Vin.

   În curând fac 18 ani. Şi mi-e din ce în ce mai greu să scriu, aşa că mă urnesc acum, ca să-mi las ceva amintiri pentru mai târziu. O să fac un mic bilanț. Ultimii doi ani au fost de povestit, păcat că n-am eu tragere. Mă gândesc să-i mai trăiesc puțin şi după, dacă-mi mai rămâne vlagă, o să şi scriu despre ei. Cert e că am cam simțit pe propria-mi piele cum e să treci de la agonie la extaz cu viteza cu care-ți uiți visele imediat ce te trezeşti. Au fost plini, totuşi nu în sensul în care se aşteaptă un adolescent.
   Mi-am dat seama în timpu' ăsta, de când am căscat mai bine ochii, că am de ce să fiu mândră de mine. Mi-am lăsat loc de bună ziua prin toate viețile pe la care am trecut. Am marcat câțiva oameni. Am fost marcată, la rându-mi. Nu m-am plimbat cât aş fi vrut, dar am făcut ce mi-a făcut plăcere. Ani plini de muzică bună, versuri penetrante şi oscilații între poezie şi proză, m-am simțit atrasă de cea din urmă, am început să şi lucrez la un roman, da' nu se leagă nimic, probabil sunt prea tânără ca să am timp să am răbdare. Şi ce-i bun cere răbdare. O să revin asupra chestiunii. Cum spuneam, ani plini de muzică bună şi de flash back-uri din cărți şi filme ale căror nume nu reuşesc niciodată să mi le amintesc şi asta mă frustrează la culme. Asta, şi faptul că n-am trăit adolescența comme il faut, da' nu-i bai. Timpu' se mai abate de la normă pentru ăia care-l sfidează. Mi s-a spus că sunt genul de fată pe care nu o poți uita. Azi, pentru prima oară, o cred. Pentru cei care-mi citesc blogul nu e o noutate faptul că, în general, nu mă simt extraordinar în pielea mea, sunt mai degrabă melancolică, întunecată, bacoviană. Aşa cum programatorii sunt numiți în glumă instrumente care convertesc cafeaua în coduri, şi eu sunt un fel de unealtă care preface frustrările şi depresia [în mod de viață...] în poezie. Genul ăla de lectură care te prinde mereu, pentru că oricât de bine ai fi, mereu e loc de empatizat cu suferințele bine puse-n frază ale cuiva care ştie să meargă la țintă. Sper că v-am mers la inimă.
   Da, astăzi cred, într-adevăr, că sunt specială. Ani de-a rândul mi-am căutat nod în papură, mi-am zis că sigur tre' să fiu responsabilă pentru toate relele de pe pământul ăsta, că-i fac umbră degeaba şi altele-n spiritul ăsta. Ei bine, nu. Mi-am mai dat o şansă şi-o să iasă bine. N-are cum altfel.
   Prin vara anului trecut am cunoscut un tip. Al naibii. Rău. Habar n-am cum de l-am suportat. Îmi plăcea să-mi întind nervii pe pâine, tartine cu sinapse, specialitatea casei, gen. L-am auzit prima oară în noaptea în care gândul la R. m-a ținut trează. Asta, precum şi cel de-al şaselea simț, numit generic intuiție feminină, care mi-a pâlpâit prin fața ochilor până a doua zi şi care-mi semnala că e ceva în neregulă în desfăşurare în sânul familiei mele. În seara aia, ca de obicei, R. se întorsese, chipurile, şi parcă m-ar fi vrut. Dar eu eram cu cineva. Şi nu ştiam ce să fac. S-a rupt chestia de la sine, cu R. tot n-a fost să fie. Şi am vorbit cu tipu' ăsta o bună bucată din noapte. Amuzant. Genul meu, da' cam departe. Normal, cum îmi place mie. Cu cât mai imposibil, cu atât mai bine. Mi-a dat blogu' lui, zic "Bravo, degeabistule! E bine, tot aşa!", da' mi se terminase netu' şi n-am mai apucat să-i trimit şi lui replica asta. Scrie bine, haotic, dar bine. Poate odată o să ne dăm replica în scris. Faină carte de dialoguri ar ieşi. Tipul nu suportă lumea. Ia viața la mişto, şi-aşa şi ea a făcut un hobby din asta. Şoarecele şi pisica timp de luni de zile. O dădea în nesimțire şi parcă n-aveam chef să mai fiu bătaia de joc a cuiva. Prin decembrie-ianuarie eu am terminat-o definitiv cu R., care a conchis apoteotic cu o maximă tragi-comică: "Nimeni nu-şi doreşte lângă el o nebună!", iar tipu' se gândea serios să-şi vină-n simțiri.
   Am avut şi divina revelație: R. a fost purgatoriul, da, da. După anii ăştia infernali, a fost chinu' suprem care mă despărțea de tot ce-i cald şi bun. De ce să mă supăr pe un pixel de pe un monitor? Dacă dai în holograme te faci de râs, ca un Don Quijote modern care se bate cu aeru', nu cu morile de vânt. Aşa că am încuviințat la mărețele-i sentințe şi i-am dat pace. Ca să primesc şi eu puțină. Cam aşa s-a încheiat ultima mea obsesie nefondată din adolescență, o fantezie care făcea concurență maturității ce încerca să-şi facă loc în personalitatea mea. Ce să-i faci? La urma urmei sunt încă mică. Şi drumul de-abia acum începe. Ce-a fost mai greu a trecut. A trecut o lună de când tipu' care ia lumea la mişto e prietenul meu. Cea mai plăcută senzație e să fii agreat de cineva care urăşte pe toată lumea. Asta mi-a redat toată încrederea în mine, aş putea spune, dacă într-adevăr am avut vreodată încredere. În semn de mulțumire, vreau să las cât mai mult din mine-n el. Să-i spun tot, ca să împart la doi tot ce n-am chef să mai țin doar pentru mine, că simt că nu prea mai e spațiu de stocare aici, mă ramific spre exterior. Vreau să fac tot ce se poate cu el. Vreau să-l învăț să înoate. Şi franceză. Să fim de 8 ori într-o săptămână, cum îi place lui să zică. Să las timpul în pace şi tipul mască. Vreau să nu mă mai gândesc ce să fac cu el. Lasă aşa, are timpul milă de noi, în toate formele lui de manifestare.
   În al unşpelea ceas m-am trezit şi mă simt norocoasă, norocoasă că am ajuns la vârsta majoratului teafără şi nevătămată, fără cicatrici pe încheieturi sau dependențe, fără scene şi drame vizibile, şi fără prea mulți prieteni, dar cu multă perseverență. Norocoasă că uite, până la urmă îşi doreşte cineva o nebună aproape, că sunt cine sunt, că îmi place turcoazul, că trăiesc să aud păsările cântând şi zarzării înflorind, să văd lumea trecând pe lângă mine, că apuc să mă bucur de orice mic nimic, norocoasă că m-a aşteptat cu frezii în gară şi ne-am plimbat prin Bucureşti, că am stat pe iarbă şi l-am privit în ochi şi-am văzut sinceritatea la față, că ne-am învârtit ca doi copii pe alee, apoi am mâncat covrigi calzi, că nu ne-a prins controlorul fără bilet. Norocoasă că îl aud cu o ureche pe el, iar cu una stropii de ploaie care cad metodic pe tabla mansardei, în timp ce în sobă doineşte o flacără slabă, care-a ars în cripta acestei eroine ierni întregi, neobosită. Norocoasă că îmi plac fotografia şi muzica şi că am tot ce-mi trebuie ca să-mi fructific pasiunile. Că am timp de pierdut şi-l pierd cu folos. Că citesc şi bune şi rele. Că încep să-mi deschid corola sub un cer potrivnic de aprilie aparent şi că în scurt timp îmi iau zborul drept în viață. Norocoasă că ce-a fost a trecut şi că ce va fi merită tot stoicismul de care am dat dovadă până azi. Norocoasă că am avut răbdare şi n-am cedat niciodată primului impuls. Decât în dragoste. Ceea ce voi face şi de acum încolo. Din greşeală se naşte ce-i frumos. Din greşeală, am dat pe-alături. Scuză-mă, am dat din greşeală din mine. Acceptă-mi umilele scuze, curăț imediat. Doar dacă vrei, bine-nțeles. Norocoasă că am dat şanse egale tuturor şi m-am şters pe preş de reticență. Că în sfârşit sunt acceptată, cum mi-am dorit de mică. Că ai mei au un copil reuşit, de care pot fi şi sunt, în mod sigur, mândri.
   Din tot ce am acum, vreau să păstrez odată cu intrarea-n tunel zâmbetul. Şi capul sus. Nu vreau să mai ajung vreodată unde am fost. Tenebrele sunt pentru şobolani, nu pentru şoimi. Vreau să păstrez pofta de viață, care azi s-a trezit, după mult timp. Îmi fac cadou şansa de a-mi îndeplini toate visele, oricât de îndrăznețe ar fi. Şi-mi dedic melodii peste melodii, gen John Legend - You & I (Nobody in the world), Poets Of The Fall - All the way for you şi Fragile, The Calling - Wherever you will go, Alexander Veljanov - Because of you şi altele de genul, pentru că le merit, fiecare din noi merită, fiecare are un loc, al meu s-a eliberat mai greu, dar acum măcar nu va mai trebui să stau în picioare. "Vine 69, e-al nostru, hai! Iartă-mă c-am deschis ochii când te pupam, da' nu voiam să-l pierdem! Mă duc eu în față, să prind loc."
   De azi înainte promit să mă bucur de voi toți, cunoscuți şi necunoscuți, să scriu, să citesc, să cânt şi să fac poze şi, mai presus de toate, să dăruiesc zâmbete. Nu pe ale mele, normal. Să fiu motiv de zâmbet pentru cine-o vrea, poftim, rectific. Promit să iubesc ca-n filmele de acțiune, cu sufletul la gură şi-n palmă la fiecare secundă şi să mă bucur ca-n filmele de dragoste- la sfârşit, când nu mai ai nimic altceva mai bun de făcut.
   Vă mulțumesc tuturor care m-ați marcat până acum. Familie, apropiați, profesori, prieteni şi foşti prieteni. Dacă nu erați voi, nu era nimic aşa. Era puțin altfel. Sau diametral opus. Non, je ne regrette rien! Şi-mi doresc ca şi voi să simțiți ce simt eu când fac bilanțul ăsta: f-e-r-i-c-i-r-e. Atât şi nimic mai mult. Să găsiți puterea de a accepta datul firii şi tăria de a nu vă lăsa doborâți. Orice se întâmplă ne merită efortul, fie ce-o fi, pentru că, în final, efortul e oricum făcut, rămâne doar să ne bucurăm de urmări. Şi nicio dată nu e ultima. Mai e şi zi după noapte. O exista şi viață după moarte.
   Fiat lux! Alea iacta est. Finis coronat opus. Carpe diem! Ş.a.m.d.
   Mă retrag acum unde mi-e locul, în brațe sau lângă pisică, după caz, mă duc să-mi îmbrățişez gândul bun şi să-i spun cât de mult mi-a lipsit. Şi pe el. Da, pe tine, nesuferitule! Nu mai fi hater. Hai în lume. Fac 18. Debordez. Pe locuri, fiți gata... nu plec nicăieri fără tine.

   Sfârşitul primei părți.
   Va urma.
    A nu se aştepta vreo continuare până după majorat.

   Fiți cuminți. Ne revedem la vară.

Cum mi-am rupt accidental aripa de rezerva.

   Intrasem in camera si m-a izbit izul ala de acru si sosete nespalate. De ce? Pentru ca era camera noastra de camin. De care nu voiam sa ne ocupam nici in caz de maxima necesitate. De ce? Pentru ca eram musafiri. Si voiam sa stam cu fundu-n sus in paturile supraetajate, sa mancam prostii apropiate de limita comestibilului si sa ne bombardam reciproc cu asa-zisele ultime noutati. Desi nici nu ne stiam prea bine una pe cealalta.
   Incepuse ploaia afara. Si in camera de internat era prea cald. Si miroasea prea apasator. Asa ca am facut ca la orice alta ora din zi sau din noapte: am deschis geamul si mi-am coborat picioarele pe pervaz. La lumina fulgerelor intrevedeam vag turlele unei biserici taiate drept si categoric de zidurile inalte ale liceului-gazda. Imi asteptam rezultatele de la olimpiada. Dar nu ma interesau. Am scos capul pe feresatra si am confundat zona cu o faleza proaspat atinsa de vara. Mirosea mai mult decat a ploaie... Mirosea a dor de el.
   Am inchis ochii si mi-a aparut in fata aceeasi scena la care visam de mai bine de doua saptamani: sarutul. Stiam ca am acasa, la sute kilometri distanta de viata care se scurgea pe langa mine, un om pe care pot conta. Care ma asteapta. Caruia ii lipsesc. Se pare ca m-am inselat. Imi era sete sa sar de la etaj, sa ma cobor in curtea interioara a liceului, sa rup hainele de pe mine si sa dansez goala in ploaie. Sa las fulgerele sa sustraga usturimea sentimentului din mine. Ma sageta din vreme-n vreme fiorul unei presimtiri negre. Stiam ca nu va mai avea rabdare. Si cliseele mi se scurgeau in pamant, asemenea electricitatii dintr-un paratrasnet atins de furia naturii. Eu eram uraganul dezlantuit care dantuia deasupra pamantului reavan cu un teanc de bubuituri sentimentale, gata sa le descarc intr-un cutremur de proportii cosmice... Dar n-avea niciun rost, atata timp cat cataclismul l-ar fi ocolit tocmai pe el, creand o aura neglijenta in jurul slabiciunii lui radiante...
   Asteptasem destul. Si urma sa ma intorc de unde plecasem: in bratele lui. Desi stiam ca locul nu-mi mai era demult acolo... Ploaie se scurgea pe fata mea. Sau lacrimi? Sau roua...?
   De ce-mi doream atat de aisduu sa reusesc sa-l iubesc? Uitasem, oare, cum se face? Exersam o abilitate de mult timp atrofiata? Sau imi pangaream pur si simplu spiritul cu incercari ambigue de a-mi resuscita imaginatia intrata in colaps? Cu toate astea, as fi dat timp ca sa il pot strange in brate. Sa-i pot spune acele nonsensuri care vor ramane vesnic ascunse sufletului comun de la baza unei relatii fara sorti de izbanda... Mi-era dor de el. Si nu-mi pasa ca ploua pe mine, ca ma uda pana la piele, ca fulgerele doar nu ma prindeau de mana, ca-n rest pareau dornice sa-mi pulseze in orice zona a corpului... Treceau la milimetru de mine si ma deschideau vantului...
   M-am aplecat si mai tare peste pervaz. Si i-am prins intre unghii trupul subtire de vant. Mi-am facut cadou adieri trecute prin parul lui. Si am cules cu buzele uscate aviditatea saruturilor lui nostalgice. Care, de acum, se indreptau spre alte buze, in somn, in vis, in viata... Eu ma interpuneam inoportun intre el si o oarecare. Sau intre el si imaginatia lui. Sau intre el si mine... Ii culegeam cu buzele uscate cojitele de pe buze, muscandu-l usor cu dintii inclestati de frig si vant. Prelungeam fiecare muscatura, ca sa gust in mine aerul de deasupra buzelor lui... Planam pe deasupra fapturii lui vinovate, intr-un imens ritual al razbunari dorintei...
   Si nici n-am prins de veste cand s-a facut a doua zi.... Mi-am luat pe umar gentile si am inchis pentru ultima oara usa camerei de internat. Am incuiat-o cu cheia, potrivind yala in singurul fel care permitea rizurilor de metal s-o patrunda si s-o pecetluiasca pe toc... Am simtit cum ma strapunge gandul. Acasa, el nu avea sa ma mai astepte. Si asa a si fost.
   Dar steaua mea e mai norocoasa decat pare, si mi-a scos in fata 4 prieteni, care au facut de straja cu schimbul la usa sufletului meu, avand grija ca el sa nu se mai infiltreze niciodata acolo, patrunzand morbid in camera unui tezaur vidat... Unul din ei mi-a tinut pleoapele deschise pana la a treia ora din dimineata. Imbinandu-mi genele cu niste degete de papusar indemanatic. Mi-a facut atata bine, incat am simtit ca-mi smulge fulgerul din vine. Ca ma toropeste cu adierea respiratiei lui. Ca-mi asaza de la distanta capul pe perna si-mi intinde picioarele de plumb pe bancheta trenului, urandu-mi "noapte buna". Cand am tacut amandoi, am inceput sa ne luam la intrecere in vis... Si am visat la unison pana a doua zi de dimineata, cand m-am trezit si am luat-o de la capat. Multumind cerurilor ca am viata complicata pe care o am...
   Nu am parte de starea de veghe denumita simbolic "cuplu". Am, insa, parte de cei mai frumosi oameni, desemnati alegoric de notiunea de "prieteni". Si daca ei nu-mi pun zambetul pe fata cu doar cateva cuvinte, atunci cine? Poate ca pentru unii ca noi, uniti de distanta, rasare soarele de dimineata. Ca sa ne unifice comuniunea. Si sa ne aduca aminte ca suntem aici "toti pentru unul si unul pentru toti".