Cum mi-am rupt accidental aripa de rezerva.

   Intrasem in camera si m-a izbit izul ala de acru si sosete nespalate. De ce? Pentru ca era camera noastra de camin. De care nu voiam sa ne ocupam nici in caz de maxima necesitate. De ce? Pentru ca eram musafiri. Si voiam sa stam cu fundu-n sus in paturile supraetajate, sa mancam prostii apropiate de limita comestibilului si sa ne bombardam reciproc cu asa-zisele ultime noutati. Desi nici nu ne stiam prea bine una pe cealalta.
   Incepuse ploaia afara. Si in camera de internat era prea cald. Si miroasea prea apasator. Asa ca am facut ca la orice alta ora din zi sau din noapte: am deschis geamul si mi-am coborat picioarele pe pervaz. La lumina fulgerelor intrevedeam vag turlele unei biserici taiate drept si categoric de zidurile inalte ale liceului-gazda. Imi asteptam rezultatele de la olimpiada. Dar nu ma interesau. Am scos capul pe feresatra si am confundat zona cu o faleza proaspat atinsa de vara. Mirosea mai mult decat a ploaie... Mirosea a dor de el.
   Am inchis ochii si mi-a aparut in fata aceeasi scena la care visam de mai bine de doua saptamani: sarutul. Stiam ca am acasa, la sute kilometri distanta de viata care se scurgea pe langa mine, un om pe care pot conta. Care ma asteapta. Caruia ii lipsesc. Se pare ca m-am inselat. Imi era sete sa sar de la etaj, sa ma cobor in curtea interioara a liceului, sa rup hainele de pe mine si sa dansez goala in ploaie. Sa las fulgerele sa sustraga usturimea sentimentului din mine. Ma sageta din vreme-n vreme fiorul unei presimtiri negre. Stiam ca nu va mai avea rabdare. Si cliseele mi se scurgeau in pamant, asemenea electricitatii dintr-un paratrasnet atins de furia naturii. Eu eram uraganul dezlantuit care dantuia deasupra pamantului reavan cu un teanc de bubuituri sentimentale, gata sa le descarc intr-un cutremur de proportii cosmice... Dar n-avea niciun rost, atata timp cat cataclismul l-ar fi ocolit tocmai pe el, creand o aura neglijenta in jurul slabiciunii lui radiante...
   Asteptasem destul. Si urma sa ma intorc de unde plecasem: in bratele lui. Desi stiam ca locul nu-mi mai era demult acolo... Ploaie se scurgea pe fata mea. Sau lacrimi? Sau roua...?
   De ce-mi doream atat de aisduu sa reusesc sa-l iubesc? Uitasem, oare, cum se face? Exersam o abilitate de mult timp atrofiata? Sau imi pangaream pur si simplu spiritul cu incercari ambigue de a-mi resuscita imaginatia intrata in colaps? Cu toate astea, as fi dat timp ca sa il pot strange in brate. Sa-i pot spune acele nonsensuri care vor ramane vesnic ascunse sufletului comun de la baza unei relatii fara sorti de izbanda... Mi-era dor de el. Si nu-mi pasa ca ploua pe mine, ca ma uda pana la piele, ca fulgerele doar nu ma prindeau de mana, ca-n rest pareau dornice sa-mi pulseze in orice zona a corpului... Treceau la milimetru de mine si ma deschideau vantului...
   M-am aplecat si mai tare peste pervaz. Si i-am prins intre unghii trupul subtire de vant. Mi-am facut cadou adieri trecute prin parul lui. Si am cules cu buzele uscate aviditatea saruturilor lui nostalgice. Care, de acum, se indreptau spre alte buze, in somn, in vis, in viata... Eu ma interpuneam inoportun intre el si o oarecare. Sau intre el si imaginatia lui. Sau intre el si mine... Ii culegeam cu buzele uscate cojitele de pe buze, muscandu-l usor cu dintii inclestati de frig si vant. Prelungeam fiecare muscatura, ca sa gust in mine aerul de deasupra buzelor lui... Planam pe deasupra fapturii lui vinovate, intr-un imens ritual al razbunari dorintei...
   Si nici n-am prins de veste cand s-a facut a doua zi.... Mi-am luat pe umar gentile si am inchis pentru ultima oara usa camerei de internat. Am incuiat-o cu cheia, potrivind yala in singurul fel care permitea rizurilor de metal s-o patrunda si s-o pecetluiasca pe toc... Am simtit cum ma strapunge gandul. Acasa, el nu avea sa ma mai astepte. Si asa a si fost.
   Dar steaua mea e mai norocoasa decat pare, si mi-a scos in fata 4 prieteni, care au facut de straja cu schimbul la usa sufletului meu, avand grija ca el sa nu se mai infiltreze niciodata acolo, patrunzand morbid in camera unui tezaur vidat... Unul din ei mi-a tinut pleoapele deschise pana la a treia ora din dimineata. Imbinandu-mi genele cu niste degete de papusar indemanatic. Mi-a facut atata bine, incat am simtit ca-mi smulge fulgerul din vine. Ca ma toropeste cu adierea respiratiei lui. Ca-mi asaza de la distanta capul pe perna si-mi intinde picioarele de plumb pe bancheta trenului, urandu-mi "noapte buna". Cand am tacut amandoi, am inceput sa ne luam la intrecere in vis... Si am visat la unison pana a doua zi de dimineata, cand m-am trezit si am luat-o de la capat. Multumind cerurilor ca am viata complicata pe care o am...
   Nu am parte de starea de veghe denumita simbolic "cuplu". Am, insa, parte de cei mai frumosi oameni, desemnati alegoric de notiunea de "prieteni". Si daca ei nu-mi pun zambetul pe fata cu doar cateva cuvinte, atunci cine? Poate ca pentru unii ca noi, uniti de distanta, rasare soarele de dimineata. Ca sa ne unifice comuniunea. Si sa ne aduca aminte ca suntem aici "toti pentru unul si unul pentru toti".

Eseuri şi încercări. Tema la română...

 Printre marile greşeli ale şcolii se numără aceea de a ne obliga să legăm prietenii, în contexte şi sub auspicii favorabile, această reacţie extinsă plecând de la ideea de "coleg" şi ajungând până în punctul în care ne dăm unii altora de înţeles că ceea ce se întâmplă, de fapt, depăşeşte graniţele acestei relaţii strict "profesionale". De cele mai multe ori, această aşa-zisă prietenie este o relaţe de simbioză, pe parcursul căreia două suflete se macină reciproc, folosind unul de la altul părţi convenabile şi detalii care le înlesnesc trecerea prin această perioadă confuză.
 cei care se folosesc reciproc nu se vor numi, însă, niciodată prieteni, folosind această nobilă noţiune ca scut împotriva eventualelor leziuni cauzate de neîncredere: "ajută-mă, îmi eşti cel mai bun prieten" sau "fă asta pentru mine, doar ştii că suntem prieteni"... Sufletele slabe, ce caută în permanenţă atenţie din partea celor pe care îi consideră superiori din anumite puncte de vedere, se vor conforma servil acestei reguli stupide, supunându-se unei relaţii bazate pe falsitate şi pe satisfacerea unor nevoi care nu sunt nici pe departe comune...
 mai sunt, însă, şi prietenii adevărate, care durează dincolo de zidurile şcolii şi ale timpului. Deşi multe prietenii sunt fortuite şi ocazionale, depinzând de dispoziţii şi de necesităţi, unele se mai bazează şi pe reciprocitate, pe ţeluri comune, pe percepţii asemănătoare şi pe gene ce se combină undeva, la mijloc, între cei doi adolescenţi, dând naştere unui suflet pus în comun, ce-şi trage seva din ambele caractere ce se încrucişează, veghind la bunăstarea lui.
 Materia preferată comună, gusturile muzicale, cercurile de prieteni, culorile, zodiile, gândurile "din timpul liber" sunt câteva aspecte decisive legate de compatibilitatea a două caractere, pe baza cărora se nasc prietenii pe băncile şcolii şi care cresc, apoi, în timpul liber. Când decizia este inspirată, iar relaţia înlătură posibilitatea nefastei simbioze, prietenia dă semne de rodnicie şi speranţe de longevitate. Sub crusta aparenţelor, sufletele îşi găsesc puncte comune, slăbiciuni ce le încheagă încrederea şi dorinţe care fac puntea de legătură între cei doi indivizi.
 Şcoala ţine vii pasiunile, întreţine arderile interioare şi pune oamenii în permanentă legătură cu prieteni şi cu paraziţi sufleteşti, deopotrivă, permiţând, aşadar, ataşamente pe termen lung şi relaţii de scurtă durată. Când, însă, prietenia este trecută prin proba de foc a distanţei, lucrurile se schimbă. Cum ochii care nu se văd, uită unii de ceilalţi, multe sentimente se pierd pe parcurs, iar prieteniile se dezbină, lăsând loc de noi începuturi...
 Alteori, această simbioză despre care vorbeam veghează latent în vreunul din suflete şi-şi vădeşte intenţiile la un moment dat. Sufletul comun se mâhneşte şi se crapă, redând celor doi colaboratori părţile lor de vină şi bucăţile de suflet alterat. Prietenia se rupe, iar sufletele sunt infestate cu aşchii comportamentale rupte din sufletul căruia i s-au dedicat...
 Încrederea neştirbită de timp şi distanţă ţine prieteniile treze şi active, iar şcoala va rămâne numai punctul de plecare, nu şi teatrul desfăşurării lor. Colegul de clasă îţi va rămâne prieten în timpul liber, iar şcoala se va fi dovedit a nu fi fost tocmai un lucru rău, cum gândeai în clipele de rătăcire, ci un aliat lucrând tacit la încrederea ta şi pavându-ţi drumul cu fragmente de veşnicie şi cu suflete dispuse să bată la unison cu al tău