Dragă R.,

   Am zis să-ţi scriu. Am trecut printr-o perioadă critică. Nu-i vorba de vreo criză de identitate, ci mai degrabă de una existenţială. Imediat după ziua mea am pierdut un om drag. Perspectiva de a nu-l mai şti mereu aproape m-a îngrozit, am plâns până aproape de pragul leşinului. Apoi a murit ceva în mine. Şi am înţeles ca suferinţa se consumase demult, ce rupea în mine era o frustrare adâncă, ale cărei rădăcini se trăgeau din nevoia mea nebună şi neîmpărtăşită de afecţiune. Nu era niciunul de vină că eu plângeam. Era o vină universală, că nu-mi găsesc stabilitatea şi echilibrul. Pot să jur că am căutat unde nici cu gândul n-aş fi gândit, dar mereu se găsesc impedimente. El era mereu aici, simţeam o anumită siguranţă, pe care, însă, obişnuia să o anuleze cu gelozie şi posesivitate. Atunci mă întrebam cine sunt şi-mi căutam vina pe un drum curat. Aşa că am renunţat şi am paralizat la gândul că nu mă mai are nimeni. Am o nevoie nebună de a simţi că aparţin cuiva, unei familii alternative, voi sunteţi mereu familia asta a mea.
   Nu m-am simţit niciodată vinovată că vorbeam cu tine în timp ce eram cu el. Mai degrabă mă deranja că relaţia cu el se interpunea între conversaţiile noastre. Când am făcut 17 ani, mi-ai promis într-un fel că o să fii acolo. Dar ai lipsit. Şi am auzit melodia aia superbă despre viaţă şi căutarea sinelui, despre lacrimi şi drumuri accidentate, despre fericirea relativă şi absolută. Şi nu mi-a venit să cred că vine de la tine. A fost un cadou prea frumos. Aş vrea să fac şi mâine 17 ani şi să te primesc aşa în suflet. Păcat că m-ai luat pe nepregătite, de nici măcar n-am bănuit că tu ai putea fi responsabil pentru starea mea de atunci. Acum că ştiu, îţi mulţumesc a nu ştiu câta oară şi număr lunile până la plecarea de acasă. Ascult muzică, fac muzică prin fiecare literă a numelui tău, pe care o repet până îşi pierde sensul. O melodie de la o trupă pe care o ştiu de la tine suna cam aşa: "Imaginea ta, ce demult o păstrez, de-atâta privire aproape s-a şters." Aşa şi cu mine. Repet cuvinte până la demenţă, citesc ce vine de la tine cu aviditate, până când îşi pierde sensul şi aduce confuzie şi amnezie. Apoi numele tău mi-e anamneză şi o iau de la capăt. Între timp, ca ocupaţie diversă, încerc să mă-ndrăgostesc, ca să-mi treacă mai uşor timpul până la revedere, dar văd că nimeni nu-i ca tine şi o las baltă. Ştiam, odată, că şi tu mă aştepţi. Sper să n-o fi auzit de atâtea ori încât să ajungă să îşi piardă şi asta sensul.
   Când n-ai putut să ajungi, mi-ai spus că ai încercat, dar e o curvă pe nume "karma", care ţi-a stricat planurile. Dragul meu, karma e cum ţi-o faci. Faci bine, ai karmă bună. Faci rău, karma se ia după tine. Poate ar fi trebuit să nu pleci niciodată, ca să poţi să te întorci de câte ori vrei.
   Spune-mi sincer: ai vrut din tot sufletul să vii sau te-a ţinut gândul că ai putea să mă vrei din nou şi nu ai fi putut să faci nimic în sensul ăsta? Pentru că poţi. Altă melodie spunea că "inima mea nu cere chirie, aşa că vino când vrei tu şi stai oricât îţi place ţie." Decorul tău e rezervat doar pentru mine, dar nu acum. Ai spus-o. Şi eu încuviinţez. La mine, vezi tu, e altfel. Eu îl ţin mereu ocupat ca să nu se dezobişnuiască cu jocul scenic. Să nu se prăfuiască atunci când ajungi. Dar strigă numele tău şi-mi strică jocul.
   A doua zi după ce am făcut 17 ani am găsit ceea ce căutam demult: un subiect de roman care să acopere ceva pagini bune. Va fi despre viaţa mea. E singura pe care o ştiu şi despre care aş putea fi mereu sinceră. Şi nu o să caut adevărul, ci să fiu sinceră. E o mare diferenţă. Adevărul nu e mereu cel ascuns după vorbele sincere. Şi eu altfel nu pot să scriu. Pot să mă mint şi să scriu, să plâng şi să scriu, dar, în final, rezultatul va fi unul cât se poate de sincer.
   Şi tu, dragul meu, îmi vei fi confident direct, alături, sau nu, de vreun lector interesat de problemele adolescenţei sau în căutare de vreun adevăr tăinuit până acum, ca să fie descoperit acum de o debutantă într-ale lumii. Între noi fie vorba, aşteaptă-te la adevăruri general valabile de la oameni fără ocupaţie- din plictiseală ei devin fini observatori ai lumii din jur şi psihologi ocazionali şi pun în cuvinte realităţi pe lângă care ceilalţi trec zilnic, cu care se confruntă mereu, dar carora nu au timp să le dea formă-n grai. De-aia se miră şi se regăsesc într-ale trecătorilor prin lume. Ei cred că viaţa lor ocupată e importantă şi marcantă. Dar, de fapt, mai câştigaţi în ochii absenţi ai lumii vor fi cei care nu se remarcă cu altceva decât cu un bun simţ de observaţie pus în folosul celor ce nu au timp să şi-l dezvolte corespunzător. De data asta voi fi eu aceea. Fără ocupaţie şi cu şablonul de maxime întotdeauna la îndemâna.
   Nu sunt pe măsura ta. Nu o să citez din autori cunoscuţi, nu ştiu istoria nimănui, cu atât mai puţin pe a celor care contează. O să îţi dedic, î  schimb, multă muzică, o să îţi explic trăirile mele în mod sincretic, pe bătăi de inimă, sunete mai mult sau mai puţin armonioase şi versuri reprezentative. Uneori nici eu nu-mi găsesc cuvintele, dar le găseşte muzica. Şi-mi amintesc de tine, şi-ţi mai scriu şi-mi mai cânt frustrarea prin camere goale din pensiune. Îmi place să cânt. O să te adorm, oare, vreodată aşa?
   Îţi mulţumesc pentru intruziunea în viaţa mea, m-ai marcat şi mă uimeşti cu fiecare zi. Acum te las, străin frumos, cu chip de ceaţă şi negură pe obrajii albi, cu zâmbet de-al meu şi cu ochi în care-mi pierd temerile cele mai temerare, trebuie să scriu un roman. Am să te chem când o să rămân fără inspiraţie şi credinţă.

    A ta de când te-a întâlnit pentru prima oară,
    
                                                      Irina

Săptămâna patimilor

   Sunt o poetă vulgară și deșănțată și tu ești muza mea carnală din vin roșu și cerneală, trimisă de superiorii iererhici ca să mă preschimbe în romancieră trasă prin transă și întoarsă spre dramă și dramaturgie de serie. O să mă conformez consumismului și o să îți rămân fidelă doar ție, căruia îți pasă. Doar ție, veșmântul meu ocazional, carnea mea de carnavl. Masca mea lucidă de tensiune intercostală, la zbateri de inimă rare, cum numai sufletul tău pereche îmi poate naște. Elucubrații moarte, vibrații infantile, emisii halucinogene. Toate datorate ție și toate date mie.

   Am gust de metropolă pe tâmple, mă străduiesc să mă întind până acolo, să ling reminiscențele dualității mele onirice. Asfaltul e tot un drum de noapte. Poate singurul sincer. Cărările pot fi luminate, îndulcite, îmbâcsite. Asfaltul e mereu același. Rece su străinii și cald cu cei care i se preling pe mărgini noapte de noapte. Mă interesează un copil. Vreau să-mi pierd capul alături de el. Vreau să mă ghilotineze nevinovăția acuzată că m-a pierdut acum mult timp.

   Pe timp de zi nu mi-e permis să îl caut. Se preschimbă în om și zboară prin lume. Dar noaptea deschid dulapul, scot masca mea întunecată, iau o robă de carne la alegere, îmi înșfac oasele zăcânde pe covoare moi, mă reconstruiesc și plec. Noaptea sunt mai în vârstă. Părinții dorm și eu umblu prin lume în căutarea cuiva care nu a vrut să îmi spună încotro a luat-o.

   La cum îl știu, îl găsesc oricând pe plajă. Nu contează vremea. Contează răsăritul, care îl contrariază mereu. E mereu la fel, în ciuda temperaturii. Și oamenii morți sunt toți la fel, în ciuda căldurii care li se scurge din trup. Acum înțelegi asemănarea? Poate că o să vreau să mor la răsărit. Mereu aceeași, în ciuda vârstei. Mereu vie, în ciuda morții. Și cenușa să mi se arunce într-o cadă dintr-un motel rar locuit, într-o ultimă baie caldă, cum obișnuiam să fac în zilele în care nu mâncam, nu dormeam, nu plângeam. Poate atunci o să mă ridic fără probleme, nu o să mai alunec pe fire de păr și nu o să mai cad cu fața pe gresia rece.

   O să îi las adresa mea mereu schimbătoare. Singurul reper solid rămâne sufletul, care nu se mișcă din ordinea universală. În casa lui mă va găsi oricând, important e să știe să mă caute. Mă va găsi transpusă pe note muzicale în toate cântecele pe care mi le-a dedicat. La fel, mă va găsi brutal de comod așezată pe un teanc de ziare de acum douăzeci de ani, mereu găsind câte ceva de împărțit cu trecutul și cu o ceașcă de cafea în brațe, golind-o la intervale regulate și întovărășind-o cu viciu-mi sculptat pe obraz. Mestecând tutun dintr-o tabacheră de os și scuipând în lături amintiri inoportune. Fumând apoi pipă, cu sufletul ieșindu-mi pe gura slab întredeschisă, sub forma unei cascade ce își reia circuitul prin nările căscate lacom. Tot timpul cocoțată pe litere, foi galbene, pardesie roase de molii și pături pentru doi în care numai unul a reușit să își găsească locul.

   O să mă găsească în gară, făcând cu ochiul la diverse inimi trecătoare și ridicând imperios fusta lungă deasupra genunchiului, expusă la ocazie. Prin gări cred că am șansa să încep să colind lumea. Cineva tot s-o milostivi de mine și s-o opri să mă ia și să mă ducă undeva. De unde mă voi bizui pe alții și alții, până voi ajunge la el și la el voi poposi îndelung, murdară de sânge și de noroi întărit, să fac o baie caldă, să mă îmbăt și să intru în comă. El nu se va supăra, că mă cunoaște. Lucid și drăgăstos, ca o soră de caritate detașată, va lua un tampon de vată și va curăța cearcănele de pe carnea mea de duminică seara și îmi va reașeza trăsăturile așa cum știe el că le-a văzut într-o oarecare sâmbătă după-amiază. Îmi va palpa mantaua de vreme rea și va constata că stă să-i cadă osatura fragilă. Mă va deschide pe viu și îmi va reconecta circuitele arse de soare, ca să mă readucă la viață. După ce va fi terminat, va coborî capota proaspăt refăcută, va sufla asupra e și eu mă voi trezi din comă, cu alcoolemia peste limită, ce-i drept, dar cu alte pofte. Cu alte mofturi în pântece. Cu alte dungi peste amprentele odată arse cu acid, de când voiam să omor în numele vieții pe care nu-mi era dat să o trăiesc și voiam să mă asigur că nu aș lăsa urme.

   Nu va trece nici măcar un an până când toate astea se vor întâmpla. Eu nu voi fi nici măcar majoră, el nici măcar la fel. Totuși, eu voi fi măcar matură, el va fi măcar el. Și așa, reducând totul la condiția sa de existență, vom prelungi repriza de dans pe vârfuri de bocanci prin zăpadă. Am început să scriu despre dublul meu interior, muza mea de vin și cerneală, și am ajuns să îl descos pe el. Așa sunt eu. Merit să fiu sugrumată. Du cuvinte. Și învinsă. De povara unei așteptări prea lungi.

   Merit Luna, Pământul, tot ce vreau eu cică merit. Totuși, cerințele mele sunt ceva mai mărunte. Vreau un suflet. Vreau dragoste. Vreau insolit. Vreau ce nu am cunoscut până acum. Și văd că dacă cer, mi se va și da. Nu a trecut nici măcar o lună de la rugile mele fierbinți și cineva s-a milostivit de mine, trimițându-mi un om. Dar om. Nu caricatură. Nu suflet sec și cazon. Nu zâmbet econom și prudent. Om. Ca mine.

Gemete fara ecou

 Crezi in sinceritate? Crezi in mine? La naiba... Eu nu mai cred in nimic...
 Nu stiu in ce sa mai cred. In inima asta anemica? In fiinta mea care le repugna tuturor? In viata asta, care ii incurca pe toti? In ochii mei? In ei nu o sa cred niciodata... Tu i`ai vazut vreodata plangand? Ai vrut vreodata sa te apleci catre ei si sa ii stergi cu buzele? Si sa tot cobori, pana ce le`ai intalni pe ale mele? Ai fost vreodata curios cam cat de des plang?... Cam cata ura strang din toate cele patru zari?... Macar sa le fie lor mai bine si sa cad eu mai jos decat mi`e limita...
 Ma intreb ce vezi tu in mine. Vezi o fiinta la fel de normala, cum ma vad eu? Provoc ura, sila si repulsie si traiesc bine-mersi cu asta. Multi poate ca m`ar vrea moarta. Si nu ar renunta la dorinta asta nici in postul Craciunului sau al Pastelui. Ba chiar simt ca ura asta le face ziua mai buna... Sunt demna de mila, jalnica, patetica...
 Atunci cand stau intr`un colt, ghemuita`n gandurile mele... Ma gandesc la mine. Imi fac de lucru cu vise, pe care le crosetez si le impletesc pana`mi iese ceva dragut. Visez pana nu mai pot, pana imi confund propriile`mi plasmuiri cu realitatea... Visez pana cand incepe sa arda`n mine dorinta de a avea pe cineva langa mine, care sa ma ia in brate atunci cand simt ca sunt pe buza prapastiei si ma clatin cu toata convingerea spre adancimile tentante si neexplorate ale haului cascat... Care sa vada in mine altceva decat un obiect... Care sa`mi culeaga lacrimile de pe jos si sa le pastreze pentru mai tarziu, cand are sa faca din ele cele mai frumoase zambete. Care sa`mi ia obrajii in palme si sa`i curete de tot noroiul societati... Care sa intoarca spatele cand simte ca incep sa plang si sa sufere pentru mine in tacere... Care sa ma adune de pe jos, in momentele in care sunt inconstienta si ranita de palme si cuvinte...
 Doamne, plange inima in mine... Si zvacneste slabita, pentru putinii oameni care au mai ramas lipiti neconventional si involuntar de ea... Ar vrea uneori sa doarma... Dar de curand a descoperit ca exista cineva care sa o determine sa pulseze in continuare. Cineva care poate ca ar vrea sa o adune de pe jos, daca ar fi mai aproape... Cineva caruia nu i`ar fi rusine sa fie vazut langa ea...
 Si zic "sa mor de nu`i mai rece masa de oameni din jurul meu decat vremea de afara". Daca nu`i zapada pe pamant, o fi din cauza ca e prea multa gheata`n ei, n`au mai lasat nimic si pentru mediul inconjurator...
 Uneori pot sa ma ridic singura. Ma sterg de praf si merg mai departe. Nu pentru mult timp, mai urmeaza o cadere, inca un break-down nervos... Inca un colaps... Inca o minune a medicinei inimii ca sa ma readuca la viata... Alta coma a sinelui, cauzata da degradarea continua... "Like when I started daily fights with my daily insatisfiable ego..."
 Crezi in dragoste la prima vedere...?
 Crezi in puterea ochilor de a trada lacrimile care stau la panda pe sub pleoape?
 Ma crezi cand iti spun ca am obosit?... Ca ma paste o pierdere de sine de lunga durata?... Cauta`ma`n zorii vietii tale si ma vei gasi. Mai departe decat ai fi crezut vreodata. Insa mai apropiata de sufletul tau cum n`am mai fost in viata mea...