Resturile de sub tacere

   Puteam sa-l pierd. Ne intelegeam atat de bine tocmai pentru ca nu pozasem in victima pana atunci. Nu plansesem, il ajutasem sa se ridice dintr-o stare de spirit care semana leit cu a mea. Doar ca eu estompam ridurile sentimentelor cu o crema de noapte foarte puternica: vocea lui. Insa riscam mult asezandu-mi zambetul intr-o cutie, la naftalina, pentru a face loc oftatului ca nu ma vrea. Si daca nu ma vrea, ce? Il vreau eu. Si nimeni nu-mi interzice sa visez la ceea ce-mi doresc.
   La un moment dat avusesem chiar impresia ca m-ar vrea. De ce ar face greseala asta? Pentru ca zambeam. Nu pentru ca suspinam ca pensionara la drame de cartier... Nu sunt eu cea care rade 24/7. Am si momentele mele de pauza de lacrimi. Dar el nu parea pregatit sa le accepte. Lui il placea sa-l vindec asa cum stiu eu de nereusite... Il indepartam vorbindu-i despre mine. Poate nu era cea mai buna strategie, sa-l las sa patrunda-n mine, disecand fiecare centimetru de carne impregnata cu bunavointa, suferinta si orice altceva as mai fi avut eu acolo, drept condiment care sa ma tina in viata... Asa ca am ales sa ma joc pe mine insami. Ca sa-i patrund in suflet. Asa e mai periculos. Pentru ca nu ies usor de acolo...
   Il strangeam in vise... Imi transpira palma intr-a lui cand visam la el...Imi traiam viata ideala alaturi de el in vis... Tot asteptam sa vina noaptea... Subconstientul muribund imi spunea sa incetez. Sa-l las. Altfel, in tot jocul asta de noroc, plusam cu deplinatatea facultatilor mele mintale, pe care, in ritmul haotic in care se consuma partida noastra, riscam s-o pierd. Inima, insa, ma indemna sa joc pe orice pozitie mi-ar permite in viata lui, sa-l tin aproape. Amica sau iubita...?
   Aveam nevoie de el ca pamantul de cer. Ca ochiul de pleoapa. Ca sarutul de buze. Ca implinirea de ghinioane. Ca frumusetea de malformatii abominabile, care s-o reliefeze si mai adanc... Aveam nevoie de el ca de mine insami, pe care o pierdusem de cand il cunoscusem... Si el avea nevoie de mine ca raul de bine...
   Si am ales sa incep sa-l iubesc nemarturisit si in tacere, pana cand un tip real s-ar fi aratat la orizont, dispus sa ma inmormanteze vesnic in bratele lui...
   Mi-a spus intr-o zi ca m-ar invata sa iubesc, daca nu as putea face fata. L-am intrebat recent daca mai vrea asta. Pentru ca eu asta imi doresc. Nu am primit raspuns. Intre timp, sentimentele s-au mai inchegat. Au devenit aproape un tot. Pe care doar el il mai poate completa. De ce simt ca incep sa-l iubesc? Pai, sa vedem...


   Cand scriu, eu folosesc un "el" generic, caruia-i imput toate sentimentele si senzatiile mele, caruia-i induc toate atributele idealurilor mele. Care sa desemneze minima suprematie asupra sufletului meu. Desi "el" pare acelasi in fiecare rand scris, e altul de fiecare data... Insa relatiile par trase la indigo. La fel ma bucur, la fel sufar, intr-o perfecta si deprimanta gradatie descendenta... Si el e la fel: e aceeasi "ea" peste tot... Pentru el e doar una, dar se incapataneaza sa o intrezareasca in fiecare partenera, cautand-o cu aviditate, desi din ce in ce mai slabit si mai convins cu fiecare apropiere de faptul ca se indeparteaza de "ea"... O vede in toate, mai putin in mine... Sau, poate... Nu.


   Pentru noptile pierdute in soapte dezagregate, dezorganizate si interminabile, ce risca sa devina istorie daca nu ma hotarasc sa ma asez definitiv pe un singur soclu din sufletul lui...
   Pentru ca ma intreaba de o mie de ori pe noapte daca sunt bine, desi stie foarte bine ca nu sunt, atata timp cat nu mi se asaza alaturi...
   Pentru ca ma vede altfel. Ma idealizeaza in proiectiile lui, in imaginatia din ce in ce mai obosita de cautarile lui fara rod. Si ajunge sa ma vada asa. Dar nu-s "un inger care-l cuprinde cu aripile", ci mai degraba un demon bolnav, gata sa-i ingurgiteze sufletul frumos...
   Pentru ca tacerea lui imi da aripi. Iar vocea lui, putere...
   Pentru ca imi seamana intru totul. Chiar el mi-a spus ca parca ar vorbi cu sine insusi.
   Pentru ca incearca sa compenseze lipsa afectivitatii "de cuplu" printr-un ton bland, prietenesc, binevoitor, care ma induce in eroare... Care ma face sa-mi doresc mai mult. Sa aspir la rolul suprem in viata lui. Doamne, cat mi-l doresc doar pentru mine...!
   Pentru ca nu are nimic deosebit. Dar e el, si nimeni altcineva. Si simt ca e "el". Ca pentru el am asteptat toti anii astia. Pentru el nu am disperat, ci m-am incapatanat sa sper cu genele inchise si ochii larg deschisi pe dinauntru, cu gura inchisa si sufletul gemand de umilinta si de greseli, de oameni potrivnici si nepotriviti.
   Nu stiu, insa, ce simte el. Nu cred deloc ca acelasi lucru... Si risc sa ma trezesc inca o data cu zambetul intors pe dos si rupt, ca de ghips... Cu carnea smucita din piele, zburand prin porii dilatati la maximum. Risc sa-mi pierd zambetul cu care ma trezesc de dimineata, pe undeva prun asternuturile in care el n-a dormit nici atunci.
   Risc sa-mi pierd propria mana, sperand, intr-un acces de nebunie, ca seamana cu a lui... Risc sa nu ma mai vreau pe mine... Si-as vrea sa i-o strig sus si tare, dar cu ce e el de vina ca nu simte nimic pentru mine...?
   Poate ca, intr-adevar, e "el". Alaturi de care mi-as putea pierde intreaga viata, fara sa-i dau valoare mai mare decat unei clipe... Alaturi de care as putea merge pana Dincolo, fara sa-i dau o clipa drumul... Caruia sa-i dau mai mult decat totul, sa ma ofer pe mine... Dar poate ca nu-si doreste asta... Poate ca l-am pierdut pe "el"', in crunta incercare de a-l gasi.
   Dar nu-mi pasa. Pentru ca l-am avut pe tot o clipa intreaga. Vesnicia fragmentata... Si i-am spus cine e. E chiar "el"...
   Se considera in plus, crede ca nu merita sa fie iubit, ca e tinta tuturor durerilor spiritului, un focar inexpugnabil si inextricabil, caruia nicio morfina feminina, niciun analgezic uman, pansament de zambete sau antibiotic emotional nu-i poate veni de hac... Cu toate astea, cand s-a gasit in sfarsit aproape de o potentiala iubire fluida, fructuoasa, fulminanta, a refuzat totul intr-o inlantuire nociva de nehotarari confuze si nepremeditate...
   Puteam sa-l iubesc. Sa-i umplu zilele si distanta. Sa-i zambesc real, din vis. Sa ma dedic unei reverii interminabile, gratiate de taisul distantei... Stiu, a-l iubi ar fi sinucidere morala. Dar eram...sunt dispusa sa o fac. De mi-ar da o singura sansa...
   Nu vrea. Mi-as muta gandul, macar de as putea. Daca nu pot, ma rezum la a spera, poate fara niciun motiv. Pentru ca singura mai puternica decat frica e speranta. Singura mai puternica decat frica de a-l pierde pe veci pe "el" e speranta (nefondata...) ca-l voi avea pe el intr-o buna zi...
   M-as vindeca. Dar poate ca nu vreau. Tu esti bun de pus pe rana. Ca s-o adancesti, sa te cuibaresti in ea si s-o inchizi cu o sutura abominabil de vizibila, cicatrizata intr-un impuls de definitizare, de adancire in eternitate. Rana mea cea mai urata ascunde tot ce-i mai frumos pe lume: pe tine.