl descos pe el. Așa sunt eu. Merit să fiu sugrumată. Du cuvinte. Și învinsă. De povara unei așteptări prea lungi.

   Merit Luna, Pământul, tot ce vreau eu cică merit. Totuși, cerințele mele sunt ceva mai mărunte. Vreau un suflet. Vreau dragoste. Vreau insolit. Vreau ce nu am cunoscut până acum. Și văd că dacă cer, mi se va și da. Nu a trecut nici măcar o lună de la rugile mele fierbinți și cineva s-a milostivit de mine, trimițându-mi un om. Dar om. Nu caricatură. Nu suflet sec și cazon. Nu zâmbet econom și prudent. Om. Ca mine.

Vama. Mai veche.

   Genunea. O chema. Și el jura să o prindă când se va decide să se lase în voia tentației.
   Uneori era genială. Reușea să îi smulgă un zâmbet. Etalonul ei pentru perfecțiune. Nu era nici simplă, nici sofisticată. Era în căutarea regăsirii. Când el i-a spus că o iubește așa cum este ea, a avut o rătăcire preț de câteva clipe. Uitase cum era de fapt, încercând timp de luni de zile să reproducă în mod caricatural o imagine stereotipă care nici a generației ei nu mai era...
   Mirosea a foc. A foc creator. Care îi modela lutul încercănat al coapselor. Huma ritmată a încheieturilor. Pământul rodnic al chipului. Nu mai apuca vulgaritatea să răzbească, deja o ardea dumnezeirea... Se întorcea undeva unde nu fusese niciodată. Într-o dimineață matură, cu o figură familială rostogolindu-i aburi calzi pe obrajii pătați de candoarea somnului. Se uitase la ea cum doarme o noapte întreagă. Acum se trezea ea, să facă de planton pentru cauza ei sufletească, să îl privească dormind când ziua dă în pârg. Și apoi să se dezbrace, amândoi, să iasă pe plajă, să zvârcolească nisipul, să poarte scoici între degetele de la picioare, să își umple părul de sare. Cum iubea să îi sărute figura albită de înot... Când lui i se prelingeau de pe pleoape lacrimi la fel de sărate ca cele umane, însă delicioase prin lipsa de suferință care le-a cauzat.
   Cum iubea să îl iubească, înjumătățit, adormit, treaz, reîntregit, mai mult mort decât viu, mai viu decât oricând, al ei, tot. A lui, mai mult decât se putea da. Într-o viață numai a lor, în care îmbrățișarea constituia ea însăși un preludiu interminabil, în urma căruia ei creșteau împreună. Visau cot la cot. Se încăpățânau să se iubească. Singuri.
   Mansardă dezordonată, cu foi și partituri despăturite, împrăștiate. Ei- doi boemi înfometați. Suprasaturați de dragoste. Nu era nimic superfluu în dragostea lor primăvăratecă. Nu era nimic echivoc în strângerile de mână prelungi, pe sub masa de scris, deși erau doar ei doi în încăpere. Dacă cineva i-ar fi văzut, n-ar fi recunoscut în ei două suflete incorigibile, blocate în dimensiuni paralele. Atât debordau de realitate, încât povestea lor nu putea fi luată decât ca atare. Nu zburdau, deconectați, prin alte lumi. Se iubeau teluric, și totuși cosmic. Într-un fel codificat, doar al lor, neasemuit...

   Apoi livada aia ascunsă printre dealuri. Copaci joși, fără umbră, care invitau la palavre. Drumuri fără Dumnezeu, pe care ei hălăduiau apostolic. Fructe neortodoxe, atârnând pervers de pântece uscate, sub care ei se priveau și râdeau. Zâmbete concave, de margini de orizont împroșcate cu pâlcuri îndepărtate de pădure... Ei nu îi ajungeau 2 cuvinte să prindă totul. Ea visa larg, amplu, ca o pasăre într-un zbor leneș, uitat, ca un vălătuc de fum slobozit de o gură până atunci nepângărită...
   Nu știa dacă era frumoasă sau dacă el era frumos. După ani, i se părea că iar îl vede pentru prima oară, iar îl uită, iar îl sărută suav pe sufletul dilatat. Și nu mai era ea. Plină, de un alb învechit, precum cel al paginilor lăsate să lâncezească în biblioteci neaerisite, cu același iz ticsit, de flori de mucegai stropite de rouă și sărutate de alge. Și părul ei mirosea a iarnă și a frig. Mereu la fel. Ca și trupul coclit, învârtoșat în jurul unei năluci cu suflet mare și ochi aprinși.
   Nu mai era vârstă între ei. Nici viață. Între ei era eter, vid nepurtat, nu era spațiu de umplut între suflete recompuse, crescute la umbră și pândite de soare. Îl iubea ea, oare, sau doar gândul că-l iubește? Îl iubea, fără doar și poate. Pentru că aștepta noaptea ca să trăiască în vis, aștepta aleanul să o smulgă dintr-ale ei și să i-l redea. Aștepta o maturitate care să o arunce într-o mansardă, fără niciun baldachin, fără niciun prisos elementar. Fără confort. Doar cu el. Lângă el. În el. Asupra lui. Da, voia să se știe purtată mereu în gând, dacă pe brațe n-ar fi fost vreodata omenește cu putință...

Infinit paralelism

   Trup feminin fertilizat cu invective, blazat și bazat pe revocări ale memoriei. De fum și scânteie. De sus și dinăuntru.
   E sufletul...
   Curtenia cu care acesta face curățenie între oaspeți e ceva de speriat. Și niciodată nu se lasă gol, nici golit.
    De ce e sufletul un apogeu al femininului? Pentru că se regenerează nu din sine însuși, ci din cei care l-au cianurat. Pentru că închide ochii atunci când simte că ar trebui să-i lase-n jos. Și te privește în ochi când îi faci rău. Nu fuge, dar înjunghie telepatic mai greu decât oricine. Pentru că își face rău singur, știind că e unica metodă de a rămâne treaz. Pentru că veghează pe când toate trupurile dorm; și nu se lasă adormit atunci când minte rațiunea că e trează.
   Pentru că doare când îl dezbraci nevrotic și se lasă anesteziat când îl minți blând.
   Pentru că nu capătă sens decât atunci când e analizat independent de orice fenomen sau aspect paralel. El nu e decât singur. Nu există în asocieri. Pentru că plânge înăuntru și dispare înafară. Pentru că nu e de văzut noaptea, în întuneric, radiază energetic doar în plină zi. Că nu se lasă descoperit decât celor care au răbdare să îl caute. Și nu alină atunci când trebuie să mustre, nici nu mustră când ustură, sau cade, se pierde, alunecă. Nu sepretează la meschinării. Se conjugă elementelor asemeni lui, din aceeași sau din cu totul altă mulțime. E o funcție unică, definită pe infinit, cu valori în eter.
    Funcția asta e inversabilă. Și are aplicabilitate în realitatea imediată. Printr-o banală asociere, în sens invers de astă dată, cum sufletul e femeie, poate ar rămâne valabil dcă am recunoaște că și femeia, la rândul ei, e suflet. Cel puțin. Dacă nu chiar însuși sufletul. Nu se amețește cu narcotice nenaturale. Nu funcționează decât pe vise. Cu cât mai autentice, cu atât mai valabile... Nu ați văzut că femeia e păstrată vie dacă i se oferă, din când în când, un minim de reverie, de fantezie, de frenezie, halucinație mijlocie...? Căutătură antiseptică, cuvânt antiinflamator, dorințe fumigene, pase proaste, reveniri în forță... Poate sufletul să se descrie pe sine altfel? Poate femeia să fie alta...?
   Pot să existe unul fără de celălalt? Bărbații care au pierdut pe vreunul pe drum s-au trezit aproape concomitent și fără celălalt. Nicio femeie nu prinde rădăcini acolo unde clima nu e udată cu suflet. Și niciun suflet nu rămâne atașat de trup când acesta nu mai gravitează în jurul unei femei. Că ei pot exista și fără suflet, e clar. Ele nu. Sufletele, femeile...

   El fără ea e ea fără trup. Ea fără el e sufet și atât. Ea alături de el e ea toată. Toată fără suflet e moartă. El lângă ea e, la rându-i suflet. Sufletul fără el doarme. Fără ea, pleacă. Departe, se plimbă. Aproape, adoarme. Ei fără alții sunt doi. În lume sunt noi. În noi suntem alții. Cu alții suntem ceilalți. Ceilalți nu-s printre noi. Noi nu avem de-ai lor. Ei nu ne vor printre ei. Sufletul e cu noi. Deci ei nu au suflet. Înseamnă că doi au. Noi suntem doi, avem, ținem, păstrăm, creștem suflet, apărăm, nu dăm.
   Am găsit femeia. Creștea la umbra unui suflet noduros, cu rădăcini proeminente și ramuri vineții, încă puternice, însă pe cale de a se usca. Am găsit femeia la umbra bărbatului. El s-a udat de ea pe la rădăcini, atât cât i-a trebuit ca să se ridice, să plece. Ea a așteptat. El nu a mai venit. Ea și-a găsit un alt suflet adăpost. El s-a întors înapoi la locul fertil, a găsit deșert, a încercat să cultive pasiune și a murit înecându-și sufletul absent de la apel cu apa dintr-o oază proiectată în amintirea vremurilor cu iubire. Ea nu a știut. Nici sufletul ei. Dovadă că unui suflet adevărat nu-i trebuie replici, ci îi trebuie fidelitatea nudă. Cât timp îl îmbătăm cu apă chioară, îl imobilizăm la Patul lui Procust. Apoi, când îl aruncăm direct în căutarea adevărului, cumva, instinctiv, reușește să-l găsească. Prinde rădăcini acolo și nu mai simte cum se stinge unda de deznădejde care îi cere doar puțină speranță.
    Femeia poate să trăiască cu autenticitate. Replicile nu fac altceva decât să o adoarmă, să o facă mai puțin femeie decât este. Și sufletul poate să respire cu credință. Minciuna nu face altceva decât să îi taie din proeminențe, să-i netezească din circumvoluțiuni, să-l niveleze modernist și să-l expună pe o tarabă voită soclu vulgar de furnizare a grotescului. Hai să nu facem negoț în casa sufletului și să nu chinuim zadarnic femeia care ar putea să nu ne răspundă chemărilor, atunci când sufletul ne plânge de cât de departe a alungat-o... Hai să nu punem reflectorul pe artera aortă pulsândă a ceva ce nu vedem, doar ca să îi prelungim o anomalie, să-i găsim o amprentă necorespunzătoare. Hai să nu deschidem un suflet ca să-l înjumătățim, în loc de a-i transfera un ceva cu specific sufletesc. Mai bine îl închidem, îl închistăm în unghii roase și buze umede și îl lăsăm să moară chiar acolo unde s-a și născut. Pe brațele femeii care se stinge odată cu el.

Nihil sine Deo.

   Și atunci m-am gândit care e diferența între circumstanțele în mijlocul cărora ar surveni moartea. Mi s-a mai spus: sunt prea tânără ca să mă gândesc la asta. Dar nu știi niciodată ce îți rezervă destinul. În nopțile goale, nu aveam altceva mai bun de făcut decât să reconstitui catacombe în care aveam să pătrund poate peste ani buni. Însă la fel de conștientă eram că pot pătrunde ca mâine. Făcusem din relitate un leagăn al unei fobii slinoase, alunecoase, un focar al unei boli viclene, al unui cancer ce se îndrepta pe nesimțite către metastază, Mă lăsa în unele nopți. Ca să mă cred complet vindecată de temeri fără rost. Ca să se ridice, mai târziu, în plină formă și să îmi reamintească faptul că nu sunt normală. Uneori simt că mă ridică deasupra lumii întrucâtva bezna asta prin care trec. Alteori simt că m-ar arde ca pe o lumânare. Viața a simțit slăbiciunea fitilului și a dat curs flamei, să instige la moarte, să plângă și să refuze ulterior orice recurs. Nu e cură, vindecare sau regim în boala asta. Conteaza numai savoarea vieții ăsteia în expectativă.
   Și mai contează ceva, după cum mă și gândeam. Cum mori. Contează dacă mori în inconștiență sau în mijlocul unei crize a sinelui ultratreaz? Da. Contează. Când dormi, ești pe trei sferturi mort. Parcă ți-ai aștepta cumva soarta asta. Nu are niuciun farmec dacă mori așa. Parcă jocul devine prea ușor. Și viața nu e mulțumită. Te va trece pe răboj și vă veți continua răfuielile într-o altă existență. Unde te va bântui un sfârșit chinuitor, care să spele păcatele ușurinței cu care inchiziția omnivalabilă te-a cruțat și te-a curățat.

   SAMSARA. O vei lua de la capăt. Temerea cu care nu te lupți te va privi în ohci și va părea că te lasă o clipă. O clipă cât o viață. Pentru ca în următoarea, să nu te lase nici măcar să respiri. Probabil că într-o viață anterioară nu m-am temut și am fost izbăvită prea ușor. Am avut o viață frumoasă. Am văzut locuri pe care mi le amintesc vag. Am fost păgână și răzvrătită. Probabil că m-am desfătat cu moarte, sțnge și otrăvuri. Bănuiesc chiar că am făcut parte din mișcări ezoterice negre, sumbre. Când visez altare negre, pentagrame, cruci întoarse, cupe cu sânge cald și obligații de a boteza noi adepți în umbrele unui miez de noapte fără rezonanță, mă trezesc gândind că nici măcar nu am văzut așa ceva. Darămite să fiu eu cea care le dă naștere... Atunci nu găsesc altă explicație decât aceea că am trăit înainte de a trăi din nou. Că am vorbit înainte de a ști să vorbesc. Am negat înainte de a crede. Am ucis înainte de a trăi. Am propovăduit înainte chiar de a mă convinge pe mine. Am secerat înainte de a semăna. Am murit înainte de a mă naște. Le-am luat natural înainte de a mă teme. Am cultivat iraționalul înainte de a mă îngropa în lumi fără mine. Am luat șanse înainte de a mi se da una. Acum plătesc. Și aștept să mă revanșez. ”Aștep învierea morților. Și viața veacului ce va să vie. Amin!”
   Când trăiești, ți se smucește dreptul la viață. Cineva te vede pălind și implorând un demiurg știut doar de tine să te mai lase o zi, o clipă, un ceas. Îngenunchezi într-o ultimă taină a împărtășaniei, nemărturisită... În ”Străinul” lui Camus, finalul căruia m-a determinat să îmi iau inima în dinți și să reintru în camera mea virtuală tăinuită după atâta timp, protagonistul refuză întrevederea cu protul de nenumărate ori, justificându-și gestul prin puținătatea timpului rămas. Conștient de iminența actului decisiv, vrea să trăiască ultimele clipe luând viața în sens invers, așa cum și mama lui a făcut-o, logodindu-se simbolic către sfârșitul vieții pentru a mai hoinări o dată prin deșertul vast al timpului apus înainte de a apune ea însăși, cu tot cu amintirile și cu viața, care nu s-ar mai drula în niciun sens. Ar stagna. S-ar degrada. S-ar descompune. Ar putrezi. Trupul e viața...
   Întrebat de preot cum ar recționa în clipa morții, dacă nu ar fi ghilotinat sau condamnat în vreun fel, a replicat că ar face la fel. Pentru el sfțrșitul are același gust și azi, și mâine. Nicio emoție. Doar o dorință vagă de a avea posibilitatea să fie și el complice la delimitarea pragului ultim al existenței...
   M-a cutremurat. Știu că o să mor... Dar să știu că voi muri mâine...? Ar fi prea mult de suportat. Probabil că aș încerca cu disperare să mă omor de una singură, ca să fentez destinul și să curm așteptarea aia mai ucigătoare decât înuși ștreangul, ghilotina, otrava sau glonțul...
   Mă gândesc uneori că vreau să fac totul cu viața mea. Tot ce se poate. ca să nu mor decât prin mine, să trăiesc mai apoi în amintirea tuturor celorlalți. Când văd, apoi, cât e de greu, câtă determinare așteaptă ambiția lăuntrică de la un suflet atât de fraged și supus tentațiilor, mă dau în lături, și nu ca o dovadă de slăbiciune. Ci mai mult ca o dovadă de indecizie. Vreau să mai și trăiesc. Măcar să traiesc pentru mine, inainte să mor tot la fel. Nu să trăiesc pentru alții și să mor tot pentru ei. Da, vreau ca viața mea să fie un spectacol. Dar un spectacol pe care să îl simt. Nu care să îmi cântărească în cuvinte și imagini mentale confuze posterioritatea...
   Asta da criză existențială. Să refuz să trăiesc acum, ca să trăiesc mai pe urmă...? Sau să trăiesc acum și să mor definitiv...? E riscant și nimic nu îmi garantează reușita. Sorții sunt amăgitoroi și schimbători. O singură relaitate avem la mână, dacă o irosim se poate să pierdem și cauza ulterioară în care am investit tot timpul dat... Ce rău e că nu am căiă de mijloc. Trăiesc excesiv, însă încorsetată de niște parametri foarte blânzi și egali. Trăiesc cu regularitate, atunci când nu simt că mor.
   Și îmi doresc să cred că am un Dumnezeu deasupra capului. Care o să încline vreodată balanța, înainte ca eu să pierd ultimul tren către ceva care, în definitiv, oricum mă așteaptă. Cred că suntem cu toții de acord că ceea ce ne-a fost dat nu putem schimba, oricât am întârzia pe drum. Deși rămâne la fel de adevărat că dacă ne întorceam cu o oră mai devreme de la lucru, găseam femeia în pat cu un alt bărbat sau bărbatul în duș cu alta. E ceva inefabil. Și totuși, e ceva mic chiar și în destinul nostru mărunt. Când e vorba de lucruri mai mari, destinul nu se împotmolește, nu se domolește, nici nu se grăbește. Acolo nu mai contează că te-ai întors cu o oră mai devreme sau că ai întârziat un an. El așteaptă să pierzi trenul ca să te suie într-altul, nesperat, nu înainte însă de a te descuraja, de a te îndemna la psihanaliză, de a te înghesui puțin pe peron, violându-ți conștiința fragilă cu viziuni sumbre, presimțiri negre și flash-backuri descurajante. Pentru că destinul merge cam așa: (extras de pe pagina de facebook Iosif E. Miclaus photography. Las și un link pe aici, poate e cineva curios ce lucruri faine face băiatul ăsta cu lumina, și cât de mult prețuiește harul divin, fiind în permanență conștient de guvernarea divină... Gata cu bla-bla-ul, să lăsăm, dar, finalul să curgă...)


Un profesor de filosofie stãtea în fata clasei având pe catedrã câteva lucruri.
Când ora a început, fãrã sã spunã un cuvânt, a luat un borcan mare de maionezã gol, pe care l-a umplut cu mingi de golf. I-a întrebat pe studenti dacã borcanul este plin si acestia au convenit cã era.

Profesorul a luat atunci o cutie cu pietricele pe care le-a turnat în borcan, scuturându-l usor. Pietricelele au umplut golurile dintre mingile de golf. I-a întrebat din nou pe studenti dacã borcanul era plin iar acestia au fost de acord cã era.

Profesorul a luat dupã aceea o cutie cu nisip pe care l-a turnat în borcan. Firesc, nisipul a umplut de tot borcanul. I-a întrebat din nou pe studenti cum stãtea treaba iar acestia au rãspuns în cor "pliiin"!

Profesorul a scos de sub catedrã douã cesti cu cafea pe care le-a turnat în borcan umplându-l de aceastã datã definitiv. Studentii au râs.

"Acum" a spus profesorul dupã ce hohotele s-au domolit, "as dori sã întelegeti cã acest borcan reprezintã viata voastrã. Mingile de golf reprezintã lucrurile importante pentru voi, familia, copiii, sãnãtatea, prietenii si pasiunile voastre, si cã dacã totul ar fi pierdut în afarã de acestea, viata voastrã ar fi tot plinã."

"Pietricelele sunt celelalte lucruri care conteazã pentru voi, serviciul, casa, masina, iar nisipul e restul lucrurilor mãrunte"

"Dacã veti începe cu nisipul," a continuat el "nu veti mai avea unde sã puneti mingile de golf si pietricelele".

"La fel si în viatã, dacã îti irosesti tot timpul si energia pentru lucrurile mici, nu vei avea niciodatã timp pentru lucrurile importante pentru tine."

"Acordã atentie lucurilor importante pentru fericirea ta. Joacã-te cu copiii, fã-ti controale medicale periodic, iesi cu sotia în oras la cinã, joacã golf, vei avea suficient timp altã datã sã faci curat sau sã repari cine stie ce dispozitiv . Ai, în primul rând grijã de mingile de golf, ele conteazã cu adevãrat. Stabileste-ti prioritãtile, restul e doar nisip."

Unul dintre studenti a ridicat mâna interesându-se ce reprezentau cele douã cãni de cafea. Profesorul a zâmbit "Mã bucur cã întrebi asta, ele vor doar sã arate cã, oricât de plinã ar pãrea viata ta, e loc întotdeauna pentru douã cãni de cafea, împreunã.


--------- Via http://www.facebook.com/IosifMiclausPhotography?fref=ts

Paria.

 De azi sunt ferm hotărâtă să îmi vând sentimentele. Scump. Mă gândesc chiar să cer pentru ele preţul vieţii. De atâtea ori m-am vândut atât de ieftin, încât am regretat până în cele mai adânci cotloane ale sufletului. Şi uneori nu e suficient să ai doar remuşcări pentru bucăţile de suflet comercializate cu atâta uşurinţă, trebuie să le retragi de pe piaţă şi să le revoci infima valabilitate. Eu voi stopa imediat producţia de "suflet pentru muritori" şi voi înceta pomparea sângelui către organele vitale. Voi tăia orice conexiune cu piaţa de desfacere a "mărfii mele intelectuale", care mi-a adus întreprinderea sufletească în pragul falimentului.
 Departe de a-mi putea controla viaţa, am uitat chiar de unde am plecat. Am uitat de unde a pornit furia. Şi de unde izvorăşte toată dragostea asta pe care o dau la pachet la orice solicitare... Mă plimbam printre prietenii de ieri şi de azi... Şi am realizat cu regret că prefer să fiu o umbră în propriu-mi trecut... Căci ştiu cum am iubit, chiar dacă nu mi-a stat scris pe frunte... Îmi amintesc clar cum îmi ţineam mâinile, cum fugeam copilăreşte înspre cel iubit, cum îi luam faţa în braţe şi îi sărutam obrajii, cum îl priveam în ochi şi-i dădeam de înţeles că am mai crescut de ieri până azi...

 Sincer, încerc să mă detaşez. Azi nu-i cea mai bună zi a mea... Azi e ziua în care-mi regret deciziile şi indeciziile. Ezitările. Paşii care mi-au şovăit pe inimi străine. De ce? Pentru că niciodată nu am fost sigură că iubesc, dar aproape întotdeauna se vădea ca îmi păstram sentimentul bine ascuns prin sânge...
 Poate că n-am fost forte din prima. Şi mi-am lăsat pentru prima oară în viaţă mândria prin colţuri străine, ca să învăţ cum se face şi asta. Şi să învăţ corect, fără reţineri sau resentimente. Să învăţ sentimentul ca şi când eu l-aş fi trăit prima. Şi toată această situaţie e cu dus şi-ntors. Odată ce înveţi să simţi, îţi vei dori să o faci încă o dată. Apoi din mou. Pentru ca, într-un final, să îţi dai seama că e mai de dorit să uiţi de unde ai pornit şi să dai naibii orice sentiment şi orice plăcere de moment. Orice suflet părăsit care se refugiază la tine şi orice fărâmă de demnitate care te-ar convinge să le mai dai apă la moară amorezilor.
 Nu-i regret îmbarcarea pe trenul problemelor. Iniţierea mea a fost lungă şi dureroasă şi nu aş mai repeta-o pentru nimic în lume. N-aş mai lua sentimentele la mână, să le verific veridicitatea şi probabilitatea de a deveni fertile sau măcar utile într-o bună zi. Nu aş mai iubi niciodată aceleaşi persoane.
 Deşi, uneori, le-aş ruga să mai treacă pe la mine, să-mi întrebe sufletul transformat într-un paria al societăţii sufleteşti contemporane de sănătate. E greu să fie întemniţat şi smuls din sine, fără drept de recidivă...

 Uneori, mi-aş scoate fanteziile la liciaţie şi aş permite chiar ca sufletul să îmi fie încătuşat de către un pervers anonim şi plimbat pe culmile perverse ale extazului. L-aş închiria, aşa cum o damă de companie îşi închiriază trupul. Doar pentru distracţie. Doar pentru un altfel de moment. Ca să văd cum ar arăta "acum" din altă perspectivă.
 Alteori, m-aş abandona în uitare, ca să simt cum îmi prinde sufletul rădăcini şi mă imploră să mă trezesc şi să-l mai ud cu câte o picătură de condiment. Să-i dau, în loc de balsam pentru răni, oţet care să-i ţină de sete până la o viitoare răstignire.
 Şi uneori v-aş da pe toţi acolo de unde aţti venit, ca să nu-mi mai împuiaţi capul cu tot felul de idealuri irealizabile... Ca să nu-mi mai daţi de ales şi să nu mă mai puneţi în faţa vreunui fapt împlinit. Ca să nu vă mai cereţi dreptul la inima mea când, de fapt, voi nici n-o vreţi.
 Poate că teatrul vieţii e doar un bâlci al deşertăciunilor. Eu, însă, vreau să fiu târfa care îl pune la punct.
 Nicio remuşcare şi niciun pas înapoi. De acum îmi voi accepta soarta de reţinută într-un lagăr de prejudecăţi şi mă voi târî prin josnicia lumii într-o nesfârşită penitenţă... Şi mă voi simţi normală, în ciuda sufletului înaripat prins în zăbalele sorţii unui trup predestinat decadenţei.

Drept la tinta.

 Piatra calda sub picioarele ei. Asfalt de`abia turnat. Talpile ei se topeau mai incet decat curgea amiaza de vara. Timpul nu mai curge la fel cand iubesti... Apar incertitudinile... Apare frica... Apar spinii. Apare ura.
 Cand avea trei ani, ii placea rochita rosie cu buline albe. Nu avea acum mai mult de 15 ani. Imbracata intr`o rochie rosie, in amintirea celei de odinioara, se plimba desculta prin mijlocul orasului. Pierduta de propriile`i ganduri, straina de fostele`i convingeri. Din panza de pe mana curgeau ate imbibate cu sange. Daduse cu pumnii in pereti multa vreme, pana sa`si dea seama ca nu o ajuta cu nimic ca sa se lamureasca. Cel mai bine i`ar fi facut o cafea. Pe dealul acela impadurit, pe coasta aia verde pe care statea vara cu alter egou-ul ei masculin, la povesti pana pe inserat. Amintirile nu fac bine, dar nici impostura prezentului. Si rochita asta jerpelita... Parul valvoi... Avea, insa, niste ochi atat de limpezi, incat parca ar fi fost zdravana la minte.
 Se indoia si ea asupra acestui aspect al fapturii ei neinteresante... Ducea dupa ea o ramura de vasc. Din iarna in care isi dorea sa primeasca sub el binecunoscutul sarut, conform traditiei. Nu era chiar atat de jalnica. Imaginea ei era de pomina. O fotografie indrazneata pusa in carca realitatii fade.
 Pe ochi i se prelingea sudoarea venita din par. Pareau lacrimi, care se continuau pe obraji si ii alunecau pe brate,  pana se scurgeau prin varfurile degetelor. Intreaga`i faptura era decolorata. Stoarsa de vlaga. Goala de ea insasi.
 Si ce daca iubea? Avea si ea dreptul asta. Insa nu putea sa mearga inainte, de frica sfarsitului. Viata si`o traia in umbra temerii de sfarsit. Dragostea, o imbratisa plina de frica despartirii. Din cand in cand, isi amintea de asta. Si plangea singura, pentru ca stia ca e nedrept sa mearga sa planga pe umarul lui pentru o vina care, cel putin inca, nu`i apartinea. Se voia perfecta in ochii lui, si asta a scazut`o enorm intr`ai ei. Facea fiecare pas cu gandul la el. Sa`i placa lui. Sa nu`l dezamageasca. Sa`l faca mandru. A uitat sa mai traiasca pentru ea. Si pur si simplu era placut. Sa se piarda in dulci nimicuri care s`o faca fericita. Sa se multumeasca doar cu imaginea lui fantomatica, si ziua sa`i curga natural si frumos... Asa era ea in vremurile ei de glorie. Iubea neconditionat. Marea ei problema era ca nu stia sa puna suflet cu portia intr`o legatura de ordin strict sentimental. Ea il punea pe tot, dintr`o suflare, in joc. Si uneori e o miza mult prea mare, nu ai mereu habar impotriva cui joci. Se mai intampla sa joci chiar impotriva ta... Si sa`ti pierzi sufletul in incercarea de a ti`l recupera din ghearele cunoasterii sinelui.

 Incotro mergea? Hmmm... Nici ea nu stia. Important era sa ajunga undeva. Adica, de fiecare data cand pornea undeva, nu se gandea la destinatie. Spera doar ca parcursul sa fie plin de surprize. Totusi, mereu avea planuri si versiuni de rezerva... Un fel de pliculete imaginare de "speranta instant", ca sa`si revina daca vreuna din iluziile ei dadea gres si nu se implinea la momentul potrivit. In dragoste, insa... Uita mai mereu sa`si lase cuvenitele rezerve. Se arunca in torent cu prea putina cunostinta de cauza... Porbabil subconstientul ii impunea sa iubeasca fara incetare, ca sa nu uite sentimentul. Stia si ea prea bine ca iese mereu sifonata din toate povestile astea. Dar pur si simplu nu putea trai fara toate aceste tarasenii. Sa sufere din dragoste ii facea bine. Era, la urma urmei, scriitoare. Doar din nenorociri isi lua seva poetica, altfel nu mai era ea...

 Si avea rastimpuri in care isi infigea unghiile`n carne, de ciuda ca a parasit`o muza`i harazita la nastere, dimpreuna cu darul talentului de a scrie... Odata chiar a crezut ca s`a terminat. Ca zeii nu au mai avut indurare si i`au luat cea mai de pret abilitate. Ca nu i se mai cuvenea sa bea abrozie cot la cot cu ei, ca a fost, cum s`ar zice, condamnata sa redevina umana si sa nu se mai evidentieze cu nimic. Se intampla ca cineva sa o dezamageasca, iar viata ei capata din nou un sens...
 Tragicomica situatia ei... Numai dezamagirea era punctul de pornire al desfasurarii unui ciclu foarte ambiguu. Toate se invarteau in jurul disperarii, al exaltarii sinelui pana in punctul colapsului... Atunci ii era bine. Suferea atat de placut, atat de tainic, incat se refacea din ea insasi. Ii cresteau aripi la fiecare depresie, avea acum cat sa dea intregului oras... In ea totul se declansa de la o lacrima. Era scanteia aia de care avea ea nevoie ca sa porneasca.
 Nu m`am uitat in ochii ei ca sa`mi dau seama. Dar tinea pumnul strans, ca sa`si tina bandajele, sa nu`i cada. Si i se zareau, printre degete, pete de cerneala si biletele pe care nu se indura sa le arunce, ca sa`i presare drumul. Si am mai vazut asta in zambetul ei. Era genul ala de zambet care infloreste numai dupa ce`l curata lacrimile de toata intinarea. Dupa ce mania ii mantuieste sufletul. Dupa ce spaima o purifica de abjecta inselaciune... Ea se reinventa toata dupa ce`si rupea constient inima. Sapa in ea, si sapa...de parca ar fi facut in ciuda cuiva... De parca ar fi facut altcuiva rau decat propriei persoane... Probabil, tot dand cu dalta`n bietu`i cord incerca sa faca niste canale de irigatie, care sa i`l umezeasca atunci cand lacrimile nu or sa poata sa`i mai curga din ochi...
 Dar m`am uitat la ea mai bine.
 Nu era chiar asa cum o vazusem inainte. Intr`adevar, era desculta. In rochia aia care semana cu cea de la trei ani. Cu parul frematand in vant. Cu bratul bandajat. Insa radea. Radea si soarele in ochii ei. Radeau si maci in parul ei saten. Radeau si fostele ei idile in palmele micute, cu urme de fiecare inlauntrul lor. Radea si el, inclestat intre dintii ei stransi intr`o grava si palpitanta imbratisare. El! Da! El ii facea lumea sa se invarta. Desi ravasita, zambea, acum ca avea de ce. Si ziua ei, am vazut, tocmai devenise mai frumoasa. Ea insasi devenise mai frumoasa...
 Copilule, ai grija de sufletul ei predispus la astfel de incizii umplute cu cinism... Sa ai grija de mutrita ei zambitoare, care se lumineaza cand aude de tine. Sa ai grija si de inima ei, nu i`o mai da pe mana, ca si`o distruge, cu atata abnegatie si desfranare... Ai grija de ea, ca te iubeste si nici ea nu stie cat de mult! Iubeste`o si tu, macar atat sa faci ca sa nu se mai invarta in cerc, in jurul dezamagirii distorsionate... Iubeste`o, mai, ca nu ti`e greu sa pui suflet intr`o astfel de copila, care iubeste chiar si dupa ce nu mai are de ce... Iubeste`o, copilule, ca`ti va fi dor sa te mai imbratiseze cineva ca ea. Si n`o s`o mai gasesti si altadata... Ia felurite si diverse forme de`a lungul existentei voastre... Asa ca, daca o lasi acum si o mai vrei peste ani, se poate sa ti se arate, dar nu se stie daca ai sufletul atat de tare incat sa o mai recunosti atunci...

Zambete de pamant

 Ma intorc de la liceu. Pe acelasi drum pe care,acum,il bat cu altcineva in suflet.
 Calc pe inimi fraged frante,fara sa`mi pese ca le mai strivesc o data. Le strivesc cu ciuda,cum ti`am strivit si tie buzele. Nu ma intereseaza consecintele,ma simt lovita in plin doar de gravitatea clipei. Am invatat sa o traiesc. Stii,a fi posesiv arata ca iti pasa. A fi posesiv e drumul lor catre tine. O legatura inacceptabila si foarte utila intre tine si societatea care te`a renegat. Nu conteaza. O tai din radacina. O iau cu totul de la capat.
 Toamna mea incepe cu noi. Toamna mea incepe acum. Luna asta,o vom trai in doi.
 Ma confund cu peisajul pamantiu din jurul meu,lutul e fondul meu de ten,prefer sa`mi fauresc masca din frunze coapte si fructe uscate de soare. Prefer sa fiu catalizator in reactia asta chimica dintre noi. Nu ma gandeam ca o sa mai pun otrava in gura. Cel putin,nu atat de curand. Pentru mine,fericirea si zambetul sunt de fiere. Sunt rare. Sunt scumpe precum veninul sfintilor. Dar mi`ai redat increderea in mine. Mi`ai aratat ca o prietenie trece de toate granitele,atunci cand sufera latent.Cel mai greu e sa fii prieten cu cineva pe care il iubesti in secret. Sa cersesti din priviri sansa la un loc din sufletul lui,dar sa nu cutezi niciodata sa`ti dirijezi cuvintele spre buzele lui. Stii ce mi`as fi dorit sa am curajul sa fac? Sa nu te salut,sa vin la tine si sa te sarut direct. Cred ca iti inchipui cat de dor mi`a fost de tine,chiar daca eram incurcata sufleteste cu altul. Pe care,oricum,nu l`am mintit vreodata. L`am iubit,atata timp cat a fost necesar. Cand nu a mai meritat,a rupt chiar el vraja si mi`a redat libertatea si integritatea morala.
 Stie si el,imi era dor de tine din cand in cand. Stii de ce imi era cel mai dor? De orele pe care le petreceam la telefon. De mesajele pe care le asteptam cu sufletul la gura. De fiorii primei iubiri. De orele in care ne tineam de mana pe sub masa,atunci cand mergeam impreuna la pregatire. La tot ce mi`ai oferit cat timp lucram ca stagiara la intreprinderea ta sufleteasca. Mi`a fost dor,n`am negat niciodata.
 I se pare corect sa scriu despre tine acum? Nu stiu. Nu cred. Nici macar nu vreau. Am scris destul si despre el. Acum intorc la propriu foaia si trec si pe la tine. Deci... Ne intalnim din nou.
 Nu sunt altceva decat un suflet ratacit pe caile intortocheate ale disperarii umane. Viata e o cocioaba cu mii de etaje,un paradox interpretabil,dar si o dogma fara talc. Viata nu e altceva decat o prelungire a inconstientei prenatale... Si moartea- o prelungire a inconstientei vitale... Oamenii nu`s oameni,in sine. Sunt papusi de carpa inzestrate cu suflare si inconstienta proprie. Eu nu neg faptul ca atarn de itele altcuiva. Condu`mi sufletul pe caile pierzaniei! Nu`mi pasa.

 Eu stiu ca ma pot tine de propriu`mi suflet pana in momentul in care il voi pierde pentru vreunul dintre voi. Demoni! Asasini ai liberului cuget! Lanturi ale graiului meu curat! Inhamari la cele mai grele si mai frumoase chinuri... Legari de cea mai dulce glie. Pact curat cu diavolul pentru pacatul care o sa ma separe iremediabil de perfectiunea spre care tind cu abnegatie de virgina...
 Dar mi`am curatat gandul,astfel incat sa te pot tine de mana fara mustrari de cuget. Tot ce ma lega de trecut s`a cristalizat in pagini de poezie. Si s`a terminat. Iti multumesc ca mi`ai adus toamna in vine. Azi sau maine,tot trebuia sa o simt. Daca cineva m`ar imortaliza acum in piatra,ar reda prea putin. Daca m`ar imortaliza in huma,ar spune,poate,prea mult. Daca m`ar sculpta in carne,i`ar aluneca dalta si m`ar zamisli cu aripi. Si mi`ar da condeiul in palma. Sa pot sa scriu despre voi fara de incetare,asa cum imi e menirea. Asa cum am ajuns pe lume.

 Si,drept tatuaj,mi`ar desena o lacrima. Semn ca stie si el ca`s sora cu suferinta si ca tot ce va iesi din mine,va iesi in lacrima si dor. Ca voi tanji dupa zambet pana in clipa renasterii,iar,cand voi fi pusa in fata ei,ma vor podidi lacrimile de atata sansa...
 E toamna,dragule. Iti multumesc ca ma ajuti sa o simt pe pielea mea.

Pauza [Furtuna intr`un pahar cu apa...]

 Te`am lasat in seara aia cu niste versuri incropite la nimereala si la repezeala.
 "Azi s`a ofilit ultima petala de trandafir,
  Tu ai uitat ca ma iubesti,
  Eu am uitat sa mai respir,
  Tu ai uitat cum sa traiesti..."

 Nu stiu si nici nu vreau sa stiu cat sunt de adevarate. Dar ma uitam la trandafir si ma gandeam ca a trecut timp de cand l`am primit,ca s`a ofilit. Si ca timpul se va aseza si peste relatia noastra,i,probabil o va ofili... Nu se stie daca va face cu ea ce face si cu vinu`: cu cat se invecheste,cu atat e mai bun... Poate ne va turna zeci de piedici in cale. Mi`e greu sa le prevad,mult mai greu decat mi`ar fi sa le trec. Mi`a venit si mie in minte ca nu va dura la nesfarsit,desi speranta si increderea mea nu se vor stirbi. Voi visa la noi pana in ultima secunda... Azi mi`a venit sa te iau in spatele casei,unde te jucai in parul meu,unde adormeai in poala mea,ascultand muzica,unde incercam sa ne sincronizam bataile inimii,unde fugeam de realitate si ne gaseam numai pe noi,in coltul de intimitate din spatele vietii rutinare. M`am gandit ca,dupa tot ce am facut,poate nu o sa mai am sansa sa te aduc acolo si sa`ti spun ce si cum si nu vreau sa ramana nimic nespus intre noi. Am vrut sa te aduc acolo,sa recreez imaginea verii,sa`ti arat ca tot ce a fost poate,foarte bine,sa mai fie inca mult timp. Acolo am fost noi insine mereu si ne`am iubit mai mult decat oricand,nu ne`am ferit de nimeni si nu ne`am retinut niciun gest. Voiam sa ma impac cu tine acolo.

 Dar s`a intamplat in alta parte,la o tigara. Inca de cand te`am vazut venind am intors capul,presimtind ce o sa se intample. Ai avut o retinere cand m`ai luat in brate si mi`a trecut viata prin fata ochilor. Nu voiam sa`ti dau drumul si nici sa aud ce ai de spus. Dar am auzit,mi`a pasat,m`am lasat dusa de val pana cand m`am accidentat de realitate. Nicio lacrima perversa de a mea nu avea sa`ti clinteasca decizia. Nicio privire exoftalmica si deliranta nu avea sa te asigure ca se poate si fara. Asa ca am luat o pauza.

 Nu am cum sa`ti promit ca nu o sa mai plang,esti universul in centrul caruia ma scald indecisa. Nu iti promit ca nu voi fi devastata,esti astrul in jurul caruia`mi fac vesnica miscare de rotatie. Nu`ti promit ca o sa te uit,esti prea imaginar,ireal,total opus teluricului,picat din alta dimensiune,ca sa pot. M`ai rugat sa nu mai plang. Ok. Nu in fata. Dar ia sufletul ca pe un cap mare si frumos. Din el se varsa atatea sentimente,care nu se strang in alta parte decat pe ridurile lui,il uratesc,dar il insufletesc,daca iti inchipui ca e posibil asa ceva. Sufletul plange sentimente. Nu si le varsa pe fata,dar,mai mult ca sigur,are el o fata a lui pe care o inroseste de lacrimi,cum mi`am asortat eu verdele ochilor cu rosul albului lor... Nu mai e umoare apoasa in privirea mea. Canalul lacrimal e,poate,noul canal Dunare-Marea Neagra. Au ajuns sa ma usture si sa`mi arda fata la propriu. Asadar,nu`ti promit ca o sa reusesc sa`mi tin sentimentele in frau...

 Nu vreau sa te pierd. Scurt. Nici sa`ti intorc spatele. Mi`e frica de faptul ca nu o sa pot sa`ti mai intorc fata. Vreau sa te gandesti la noi ca la ceva frumos. Nu sa`ti puna sula`n coaste mereu,mereu gandul ca se va termina. E ca obsesie mea pentru moarte,de care ma tratez,incet si sigur: nu o sa mai putem sa ne traim idila in regula,cu toate detaliile si toate frumusetile,gandindu`ne ca o sa se termine. De ce dracului am mai fi motivati sa continuam cand ne reamintim in permanenta unul celuilalt ca nu va fi pe veci? Aminteste`ti ca la inceput chiar eram copii si credeam ca vom muri mana`n mana. Si ca nici necrutarea timpului nu ne va desparti. Si nu era frumos sa fim poeti? Este. Nu vreau sa ma aduci cu picoarele pe pamant,sunt o visatoare,e ca aerul pentru mine. Mai bine aura asta feerica a relatiei decat gandul ca se va sfarsi vreodata. Nu o sa mor virgina sau nemaritata,nu ma tem de asta. Stiu ca o sa mai gasesc pe cineva si ca o sa il iubesc. Dar deocamdata te iubesc pe tine si te vreau alaturi pana la sfarsit,pana cand o sa stiu ca s`a stins flacara iremediabil,ca trebuie sa aduc flori la piatra pe care am stat azi,comemorand ce a fost frumos,pana cand te vei fi indepartat mult prea mult ca sa ne mai corelam si amestecam bataile inimii,cand sufletele noastre nu vor mai arde la unison.
 Nu vreau sa te pierd,pentru numele lui Dumnezeu! Pentru numele Tau!!!
 Iubesc totul l tine,mai putin momentele cand tragi cortina si te retragi in tine. E de inteles,dar ma doare. Te iubesc cu totul,nu`mi imaginez entitate mai buna si mai iubitoare,mai grijulie si mai curajoasa,mai dulce si mai visatoare,mai sigura si mai complexa,mai tare si mai blanda,in acelasi timp,pe toata planeta asta. Te rog,nu te retrage din viata mea! Te las singur o saptamana. Dar intoarce`te dupa asta! Te rog!

 Oricat de patetic ar suna,nu pot sa stau fara sa simt gustul buzelor tale. Sunt ca niste petale zvacnind de viata,pline de roua si de bruma,acumulate,combinate,imprastiate pe toata suprafata lor. Mereu miros ca trifoiul si au gust de muscata. Dar mie imi plac. Sunt ca iarba proaspata pentru mine. Locul pe care imi place sa`mi odihnesc crestetul obosit de griji. Regret orice greseala,ti`am spus. Nu exista orgoliu sau capriciu care sa merite sa intre intre noi. Nu exista cearta care sa ne desparta. Nu exista suferinta sau canon pe care sa nu le iau in piept pentru tine,fara sa scazi in ochii mei.
 Sambata,la 3,te astept tot acolo,sa`mi spui ca esti pregatit sa reintri in joc. Totul meu. Viata mea. Sufletul meu.

--------------------------------------------------------

 Ai incredere in mine. Nu as renunta pentru nimeni si nimic la tine. Nici pentru o dregoste fulgeratoare. Stiu ca ea nu va putea,poate,sa`mi ofere siguranta si sprijinul,toata frumusetea si toate sentimentele pe care mi le`ai oferit tu. Nu as renunta la atat de bine pentru cine stie cat de rau. Tu poate o sa renunti. O sa te las. Ti`am zis si mai demult ca orice te face fericit ma face,implicit,si pe mine. Esti ingerul meu! Sa`ti dea Cel de Sus gand bun,sa iubesti si sa fii iubit indiferent de circumstante,sa fii fericit,alaturi de oricine crezi tu ca te poate face si sa`ti fie toata viata un cantec,o melodie rock,plina de orice sentiment,de orice emotie,de orice e necesar sa traiesti. Cand te vei hotari sa pleci,iti voi ura drum bun in viata fara mine,si voi lasa jumatate din mine si din suflet sa plece cu tine,sa te vegheze oriunde te`ai duce si sa traiasca prin tine,asa cum mor de dorinta sa faca. Sufletul meu e,oricum,jumate in tine. Si as scoate si inima pe o masa,sa`ti arat cum bate defazat,jumate pentru mine si jumate pentru tine si ce e intre noi. Te iubesc,ingerul meu!

-------------------------------------------------------

 Sa luam viata ca pe o palma. Suntem in mijlocul ei. Intr`o zi,cand ne va vrea numai pentru ea,va strange pumnul si ne va trivi ca pe niste furnici. Ne va duce,sub unghii,undeva,oriunde,unde sa ne lase pentru eternitate,ca sa stie de unde sa ne ia cand isi va aminti de ce am fost. Ca sa stie de unde sa ne ia sufletul,ca sa`l puna in alta creatie a Domnului. Acum cred in reincarnare. Si cand doua palme,adica viata a doua persoane diferite,se intalnesc si se impreuneaza,cei doi pioni din centrul ei se vor uni,ca sa traiasca impreuna cat le e dat. Cum era mitul ala grecesc,cand omul,fiinta unitara,a fost separata de catre un zeu in 2,fiind,de atunci,predestinat unei infinite si epuizante cautari a celeilalte jumatati,care sa il completeze ca fiinta. Palmele astea ne`au adus si pe noi impreuna. Sa nu le despartim,ca nu stim unde ne vor duce unghiile alea murdarea de atatea vieti pe care le`au mai aparat inainte...