Cand avea trei ani, ii placea rochita rosie cu buline albe. Nu avea acum mai mult de 15 ani. Imbracata intr`o rochie rosie, in amintirea celei de odinioara, se plimba desculta prin mijlocul orasului. Pierduta de propriile`i ganduri, straina de fostele`i convingeri. Din panza de pe mana curgeau ate imbibate cu sange. Daduse cu pumnii in pereti multa vreme, pana sa`si dea seama ca nu o ajuta cu nimic ca sa se lamureasca. Cel mai bine i`ar fi facut o cafea. Pe dealul acela impadurit, pe coasta aia verde pe care statea vara cu alter egou-ul ei masculin, la povesti pana pe inserat. Amintirile nu fac bine, dar nici impostura prezentului. Si rochita asta jerpelita... Parul valvoi... Avea, insa, niste ochi atat de limpezi, incat parca ar fi fost zdravana la minte.
Se indoia si ea asupra acestui aspect al fapturii ei neinteresante... Ducea dupa ea o ramura de vasc. Din iarna in care isi dorea sa primeasca sub el binecunoscutul sarut, conform traditiei. Nu era chiar atat de jalnica. Imaginea ei era de pomina. O fotografie indrazneata pusa in carca realitatii fade.
Pe ochi i se prelingea sudoarea venita din par. Pareau lacrimi, care se continuau pe obraji si ii alunecau pe brate, pana se scurgeau prin varfurile degetelor. Intreaga`i faptura era decolorata. Stoarsa de vlaga. Goala de ea insasi.
Si ce daca iubea? Avea si ea dreptul asta. Insa nu putea sa mearga inainte, de frica sfarsitului. Viata si`o traia in umbra temerii de sfarsit. Dragostea, o imbratisa plina de frica despartirii. Din cand in cand, isi amintea de asta. Si plangea singura, pentru ca stia ca e nedrept sa mearga sa planga pe umarul lui pentru o vina care, cel putin inca, nu`i apartinea. Se voia perfecta in ochii lui, si asta a scazut`o enorm intr`ai ei. Facea fiecare pas cu gandul la el. Sa`i placa lui. Sa nu`l dezamageasca. Sa`l faca mandru. A uitat sa mai traiasca pentru ea. Si pur si simplu era placut. Sa se piarda in dulci nimicuri care s`o faca fericita. Sa se multumeasca doar cu imaginea lui fantomatica, si ziua sa`i curga natural si frumos... Asa era ea in vremurile ei de glorie. Iubea neconditionat. Marea ei problema era ca nu stia sa puna suflet cu portia intr`o legatura de ordin strict sentimental. Ea il punea pe tot, dintr`o suflare, in joc. Si uneori e o miza mult prea mare, nu ai mereu habar impotriva cui joci. Se mai intampla sa joci chiar impotriva ta... Si sa`ti pierzi sufletul in incercarea de a ti`l recupera din ghearele cunoasterii sinelui.
Incotro mergea? Hmmm... Nici ea nu stia. Important era sa ajunga undeva. Adica, de fiecare data cand pornea undeva, nu se gandea la destinatie. Spera doar ca parcursul sa fie plin de surprize. Totusi, mereu avea planuri si versiuni de rezerva... Un fel de pliculete imaginare de "speranta instant", ca sa`si revina daca vreuna din iluziile ei dadea gres si nu se implinea la momentul potrivit. In dragoste, insa... Uita mai mereu sa`si lase cuvenitele rezerve. Se arunca in torent cu prea putina cunostinta de cauza... Porbabil subconstientul ii impunea sa iubeasca fara incetare, ca sa nu uite sentimentul. Stia si ea prea bine ca iese mereu sifonata din toate povestile astea. Dar pur si simplu nu putea trai fara toate aceste tarasenii. Sa sufere din dragoste ii facea bine. Era, la urma urmei, scriitoare. Doar din nenorociri isi lua seva poetica, altfel nu mai era ea...Tragicomica situatia ei... Numai dezamagirea era punctul de pornire al desfasurarii unui ciclu foarte ambiguu. Toate se invarteau in jurul disperarii, al exaltarii sinelui pana in punctul colapsului... Atunci ii era bine. Suferea atat de placut, atat de tainic, incat se refacea din ea insasi. Ii cresteau aripi la fiecare depresie, avea acum cat sa dea intregului oras... In ea totul se declansa de la o lacrima. Era scanteia aia de care avea ea nevoie ca sa porneasca.
Nu m`am uitat in ochii ei ca sa`mi dau seama. Dar tinea pumnul strans, ca sa`si tina bandajele, sa nu`i cada. Si i se zareau, printre degete, pete de cerneala si biletele pe care nu se indura sa le arunce, ca sa`i presare drumul. Si am mai vazut asta in zambetul ei. Era genul ala de zambet care infloreste numai dupa ce`l curata lacrimile de toata intinarea. Dupa ce mania ii mantuieste sufletul. Dupa ce spaima o purifica de abjecta inselaciune... Ea se reinventa toata dupa ce`si rupea constient inima. Sapa in ea, si sapa...de parca ar fi facut in ciuda cuiva... De parca ar fi facut altcuiva rau decat propriei persoane... Probabil, tot dand cu dalta`n bietu`i cord incerca sa faca niste canale de irigatie, care sa i`l umezeasca atunci cand lacrimile nu or sa poata sa`i mai curga din ochi...
Dar m`am uitat la ea mai bine.
Nu era chiar asa cum o vazusem inainte. Intr`adevar, era desculta. In rochia aia care semana cu cea de la trei ani. Cu parul frematand in vant. Cu bratul bandajat. Insa radea. Radea si soarele in ochii ei. Radeau si maci in parul ei saten. Radeau si fostele ei idile in palmele micute, cu urme de fiecare inlauntrul lor. Radea si el, inclestat intre dintii ei stransi intr`o grava si palpitanta imbratisare. El! Da! El ii facea lumea sa se invarta. Desi ravasita, zambea, acum ca avea de ce. Si ziua ei, am vazut, tocmai devenise mai frumoasa. Ea insasi devenise mai frumoasa...
Copilule, ai grija de sufletul ei predispus la astfel de incizii umplute cu cinism... Sa ai grija de mutrita ei zambitoare, care se lumineaza cand aude de tine. Sa ai grija si de inima ei, nu i`o mai da pe mana, ca si`o distruge, cu atata abnegatie si desfranare... Ai grija de ea, ca te iubeste si nici ea nu stie cat de mult! Iubeste`o si tu, macar atat sa faci ca sa nu se mai invarta in cerc, in jurul dezamagirii distorsionate... Iubeste`o, mai, ca nu ti`e greu sa pui suflet intr`o astfel de copila, care iubeste chiar si dupa ce nu mai are de ce... Iubeste`o, copilule, ca`ti va fi dor sa te mai imbratiseze cineva ca ea. Si n`o s`o mai gasesti si altadata... Ia felurite si diverse forme de`a lungul existentei voastre... Asa ca, daca o lasi acum si o mai vrei peste ani, se poate sa ti se arate, dar nu se stie daca ai sufletul atat de tare incat sa o mai recunosti atunci...
