Săptămâna patimilor

   Sunt o poetă vulgară și deșănțată și tu ești muza mea carnală din vin roșu și cerneală, trimisă de superiorii iererhici ca să mă preschimbe în romancieră trasă prin transă și întoarsă spre dramă și dramaturgie de serie. O să mă conformez consumismului și o să îți rămân fidelă doar ție, căruia îți pasă. Doar ție, veșmântul meu ocazional, carnea mea de carnavl. Masca mea lucidă de tensiune intercostală, la zbateri de inimă rare, cum numai sufletul tău pereche îmi poate naște. Elucubrații moarte, vibrații infantile, emisii halucinogene. Toate datorate ție și toate date mie.

   Am gust de metropolă pe tâmple, mă străduiesc să mă întind până acolo, să ling reminiscențele dualității mele onirice. Asfaltul e tot un drum de noapte. Poate singurul sincer. Cărările pot fi luminate, îndulcite, îmbâcsite. Asfaltul e mereu același. Rece su străinii și cald cu cei care i se preling pe mărgini noapte de noapte. Mă interesează un copil. Vreau să-mi pierd capul alături de el. Vreau să mă ghilotineze nevinovăția acuzată că m-a pierdut acum mult timp.

   Pe timp de zi nu mi-e permis să îl caut. Se preschimbă în om și zboară prin lume. Dar noaptea deschid dulapul, scot masca mea întunecată, iau o robă de carne la alegere, îmi înșfac oasele zăcânde pe covoare moi, mă reconstruiesc și plec. Noaptea sunt mai în vârstă. Părinții dorm și eu umblu prin lume în căutarea cuiva care nu a vrut să îmi spună încotro a luat-o.

   La cum îl știu, îl găsesc oricând pe plajă. Nu contează vremea. Contează răsăritul, care îl contrariază mereu. E mereu la fel, în ciuda temperaturii. Și oamenii morți sunt toți la fel, în ciuda căldurii care li se scurge din trup. Acum înțelegi asemănarea? Poate că o să vreau să mor la răsărit. Mereu aceeași, în ciuda vârstei. Mereu vie, în ciuda morții. Și cenușa să mi se arunce într-o cadă dintr-un motel rar locuit, într-o ultimă baie caldă, cum obișnuiam să fac în zilele în care nu mâncam, nu dormeam, nu plângeam. Poate atunci o să mă ridic fără probleme, nu o să mai alunec pe fire de păr și nu o să mai cad cu fața pe gresia rece.

   O să îi las adresa mea mereu schimbătoare. Singurul reper solid rămâne sufletul, care nu se mișcă din ordinea universală. În casa lui mă va găsi oricând, important e să știe să mă caute. Mă va găsi transpusă pe note muzicale în toate cântecele pe care mi le-a dedicat. La fel, mă va găsi brutal de comod așezată pe un teanc de ziare de acum douăzeci de ani, mereu găsind câte ceva de împărțit cu trecutul și cu o ceașcă de cafea în brațe, golind-o la intervale regulate și întovărășind-o cu viciu-mi sculptat pe obraz. Mestecând tutun dintr-o tabacheră de os și scuipând în lături amintiri inoportune. Fumând apoi pipă, cu sufletul ieșindu-mi pe gura slab întredeschisă, sub forma unei cascade ce își reia circuitul prin nările căscate lacom. Tot timpul cocoțată pe litere, foi galbene, pardesie roase de molii și pături pentru doi în care numai unul a reușit să își găsească locul.

   O să mă găsească în gară, făcând cu ochiul la diverse inimi trecătoare și ridicând imperios fusta lungă deasupra genunchiului, expusă la ocazie. Prin gări cred că am șansa să încep să colind lumea. Cineva tot s-o milostivi de mine și s-o opri să mă ia și să mă ducă undeva. De unde mă voi bizui pe alții și alții, până voi ajunge la el și la el voi poposi îndelung, murdară de sânge și de noroi întărit, să fac o baie caldă, să mă îmbăt și să intru în comă. El nu se va supăra, că mă cunoaște. Lucid și drăgăstos, ca o soră de caritate detașată, va lua un tampon de vată și va curăța cearcănele de pe carnea mea de duminică seara și îmi va reașeza trăsăturile așa cum știe el că le-a văzut într-o oarecare sâmbătă după-amiază. Îmi va palpa mantaua de vreme rea și va constata că stă să-i cadă osatura fragilă. Mă va deschide pe viu și îmi va reconecta circuitele arse de soare, ca să mă readucă la viață. După ce va fi terminat, va coborî capota proaspăt refăcută, va sufla asupra e și eu mă voi trezi din comă, cu alcoolemia peste limită, ce-i drept, dar cu alte pofte. Cu alte mofturi în pântece. Cu alte dungi peste amprentele odată arse cu acid, de când voiam să omor în numele vieții pe care nu-mi era dat să o trăiesc și voiam să mă asigur că nu aș lăsa urme.

   Nu va trece nici măcar un an până când toate astea se vor întâmpla. Eu nu voi fi nici măcar majoră, el nici măcar la fel. Totuși, eu voi fi măcar matură, el va fi măcar el. Și așa, reducând totul la condiția sa de existență, vom prelungi repriza de dans pe vârfuri de bocanci prin zăpadă. Am început să scriu despre dublul meu interior, muza mea de vin și cerneală, și am ajuns să îl descos pe el. Așa sunt eu. Merit să fiu sugrumată. Du cuvinte. Și învinsă. De povara unei așteptări prea lungi.

   Merit Luna, Pământul, tot ce vreau eu cică merit. Totuși, cerințele mele sunt ceva mai mărunte. Vreau un suflet. Vreau dragoste. Vreau insolit. Vreau ce nu am cunoscut până acum. Și văd că dacă cer, mi se va și da. Nu a trecut nici măcar o lună de la rugile mele fierbinți și cineva s-a milostivit de mine, trimițându-mi un om. Dar om. Nu caricatură. Nu suflet sec și cazon. Nu zâmbet econom și prudent. Om. Ca mine.

Vama. Mai veche.

   Genunea. O chema. Și el jura să o prindă când se va decide să se lase în voia tentației.
   Uneori era genială. Reușea să îi smulgă un zâmbet. Etalonul ei pentru perfecțiune. Nu era nici simplă, nici sofisticată. Era în căutarea regăsirii. Când el i-a spus că o iubește așa cum este ea, a avut o rătăcire preț de câteva clipe. Uitase cum era de fapt, încercând timp de luni de zile să reproducă în mod caricatural o imagine stereotipă care nici a generației ei nu mai era...
   Mirosea a foc. A foc creator. Care îi modela lutul încercănat al coapselor. Huma ritmată a încheieturilor. Pământul rodnic al chipului. Nu mai apuca vulgaritatea să răzbească, deja o ardea dumnezeirea... Se întorcea undeva unde nu fusese niciodată. Într-o dimineață matură, cu o figură familială rostogolindu-i aburi calzi pe obrajii pătați de candoarea somnului. Se uitase la ea cum doarme o noapte întreagă. Acum se trezea ea, să facă de planton pentru cauza ei sufletească, să îl privească dormind când ziua dă în pârg. Și apoi să se dezbrace, amândoi, să iasă pe plajă, să zvârcolească nisipul, să poarte scoici între degetele de la picioare, să își umple părul de sare. Cum iubea să îi sărute figura albită de înot... Când lui i se prelingeau de pe pleoape lacrimi la fel de sărate ca cele umane, însă delicioase prin lipsa de suferință care le-a cauzat.
   Cum iubea să îl iubească, înjumătățit, adormit, treaz, reîntregit, mai mult mort decât viu, mai viu decât oricând, al ei, tot. A lui, mai mult decât se putea da. Într-o viață numai a lor, în care îmbrățișarea constituia ea însăși un preludiu interminabil, în urma căruia ei creșteau împreună. Visau cot la cot. Se încăpățânau să se iubească. Singuri.
   Mansardă dezordonată, cu foi și partituri despăturite, împrăștiate. Ei- doi boemi înfometați. Suprasaturați de dragoste. Nu era nimic superfluu în dragostea lor primăvăratecă. Nu era nimic echivoc în strângerile de mână prelungi, pe sub masa de scris, deși erau doar ei doi în încăpere. Dacă cineva i-ar fi văzut, n-ar fi recunoscut în ei două suflete incorigibile, blocate în dimensiuni paralele. Atât debordau de realitate, încât povestea lor nu putea fi luată decât ca atare. Nu zburdau, deconectați, prin alte lumi. Se iubeau teluric, și totuși cosmic. Într-un fel codificat, doar al lor, neasemuit...

   Apoi livada aia ascunsă printre dealuri. Copaci joși, fără umbră, care invitau la palavre. Drumuri fără Dumnezeu, pe care ei hălăduiau apostolic. Fructe neortodoxe, atârnând pervers de pântece uscate, sub care ei se priveau și râdeau. Zâmbete concave, de margini de orizont împroșcate cu pâlcuri îndepărtate de pădure... Ei nu îi ajungeau 2 cuvinte să prindă totul. Ea visa larg, amplu, ca o pasăre într-un zbor leneș, uitat, ca un vălătuc de fum slobozit de o gură până atunci nepângărită...
   Nu știa dacă era frumoasă sau dacă el era frumos. După ani, i se părea că iar îl vede pentru prima oară, iar îl uită, iar îl sărută suav pe sufletul dilatat. Și nu mai era ea. Plină, de un alb învechit, precum cel al paginilor lăsate să lâncezească în biblioteci neaerisite, cu același iz ticsit, de flori de mucegai stropite de rouă și sărutate de alge. Și părul ei mirosea a iarnă și a frig. Mereu la fel. Ca și trupul coclit, învârtoșat în jurul unei năluci cu suflet mare și ochi aprinși.
   Nu mai era vârstă între ei. Nici viață. Între ei era eter, vid nepurtat, nu era spațiu de umplut între suflete recompuse, crescute la umbră și pândite de soare. Îl iubea ea, oare, sau doar gândul că-l iubește? Îl iubea, fără doar și poate. Pentru că aștepta noaptea ca să trăiască în vis, aștepta aleanul să o smulgă dintr-ale ei și să i-l redea. Aștepta o maturitate care să o arunce într-o mansardă, fără niciun baldachin, fără niciun prisos elementar. Fără confort. Doar cu el. Lângă el. În el. Asupra lui. Da, voia să se știe purtată mereu în gând, dacă pe brațe n-ar fi fost vreodata omenește cu putință...

Caleidoscop vivant.

   Sunt adepta mersului pe sârmă. Iubesc periculos. Şi iubesc să iubesc periculor. Şi tot aşa.
   Merg pe sârmă la miezul nopţii, când bate clopotul păcatelor neplătite, când plouă potopul crimelor nemărturisite, când se spală cel mai uşor scăpările ele ce duc la pierzanie, când ceasul spovedaniei te îndeamnă să te mărturiseşti adept al viciului, luna te lasă să te mântuieşti, însă tu nu vrei. Îţi mai aprinzi o ţigară şi mergi pe sârmă. În seara asta nu mai bate clopotul până la 1. La 12 încremeneşte timpul şi aşteaptă să te plimbi prin mine, cu ţigara în colţul gurii şi cu gândul aiurea. Un instantaneu ce va dura o viaţă. Şi o viaţă ce nu va mai alerga, instantaneu...
   Mă gândesc la copiii care trăiesc în cimitir, pentru că, paradoxal, viaţa i-a aruncat la cotitura cu moartea. Ei văd zilnic cum se moare, cum se trece dincolo, cum se uită. Şi poate că e mai bine aşa. Nu le va mai fi frică să doarmă... Aşa cum îmi era mie, până să te întâlnesc. De plictiseală, nu îmi aprindeam o ţigară, ci mâ gândeam că o să mor odată. Şi că nu o să mai aud. Nu o să mai văd. Sau să simt. Şi aşa. stând în pat, simţeam cum mă prinde vidul, cum mă încurc în toată simplitatea aia monumentală, în tot negrul ăla nemutilat, în tăcerea aia în care ţipătul meu deznădăjduit nu se auzea nici măcar în mintea care-l făurise. Mă ridicam asudată şi buimăcită şi plângeam deja de vechea frică. Trăiam mereu cu teama de sfârşit. Mi-era lehamite de noi începuturi, intuind prematur că au şi un sfârşit, mai mult sau mai puţin împurpurat de aşteptări, pregătiri, lacrimi, scâncete sau ecouri de bun-rămas. Ce rost să mă complic în afara rutinei mele- singura care îmi garanta obsesia repetiţiei, singura care nu ameninţa să se fângă într-un alt sfârşit?
   Asta până să te întâlnesc pe tine. Tăcerea de la miezul nopţii nu mă mai târăşte în abis, ci răscoleşte în mine  măruntaiele secate şi lichefiate de atâta drag şi dor. Şi nu îmi închipui cameră de tortură mai cumplită decât camera mea la miezul nopţii, când ies să merg pe sârmă şi tu dormi.
   Merg pe sârmă şi mă joc cu trupul meu, singura agoniseală ferită de timp şi nesuferită de vreme. Mă îndoi în vânt când afară nu se clinteşte nicio frunză şi ma perind de la un capăt la altul al acului exagerat de ceasornic, ce a înţepenit până la 1, când o să bată de 12, ca să mă păcălească că am trăit mai mult cu un fum de ţigară, cu un pas debil, cu un ţipăt labil. Nu mă aude nimeni, dacă tot îngheaţă timpul. Aşa că strig. Şi mă vait. Şi mă zbucium. Şi caut. Mă opresc. Fugăresc acele de ceasornic în jurul cadranului, încercând să mişc mecanismul îngheţat, să mai vină o dată momentul să te aud.
   Nu-mi mai trebuie zile, să arunc degeaba cu ele în dreapta şi-n stânga, cu o mărinimie nebună, de nabab văduv de viaţă. Îmi trebuie bătăi de inima în care să măsor dorul, aşteptarea, întrevederea, îmbrăţişarea, sărutul. Şi putere, ca să îmi alin singurătatea, atunci când nu poţi să o faci tu.

   Merg pe sârmă, jucându-mă cu vântul schimbării, ce unduieşte aţa sub mine cu un zgomot mai firav decât riscul de a nu mă mai trezi. Timpul s-a deblocat, eu m-am împiedicat şi era să cad din turnul meu de fildeş. Clătinându-mă ameninţător, ridicând o falcă-n cer şi coborând una-n pământ, îmi promit să aştept, cuminte, până ai să te trezeşti. Îmi place să mi te închipui dormind. Trebuie să fie cel mai frumos lucru de care nu voi avea parte vreodată.
   Capturează-mi sufletul într-o maşină de vise. Şi ţine-l acolo, instantaneul unei vieţi trăite repede şi renegate şi mai şi. Prinde-mă in ce ai tu mai de preţ şi promite-mi că nu mă vei de afară când o să treacă timpul meu. Promite-mi că nu o să mă uiţi, când viaţa va pune sârma pe care am dănţuit seară de seară hotar de netrecut între noi. Atât îţi cer. Să nu mă uiţi şi să îţi aminteşti de mine luminos. Cum m-ai sfătuit şi tu când ne-am cunoscut: "lumină bună!". Acolo să mă păstrezi şi tu. Într-o veşnică lumină bună. Să-mi fie paşaport spre Rai, când voi fi prea obosită să mai pot pleda în propria-mi favoare.
   Tu m-ai vindecat de aşteptare. De frică. De moarte. Îţi mulţtumesc. Primeşte umilul meu omagiu. Lasă-mă să te iubesc. Acum. Şi mâine. Şi mereu.

"This I love"...

   Poate că da, poate că nu...
   Nu ţi-am simţit vreodată lipsa, până când nu ai plecat cu adevărat.
   Atunci mi-am dat seama cât de mult m-am jucat şi mi-a părut rău pentru o secundă. Nu mai mult. Ai consimţit jocul ăsta pueril de-a "v-aţi iubitelea"... Şi nu ai ştiut niciodată cum să mă ţii lângă tine. Norocul meu că am învâţat cum să rămân. Nu m-ai făcut niciodată să-mi fie dor de tine. Mi-am dat singură seama ce înseamnă...
   Niciodată nu am crezut că trăiesc o poveste. Asta până când am primit un telefon. M-am uitat prin gloată. Te-am căutat. Te-am văzut. M-am strecurat până în spatele tău. Te-am sărutat. Şi a început urmărirea finală. Ultima verigă a lanţului ce încerca anemic să ne mai ţină laolaltă, ţn condiţiile în care pulsaţiile adolescenţei mă îndepărtau de tine mai mult cu fiecare zi ce trecea... Te-am luat de mână. Deja însemna altceva. Deja începuse numărătoarea finală. Deja vremea noastră se măsura în secunde, minute, câteva ore. După asta, urma detonarea sufletului meu. Bum! O mie de mâini nu or să ajungă să mă adune la loc pe toată.
   La un moment dat, m-am pierdut. Nu am mai văzut clar. Lumile se amestecau în faţa mea. Şi am vânat steluţe verzi direct din braţele tale. Şi m-ai luat în braţe, m-ai ridicat şi m-ai învârtit aşa cum demult doream să mi se întâmple... Apoi mi-ai dat drumul şi am căzut. Nu mai făceam bine distincţia. Am băut pentru că nu mi-am mai făcut nicio grijă. Era, doar, ultima oară când te puteam avea aproape. M-am lăsat pradă agoniei şi extazului. În ziua aia am experimentat, pe rând, toate senzaţiile... M-am bucurat că te am, ca, la numai câteva ore distanţă, să regret că am pierdut atâta din trecut...

   Am alergat cu tine de mână. M-am îngrijorat că nu te mai pot vedea. Am ţipat la tine. Am râs prea zgomotos chiar şi pentru mine... Atâtea lucruri mici care m-au făcut fericită în prima zi a lui iulie...
   Am vrut să plec. Când au cântat melodia noastră. Şi nu am mai plecat. Am stat. Am plâns. Am simţit, într-adevăr, că ne îndreptăm spre nicăieri. Ni se dăduse un ultimatum. Şi aş fi dat orice să pot să-l încalc. Dar nu puteam trece peste timp. Nu puteam să scot din buzunar o sticluţă micuţă şi drăguţă cu praf magic, să îl arunc în jur şi să opresc lumea în loc ca să mă conving dacă te iubesc sau nu. Oricum lipsa ta are să-mi arate asta curând. Şi asta doare cel mai tare.
   Cu creionul de ochi curs şi întins pe toată faţa, zâmbeam şi te rugam să ai grijă. Şi tu îmi spuneai că sunt frumoasă, chiar dacă în acel moment şi eu m-aş fi speriat de mine, dacă m-aş fi văzut... Şi toate chestiile jalnice pe care le-am făcut toată ziua, doar de dragul de a nu rămâne nefăcute la timpul lor nu ţi-au scăzut cu nimic admiraţia pentru mine. Încă eram şi încă sunt fata pe care şi-o doreşti.
   Dar ai plecat. Eu nu pot rămâne singură acum. Mi-e frig şi ceaţă când mă gândesc la asta... Şi ţie îţi trebuie o legătură validă o viaţă-ntreagă de acum încolo... Nu pot să mă mai joc. Oricât de mult mi-aş dori, mizez pe două destine care nu pot fi jucate la o clipire a beţiei... Decât să regretăm mai târziu... Mai bine ne frângem în colţuri de lume diferite...
   Am promis să nu te uit curând. Şi probabil că nu te voi uita vreodată. Sper să faci şi tu la fel. Şi sper să nu îţi mai laşi inima pe mâna oricărui copil, să experimenteze dragostea pe ea... O să îmbătrânească cu fiecare experienţă de genul şi nu o să mai reziste... Promite-mi că vom fi bine, oriunde ne vom afla. Şi promite-mi că îţi vei găsi fericirea şi fără ocrotirea mea.
   Va fi mai uşor cu fiecare zi. Până când, în ultima zi a vindecării, vei realiza că ai uitat unde stau. Apoi îmi vei uita numele. Şi, la sfârşit, îţi vei trăi finalul de poveste, pe care îl meriţi din plin. Iar eu voi simţi adierea fericirii tale şi mă voi bucura pentru tine. Pentru că, odată, am fost tot ce-ţi doreai. Când ţi se va împlini dorinţa, vei vedea că ai reuşit singur, fără mine. De unde rezultă că nu am fost chiar tot... O parte din tine poate că tânjea după veridicitate chiar şi atunci când i se părea că eu sunt cel mai palpabil şi sigur aspect al realităţii.

"You look a lot like my next boyfriend" :)

   Sunt zile in care nu mai crezi. In care se termina totul. Desi, in adancul sufletului, stii ca totul va reincepe a doua zi. Sunt zile in care te pierzi pur si simplu. In ochi, detalii, sentimente sau cuvinte. Cand te abati de la sens si cauti un consens. In favoarea unui nonsens... Sunt momentele tale de liniste-n restriste. Si te abati de la tine insuti si te-ntrebi, ca-n cantec, "De ce dracu'  toate astea?!"
   Ca sa ajungi la zilele alea minunate in care durerea capata un chip bine definit si un motiv de a-ti merita lacrimile. Se gaseste cate un moment izolat. Unul singur. Care sa-ti rasplateasca toate nereusitele trecute... Uneori nu se gasete chiar decorul perfect sau persoana potrivita... Dar se nimereste tocmai doza de adrenalina prescrisa de catre demiurg ca sa te scoata din apatie si sa te readuca in vechile simtiri.
   Se intampla ca un sarut sa iti aduca inapoi cheful de viata si speranta nu demult pierduta. Se intampla ca o pereche de ochi sa se abata pe deasupra ta si o pereche de buze sa ti se lipeasca de frunte, soptindu-ti nimicuri atat de dulci, incat parca le-ai trece cu vederea inutilitatea. Incat parca te-ai increde in ele. Incat parca ai face un pact cu Diavolul, ca sa traiesti intr-o minciuna care sa te poata pune pe picioare...
   Sunt atatea luni de-a lungul carora am renuntat sa sper. Erau notpi in care imi proiectam viitorul pe o panza de pe un sevalet. Si, cum nu am deloc talent la desen, sevaletul se umplea de nonculori, combinate intr-o partitura sumbra... Problemele mele deveneau capuse pe albul vietii. Ii sugeau sangele, se hraneau din ea si planuiau sa o puna la pamant... Imi proiectam un viitor sumbru. Nu ma mai asteptam la nimic. Nu ma mai asteptam la brate. Ochi. Buze. Soapte. Ma asteptam la singuratate.
   Categoric nu ma asteptam la o padure. La un amic. La un sarut. La o dupa-amiaza. Culmea e ca nu intelege. Si nici eu. Dar pentru prima oara, in multe luni, m-am trezit zambind. Si m-am gandit sa-i multumes pentru asta. Chiar daca am platit fericirea asta vremelnica printr-o lacrima. Numai una..
   El nu va intelege de ce am gasit de cuviinta sa plang. Nu va intelege ca nu ma asteptam sa gasesc reactia aia chimica aproape de mine, dupa ce o cautasem pe tot cuprinsul tarii... Nu va intelege ca am avut un moment de slabiciune in care mi-am pus 3/4 din toata increderea intr-o cauza complet necunoscuta. Nu va intelege ca ii multumesc pentru ca m-a readus la viata dupa un colaps emotional in care am zacut timp de mai bine de 3/4 de an...

   Pentru un singur moment din toata suita de senzatii traite cu el, as fi in stare sa lupt pana cand va ceda. Dar nu sutn convinsa ca mai am resurse suficiente... Poate ca nu m-ar crede daca i-as spune ca nu am mai trait asemenea senzatii langa nimeni... Ca nu mi s-a mai intamplat sa simt ca imi gasesc locul atat de repede langa cineva pe care nici macar nu il cunosc... Dar stiu ca ma grabesc sa pun cu negru pe alb toate astea... Mai bine as astepta sa se cristalizeze pe inca o foaie de suflet... Sa pun turnesol pe ganduri pana cand se va arata daca au caracter acid sau bazic... Daca ustura sau vindeca...
   Dar aleg sa le pun acum. Pentru ca nici nu pierd, nici nu castig nimic. As lupta, pe bune. Sa fiu martira unei cauze pierdute. Dar macar sa stiu ca incerc pana cand mi se pune in soarta inca o cruce greu de dus pe dealul fara de sfarsit...
   Dar nu o sa lupt. De data asta nu. Pentru ca se pare ca am pierdut din start. Si jur ca daca voi lupta ma voi mai pierde o data. Voi perpetua intr-o greseala sordida si sortita faramitarii sufletului meu deja fragmentat in vesnicii injumatatite... Nu voi lupta pentru ceva in care cred. Ma voi adanci in aceleasi vise care mi-au dat putere de fiecare data. Imi voi visa un viitor frumos. Voi visa la momente ca asta...
   Si voi visa un baiat mai dispus sa traiasca astfel de momente alaturi de mine. E gresit sa cred ca a fost bine? Ca era o poveste ce merita sa continue? Nu. Insa tot nu voi lupta. Voi visa la vremea mea. Care sunt sigura ca va veni, desi nu odata cu el.  Nu voi lupta. Voi visa la lupte pe care nu indraznesc sa le port.
   Condamna-ma. Dar nu uita niciodata cat bine-ai pus in raul pe care mi l-ai facut.

Din Infern

                                                

   Într-o noapte, voi fi căzut atât de sus,

   încât, din înaltul abis căruia m-am dat,

   voi naşte un aluat din care

   te voi plămădi.

   Din spini şi ghinion, din gheena adâncă,

   voi naşte un tot, brăzdat ca o stâncă.

   Din negru năvod voi naşte un bine,

   o haină de apă arunca-voi pe tine.

   Din aspru argint, din viaţă de om,

   clădi-te-voi, dragă, într-un an.

   Îl voi face o zi. O seamă.

   Un ceas…

   Te voi clădi voluntar într-un spasm

   contra timpului.

   Te voi smulge afară de pe coapsa mea,

   pe care o vei brăzda adânc, pentru veşnicie.

   Mi te vei smulge din femur,

   mi-l vei fractura ca să te capeţi

   şi nu vei regreta că m-a durut mai umlt

   de-o fracţiune de secundă-

   seara, profana durată a actului meu

   meschin de creaţie…

Resturile de sub tacere

   Puteam sa-l pierd. Ne intelegeam atat de bine tocmai pentru ca nu pozasem in victima pana atunci. Nu plansesem, il ajutasem sa se ridice dintr-o stare de spirit care semana leit cu a mea. Doar ca eu estompam ridurile sentimentelor cu o crema de noapte foarte puternica: vocea lui. Insa riscam mult asezandu-mi zambetul intr-o cutie, la naftalina, pentru a face loc oftatului ca nu ma vrea. Si daca nu ma vrea, ce? Il vreau eu. Si nimeni nu-mi interzice sa visez la ceea ce-mi doresc.
   La un moment dat avusesem chiar impresia ca m-ar vrea. De ce ar face greseala asta? Pentru ca zambeam. Nu pentru ca suspinam ca pensionara la drame de cartier... Nu sunt eu cea care rade 24/7. Am si momentele mele de pauza de lacrimi. Dar el nu parea pregatit sa le accepte. Lui il placea sa-l vindec asa cum stiu eu de nereusite... Il indepartam vorbindu-i despre mine. Poate nu era cea mai buna strategie, sa-l las sa patrunda-n mine, disecand fiecare centimetru de carne impregnata cu bunavointa, suferinta si orice altceva as mai fi avut eu acolo, drept condiment care sa ma tina in viata... Asa ca am ales sa ma joc pe mine insami. Ca sa-i patrund in suflet. Asa e mai periculos. Pentru ca nu ies usor de acolo...
   Il strangeam in vise... Imi transpira palma intr-a lui cand visam la el...Imi traiam viata ideala alaturi de el in vis... Tot asteptam sa vina noaptea... Subconstientul muribund imi spunea sa incetez. Sa-l las. Altfel, in tot jocul asta de noroc, plusam cu deplinatatea facultatilor mele mintale, pe care, in ritmul haotic in care se consuma partida noastra, riscam s-o pierd. Inima, insa, ma indemna sa joc pe orice pozitie mi-ar permite in viata lui, sa-l tin aproape. Amica sau iubita...?
   Aveam nevoie de el ca pamantul de cer. Ca ochiul de pleoapa. Ca sarutul de buze. Ca implinirea de ghinioane. Ca frumusetea de malformatii abominabile, care s-o reliefeze si mai adanc... Aveam nevoie de el ca de mine insami, pe care o pierdusem de cand il cunoscusem... Si el avea nevoie de mine ca raul de bine...
   Si am ales sa incep sa-l iubesc nemarturisit si in tacere, pana cand un tip real s-ar fi aratat la orizont, dispus sa ma inmormanteze vesnic in bratele lui...
   Mi-a spus intr-o zi ca m-ar invata sa iubesc, daca nu as putea face fata. L-am intrebat recent daca mai vrea asta. Pentru ca eu asta imi doresc. Nu am primit raspuns. Intre timp, sentimentele s-au mai inchegat. Au devenit aproape un tot. Pe care doar el il mai poate completa. De ce simt ca incep sa-l iubesc? Pai, sa vedem...


   Cand scriu, eu folosesc un "el" generic, caruia-i imput toate sentimentele si senzatiile mele, caruia-i induc toate atributele idealurilor mele. Care sa desemneze minima suprematie asupra sufletului meu. Desi "el" pare acelasi in fiecare rand scris, e altul de fiecare data... Insa relatiile par trase la indigo. La fel ma bucur, la fel sufar, intr-o perfecta si deprimanta gradatie descendenta... Si el e la fel: e aceeasi "ea" peste tot... Pentru el e doar una, dar se incapataneaza sa o intrezareasca in fiecare partenera, cautand-o cu aviditate, desi din ce in ce mai slabit si mai convins cu fiecare apropiere de faptul ca se indeparteaza de "ea"... O vede in toate, mai putin in mine... Sau, poate... Nu.


   Pentru noptile pierdute in soapte dezagregate, dezorganizate si interminabile, ce risca sa devina istorie daca nu ma hotarasc sa ma asez definitiv pe un singur soclu din sufletul lui...
   Pentru ca ma intreaba de o mie de ori pe noapte daca sunt bine, desi stie foarte bine ca nu sunt, atata timp cat nu mi se asaza alaturi...
   Pentru ca ma vede altfel. Ma idealizeaza in proiectiile lui, in imaginatia din ce in ce mai obosita de cautarile lui fara rod. Si ajunge sa ma vada asa. Dar nu-s "un inger care-l cuprinde cu aripile", ci mai degraba un demon bolnav, gata sa-i ingurgiteze sufletul frumos...
   Pentru ca tacerea lui imi da aripi. Iar vocea lui, putere...
   Pentru ca imi seamana intru totul. Chiar el mi-a spus ca parca ar vorbi cu sine insusi.
   Pentru ca incearca sa compenseze lipsa afectivitatii "de cuplu" printr-un ton bland, prietenesc, binevoitor, care ma induce in eroare... Care ma face sa-mi doresc mai mult. Sa aspir la rolul suprem in viata lui. Doamne, cat mi-l doresc doar pentru mine...!
   Pentru ca nu are nimic deosebit. Dar e el, si nimeni altcineva. Si simt ca e "el". Ca pentru el am asteptat toti anii astia. Pentru el nu am disperat, ci m-am incapatanat sa sper cu genele inchise si ochii larg deschisi pe dinauntru, cu gura inchisa si sufletul gemand de umilinta si de greseli, de oameni potrivnici si nepotriviti.
   Nu stiu, insa, ce simte el. Nu cred deloc ca acelasi lucru... Si risc sa ma trezesc inca o data cu zambetul intors pe dos si rupt, ca de ghips... Cu carnea smucita din piele, zburand prin porii dilatati la maximum. Risc sa-mi pierd zambetul cu care ma trezesc de dimineata, pe undeva prun asternuturile in care el n-a dormit nici atunci.
   Risc sa-mi pierd propria mana, sperand, intr-un acces de nebunie, ca seamana cu a lui... Risc sa nu ma mai vreau pe mine... Si-as vrea sa i-o strig sus si tare, dar cu ce e el de vina ca nu simte nimic pentru mine...?
   Poate ca, intr-adevar, e "el". Alaturi de care mi-as putea pierde intreaga viata, fara sa-i dau valoare mai mare decat unei clipe... Alaturi de care as putea merge pana Dincolo, fara sa-i dau o clipa drumul... Caruia sa-i dau mai mult decat totul, sa ma ofer pe mine... Dar poate ca nu-si doreste asta... Poate ca l-am pierdut pe "el"', in crunta incercare de a-l gasi.
   Dar nu-mi pasa. Pentru ca l-am avut pe tot o clipa intreaga. Vesnicia fragmentata... Si i-am spus cine e. E chiar "el"...
   Se considera in plus, crede ca nu merita sa fie iubit, ca e tinta tuturor durerilor spiritului, un focar inexpugnabil si inextricabil, caruia nicio morfina feminina, niciun analgezic uman, pansament de zambete sau antibiotic emotional nu-i poate veni de hac... Cu toate astea, cand s-a gasit in sfarsit aproape de o potentiala iubire fluida, fructuoasa, fulminanta, a refuzat totul intr-o inlantuire nociva de nehotarari confuze si nepremeditate...
   Puteam sa-l iubesc. Sa-i umplu zilele si distanta. Sa-i zambesc real, din vis. Sa ma dedic unei reverii interminabile, gratiate de taisul distantei... Stiu, a-l iubi ar fi sinucidere morala. Dar eram...sunt dispusa sa o fac. De mi-ar da o singura sansa...
   Nu vrea. Mi-as muta gandul, macar de as putea. Daca nu pot, ma rezum la a spera, poate fara niciun motiv. Pentru ca singura mai puternica decat frica e speranta. Singura mai puternica decat frica de a-l pierde pe veci pe "el" e speranta (nefondata...) ca-l voi avea pe el intr-o buna zi...
   M-as vindeca. Dar poate ca nu vreau. Tu esti bun de pus pe rana. Ca s-o adancesti, sa te cuibaresti in ea si s-o inchizi cu o sutura abominabil de vizibila, cicatrizata intr-un impuls de definitizare, de adancire in eternitate. Rana mea cea mai urata ascunde tot ce-i mai frumos pe lume: pe tine.

Cum mi-am rupt accidental aripa de rezerva.

   Intrasem in camera si m-a izbit izul ala de acru si sosete nespalate. De ce? Pentru ca era camera noastra de camin. De care nu voiam sa ne ocupam nici in caz de maxima necesitate. De ce? Pentru ca eram musafiri. Si voiam sa stam cu fundu-n sus in paturile supraetajate, sa mancam prostii apropiate de limita comestibilului si sa ne bombardam reciproc cu asa-zisele ultime noutati. Desi nici nu ne stiam prea bine una pe cealalta.
   Incepuse ploaia afara. Si in camera de internat era prea cald. Si miroasea prea apasator. Asa ca am facut ca la orice alta ora din zi sau din noapte: am deschis geamul si mi-am coborat picioarele pe pervaz. La lumina fulgerelor intrevedeam vag turlele unei biserici taiate drept si categoric de zidurile inalte ale liceului-gazda. Imi asteptam rezultatele de la olimpiada. Dar nu ma interesau. Am scos capul pe feresatra si am confundat zona cu o faleza proaspat atinsa de vara. Mirosea mai mult decat a ploaie... Mirosea a dor de el.
   Am inchis ochii si mi-a aparut in fata aceeasi scena la care visam de mai bine de doua saptamani: sarutul. Stiam ca am acasa, la sute kilometri distanta de viata care se scurgea pe langa mine, un om pe care pot conta. Care ma asteapta. Caruia ii lipsesc. Se pare ca m-am inselat. Imi era sete sa sar de la etaj, sa ma cobor in curtea interioara a liceului, sa rup hainele de pe mine si sa dansez goala in ploaie. Sa las fulgerele sa sustraga usturimea sentimentului din mine. Ma sageta din vreme-n vreme fiorul unei presimtiri negre. Stiam ca nu va mai avea rabdare. Si cliseele mi se scurgeau in pamant, asemenea electricitatii dintr-un paratrasnet atins de furia naturii. Eu eram uraganul dezlantuit care dantuia deasupra pamantului reavan cu un teanc de bubuituri sentimentale, gata sa le descarc intr-un cutremur de proportii cosmice... Dar n-avea niciun rost, atata timp cat cataclismul l-ar fi ocolit tocmai pe el, creand o aura neglijenta in jurul slabiciunii lui radiante...
   Asteptasem destul. Si urma sa ma intorc de unde plecasem: in bratele lui. Desi stiam ca locul nu-mi mai era demult acolo... Ploaie se scurgea pe fata mea. Sau lacrimi? Sau roua...?
   De ce-mi doream atat de aisduu sa reusesc sa-l iubesc? Uitasem, oare, cum se face? Exersam o abilitate de mult timp atrofiata? Sau imi pangaream pur si simplu spiritul cu incercari ambigue de a-mi resuscita imaginatia intrata in colaps? Cu toate astea, as fi dat timp ca sa il pot strange in brate. Sa-i pot spune acele nonsensuri care vor ramane vesnic ascunse sufletului comun de la baza unei relatii fara sorti de izbanda... Mi-era dor de el. Si nu-mi pasa ca ploua pe mine, ca ma uda pana la piele, ca fulgerele doar nu ma prindeau de mana, ca-n rest pareau dornice sa-mi pulseze in orice zona a corpului... Treceau la milimetru de mine si ma deschideau vantului...
   M-am aplecat si mai tare peste pervaz. Si i-am prins intre unghii trupul subtire de vant. Mi-am facut cadou adieri trecute prin parul lui. Si am cules cu buzele uscate aviditatea saruturilor lui nostalgice. Care, de acum, se indreptau spre alte buze, in somn, in vis, in viata... Eu ma interpuneam inoportun intre el si o oarecare. Sau intre el si imaginatia lui. Sau intre el si mine... Ii culegeam cu buzele uscate cojitele de pe buze, muscandu-l usor cu dintii inclestati de frig si vant. Prelungeam fiecare muscatura, ca sa gust in mine aerul de deasupra buzelor lui... Planam pe deasupra fapturii lui vinovate, intr-un imens ritual al razbunari dorintei...
   Si nici n-am prins de veste cand s-a facut a doua zi.... Mi-am luat pe umar gentile si am inchis pentru ultima oara usa camerei de internat. Am incuiat-o cu cheia, potrivind yala in singurul fel care permitea rizurilor de metal s-o patrunda si s-o pecetluiasca pe toc... Am simtit cum ma strapunge gandul. Acasa, el nu avea sa ma mai astepte. Si asa a si fost.
   Dar steaua mea e mai norocoasa decat pare, si mi-a scos in fata 4 prieteni, care au facut de straja cu schimbul la usa sufletului meu, avand grija ca el sa nu se mai infiltreze niciodata acolo, patrunzand morbid in camera unui tezaur vidat... Unul din ei mi-a tinut pleoapele deschise pana la a treia ora din dimineata. Imbinandu-mi genele cu niste degete de papusar indemanatic. Mi-a facut atata bine, incat am simtit ca-mi smulge fulgerul din vine. Ca ma toropeste cu adierea respiratiei lui. Ca-mi asaza de la distanta capul pe perna si-mi intinde picioarele de plumb pe bancheta trenului, urandu-mi "noapte buna". Cand am tacut amandoi, am inceput sa ne luam la intrecere in vis... Si am visat la unison pana a doua zi de dimineata, cand m-am trezit si am luat-o de la capat. Multumind cerurilor ca am viata complicata pe care o am...
   Nu am parte de starea de veghe denumita simbolic "cuplu". Am, insa, parte de cei mai frumosi oameni, desemnati alegoric de notiunea de "prieteni". Si daca ei nu-mi pun zambetul pe fata cu doar cateva cuvinte, atunci cine? Poate ca pentru unii ca noi, uniti de distanta, rasare soarele de dimineata. Ca sa ne unifice comuniunea. Si sa ne aduca aminte ca suntem aici "toti pentru unul si unul pentru toti".

Mi-e dor de...

 Tanjesc dupa suferinta. Nu credeam sa fiu vreodata in stare sa spun asta. Tanjesc dupa complicatii sufletesti. Mi-e dor sa ma traga curentul de un plaman si sa mi-l fragmenteze cu drag, sa-mi smulga alveola dupa alveola, sa-mi videze bronhiile si sa-mi ajunga la inima. Acolo, sa ma lucreze pe fata, anihilandu-mi orice posibilitate de a-mi reveni dupa colaps. Sa-mi exorcizeze orice umbra de anarhie din inima asta dezordonata. Sa-mi puna ordine in suflet. Cu mult zgomot pentru nimic.
 Da... Mi-e dor de repulsia aia pe care o simteam fata de vreun baiat cand ma lasa in liber picaj. Si de extazul impacarii. De apasarea greutatii unei relatii pur fictionale, care sa se certe zi de zi cu realitatea in favoarea implinirii ei in plan firesc... Mi-e dor de mine zambind pentru o umbra de vis care ameninta sa imi guverneze un pic de amar de viata. Si de amagirile zilnice care tineau loc de mic dejun bogat in calorii sinaptice.
 Mi-e dor de unul dintre ei.
 M-a legat ceva, vreodata, de copilarie? Poate nimic, niciodata. In afara de el. Recent, am simtit din nou gustul regretului. Am simtit din nou unda neplacerii. Gustul lui "buna dimineata", cand inca nici nu ma trezisem. Gustul cafelei pe care el o bea la foc continuu, chiar si in timp cand vorbea cu mine. Gustul cifrelor pe care le scria pe foi intregi, cat timp eu patinam pe "patinoarul meu de incertitudini"... Mirosul pastei din mina de pix, care-mi umfla narile in fiecare seara cand scartaia poarta, mi se lipeau degetele de clanta inghetata si ii spuneam ca trbuie sa inchid, ca am ajuns acasa... Cordialitatea unei strangeri de mana atat de familiare, deja.
 M-a legat ceva de el, odata, nu demult. M-a legat o afinitate muta, pe care nu am perceput-o decat in momentul separarii involuntare. Si am luptat in vis sa-mi recapat locul. Dar, in realitate, era prea tarziu. El deja isi daduse seama ca nu fac parte din planurile lui de moment. Asa ca nu as putea nicicand sa interactionez cu viitorul...
 Intr-o zi am vrut sa plang. Dar am sesizat ca nu aveam de ce. La vederea lui, la vederea flirtului evident, la aflarea zambetului demonic, la aflarea usurintei cu care s-a descotorosit de mine, dupa atata munca de convingere depusa ca ofranda pe altarul scepticismului meu... Mi-a venit sa-i plang in fata. Dar nu-mi permit sa-i ofer satisfactia dorita, asa cum el mi-a oferit regresul mintal cuvanit. Azi, maine, totul va fi la fel. Doar ca nu cu el.

 De aceea mi-e dor sa sufar si sa ma refac dupa pierderi substantiale de sine. Dupa transfuzii de ego. Dupa infuzii de alternative. Dupa transplanturi de persoane iubite... Mi-e dor sa zac intr-o rezerva de spital de nebuni, dupa o lobotomie esuata. Mi-e dor de dulcea coma a sentmientelor si a resentimentelor... Mi-e dor de orice putea vreodata sa trezeasca in mine lagatura chimica dintre doi atomi de "humanus", implicati intr-o reactie endoterma... Da, caldura o pastram mereu numai pentru noi...
 Mi-e dor de rataciri apatice pe strazi alese la intamplare. Mi-e dor de viata din mine. De un trandafir uscat in vaza, care sa ateste relatia consumata dintre doua molecule de nimic intr-un mediu steril, vid...
 Mi-e dor de ei doi, pe rand. De ei doi, separat. De ei doi ca repere existentiale. Mi-e dor de o criza de identitate cum numai in mijlocul unei relatii ma gaseam sa fac. De panica aferenta sentimentuluide atasare. De neincrederea adiacenta fiintelor voastre intotdeauna mici si fragile in comparatie cu razboaiele din mine, la care mereu participam activ...
 Mi-e dor de ce a insemnat odata a fi eu insami. Si vad ca acum e un concept abstract. Aplatizarea drumului meu sentimental a dus, inevitabil, la abrutizarea caracterului meu odinioara sociabil. Da... Mi-e dor de toate pseudoemotiile alea... As da un singur an din viata mea prea scurta ca sa recapat macar o treime din toate astea. Dar fac trocul numai daca mi se dau pe loc cele cerute. Fara comentarii. Fara reactii. Ii dau un an celui ce va reusi sa readuca-n mine contradictia unui spirit pacifist posedat de ura mocninda. Se invoieste careva...?