Sentinţă

   Azi scriu din nou. Ce ar putea să mă aducă înapoi printre cuvinte, când am căzut în prozaic şi am ţinut cu timpul, fără să mă mai obosesc să-i neg ireversibilitatea? Ce ar putea să mă încredinţeze că mă mai primesc printre ele, că nu se ascund acum? Într-adevăr, uneori mi-e greu să le găsesc. Ne-am pierdut reciproc...
   O să încep simplu: aş fi vrut să iubesc. Candidat am găsit. Însă nu mai găsesc în mine puterea de a o lua de la început. Fetiţa aia pe care o ştiam a crescut. Şi-ar cimenta golul din stomac cu fluturi asortaţi cu membrana de care e căptuşit, dar vidul alege mai degrabă să se hrănească cu zilele celui ce mi se alatură. Un sărut pe frunte, o şuviţă răvăşită copilăreşte, palmele lui puse drasupra privirii mele în gol nu mă mai ating. Am murit o dată. Şi nu mai am vieţi de risipit. Mă aşteptam să mi le dea el. Să lase de la el un an, o picătură de sânge, să-mi facă o transfuzie cu apă vie şi apă moartă şi să-mi crucifice sufletul pe trup cu cele trei smicele de măr prevăzute de acel basm al fiinţei mele neterminate.
   Încerc să-mi clădesc un trup puternic, casă portativă a unui şarpe cu ochi verzi care se crede suflet. Asemeni lui Icar, termin şi-mi contemplu de sus templul ăsta fragil, adăpost de moarte şi morbiditate. Nu reuşesc să mă mai întorc la vreo bază aşa că-mi pun pe tâmple aripi de ceară pe care mi le modelează o căldură venită de departe. Şi se desprind de lobii urechii, în care rezonează încă fiorii ultimului sărut, pleacă de capul lor şi mă lasă să mi-l pierd pe al meu în cădere liberă. O secundă pare alta. Timpul se dilată şi eu nu mai ajung la bazele creaţiei. Mistificată, atemporală, uit să mai ajung la mine şi o bornă kilometrică mă anunţă c-am căzut în el.
   Dar nu vreau. Nu-i o cutie de rezonanţă propice viselor mele nedestăinuite... Vreau să tai lianele care-mi leaga carnea de carne si osul de frumos, mlădiţele care-mi vascularizează fiinţa de prisos. Vreau să adorm odată şi să nu mă mai trezesc. Opera să-mi rămâna neterminată şi să ma definesc om postum. Acum vreau să fiu apă. Aer. Foc care-l străbate odată înainte să se prefacă-n fum şi să părăsească lumea. Vreau să fiu vânt, gaz, vânătă, străvezie, slabă, ruptă. Şi după ce mor vreau să ma văd de sus umanizată. Dar nu aş mai putea să fiu Icar. Sufletul nu-mi cade din cer- pomană nesăţioasă pentru trupuri carnivore, împrăştiate, oarbe. Sufletul nu mi-l ia nimeni. Trupul mi-l înghite pământul. Se luptă pentru el vulturi, carii, prădători. Dinspre partea mea, li-l las moştenire, în consens nescris.
   Tot ce vreau e să iubesc. Nu pot acum. Voi putea odată. Acum singurătatea pare soluţia optimă. Parcă-mi place să fiu cu mine şi să mă-ntreb de ce nu găsesc ecou în sufletele în care bat, prieteneşte, ca în diapazoane stridente în liniştea unei capele înalte. Parcă mi-e uşor să mă resemnez şi să mor noapte de noapte. În vis. Să mă întorc apoi la viaţă şi să aştept să mor din nou. De ce trăiesc, la urma urmei? Dacă Dumnezeu nu admite sinucigaşi, de ce nu m-a cenzurat înainte să văd lumina tiparului? Fie-mi iertate greşelile, dar aspiraţiile îmi atinseseră apogeul când ceilalţi m-au dărâmat şi acum începe declinul. În regres, merg de-andoaselea, dreaptă, inutilă verticalitate în calea unui destin căruia i-am întors deja spatele. E doar o chestiune de timp până când raţiunea mea va naşte monştri atât de puternici, încât or să mă sperie de moarte. Singurul regret e că voi fi împământată păgân, niciun preot nu stă să-şi bată capul cu motive, oricât de pertinente. Scriptura nu  a lăsat cale de mijloc. Ori eşti după lege, ori împotriva ei. Celor îndepărtaţi, nelinişte veşnică. Măcar aşa voi vedea cu sufletul ceea ce ochilor le e imposibil să vadă. Prinsă, după legendă, la pragul dintre moarte şi-altă moarte, o să scot capul în lume, nevăzută, aşa cum mi-e dorinţa şi voi purta o cruce cu braţe şi entru aripile care mi-au căzut. Şi viaţa-i o moarte, mai senină decât cealaltă, promisă din eter...
   Dar nu o să mor. Şi mă macină gândul că pe lumea asta nu e loc şi pentru mine. Unde-i cenzura, Doamne? Dă-mi cenzura transcendentă şi lasă-mă să urc până la Tine, fie că n-am cale de întors. Ştiu. Ştiu că nu ştiu. D-aia, poate, nici nu mi-e dat să fiu.