Incepuse ploaia afara. Si in camera de internat era prea cald. Si miroasea prea apasator. Asa ca am facut ca la orice alta ora din zi sau din noapte: am deschis geamul si mi-am coborat picioarele pe pervaz. La lumina fulgerelor intrevedeam vag turlele unei biserici taiate drept si categoric de zidurile inalte ale liceului-gazda. Imi asteptam rezultatele de la olimpiada. Dar nu ma interesau. Am scos capul pe feresatra si am confundat zona cu o faleza proaspat atinsa de vara. Mirosea mai mult decat a ploaie... Mirosea a dor de el.
Am inchis ochii si mi-a aparut in fata aceeasi scena la care visam de mai bine de doua saptamani: sarutul. Stiam ca am acasa, la sute kilometri distanta de viata care se scurgea pe langa mine, un om pe care pot conta. Care ma asteapta. Caruia ii lipsesc. Se pare ca m-am inselat. Imi era sete sa sar de la etaj, sa ma cobor in curtea interioara a liceului, sa rup hainele de pe mine si sa dansez goala in ploaie. Sa las fulgerele sa sustraga usturimea sentimentului din mine. Ma sageta din vreme-n vreme fiorul unei presimtiri negre. Stiam ca nu va mai avea rabdare. Si cliseele mi se scurgeau in pamant, asemenea electricitatii dintr-un paratrasnet atins de furia naturii. Eu eram uraganul dezlantuit care dantuia deasupra pamantului reavan cu un teanc de bubuituri sentimentale, gata sa le descarc intr-un cutremur de proportii cosmice... Dar n-avea niciun rost, atata timp cat cataclismul l-ar fi ocolit tocmai pe el, creand o aura neglijenta in jurul slabiciunii lui radiante...
Asteptasem destul. Si urma sa ma intorc de unde plecasem: in bratele lui. Desi stiam ca locul nu-mi mai era demult acolo... Ploaie se scurgea pe fata mea. Sau lacrimi? Sau roua...?
De ce-mi doream atat de aisduu sa reusesc sa-l iubesc? Uitasem, oare, cum se face? Exersam o abilitate de mult timp atrofiata? Sau imi pangaream pur si simplu spiritul cu incercari ambigue de a-mi resuscita imaginatia intrata in colaps? Cu toate astea, as fi dat timp ca sa il pot strange in brate. Sa-i pot spune acele nonsensuri care vor ramane vesnic ascunse sufletului comun de la baza unei relatii fara sorti de izbanda... Mi-era dor de el. Si nu-mi pasa ca ploua pe mine, ca ma uda pana la piele, ca fulgerele doar nu ma prindeau de mana, ca-n rest pareau dornice sa-mi pulseze in orice zona a corpului... Treceau la milimetru de mine si ma deschideau vantului...
M-am aplecat si mai tare peste pervaz. Si i-am prins intre unghii trupul subtire de vant. Mi-am facut cadou adieri trecute prin parul lui. Si am cules cu buzele uscate aviditatea saruturilor lui nostalgice. Care, de acum, se indreptau spre alte buze, in somn, in vis, in viata... Eu ma interpuneam inoportun intre el si o oarecare. Sau intre el si imaginatia lui. Sau intre el si mine... Ii culegeam cu buzele uscate cojitele de pe buze, muscandu-l usor cu dintii inclestati de frig si vant. Prelungeam fiecare muscatura, ca sa gust in mine aerul de deasupra buzelor lui... Planam pe deasupra fapturii lui vinovate, intr-un imens ritual al razbunari dorintei...Si nici n-am prins de veste cand s-a facut a doua zi.... Mi-am luat pe umar gentile si am inchis pentru ultima oara usa camerei de internat. Am incuiat-o cu cheia, potrivind yala in singurul fel care permitea rizurilor de metal s-o patrunda si s-o pecetluiasca pe toc... Am simtit cum ma strapunge gandul. Acasa, el nu avea sa ma mai astepte. Si asa a si fost.
Dar steaua mea e mai norocoasa decat pare, si mi-a scos in fata 4 prieteni, care au facut de straja cu schimbul la usa sufletului meu, avand grija ca el sa nu se mai infiltreze niciodata acolo, patrunzand morbid in camera unui tezaur vidat... Unul din ei mi-a tinut pleoapele deschise pana la a treia ora din dimineata. Imbinandu-mi genele cu niste degete de papusar indemanatic. Mi-a facut atata bine, incat am simtit ca-mi smulge fulgerul din vine. Ca ma toropeste cu adierea respiratiei lui. Ca-mi asaza de la distanta capul pe perna si-mi intinde picioarele de plumb pe bancheta trenului, urandu-mi "noapte buna". Cand am tacut amandoi, am inceput sa ne luam la intrecere in vis... Si am visat la unison pana a doua zi de dimineata, cand m-am trezit si am luat-o de la capat. Multumind cerurilor ca am viata complicata pe care o am...
Nu am parte de starea de veghe denumita simbolic "cuplu". Am, insa, parte de cei mai frumosi oameni, desemnati alegoric de notiunea de "prieteni". Si daca ei nu-mi pun zambetul pe fata cu doar cateva cuvinte, atunci cine? Poate ca pentru unii ca noi, uniti de distanta, rasare soarele de dimineata. Ca sa ne unifice comuniunea. Si sa ne aduca aminte ca suntem aici "toti pentru unul si unul pentru toti".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu