Într-o noapte, voi fi căzut atât de sus,
încât, din înaltul abis căruia m-am dat,
voi naşte un aluat din care
te voi plămădi.
Din spini şi ghinion, din gheena adâncă,
voi naşte un tot, brăzdat ca o stâncă.
Din negru năvod voi naşte un bine,
o haină de apă arunca-voi pe tine.
Din aspru argint, din viaţă de om,
clădi-te-voi, dragă, într-un an.
Îl voi face o zi. O seamă.
Un ceas…
Te voi clădi voluntar într-un spasm
contra timpului.
Te voi smulge afară de pe coapsa mea,
pe care o vei brăzda adânc, pentru veşnicie.
Mi te vei smulge din femur,
mi-l vei fractura ca să te capeţi
şi nu vei regreta că m-a durut mai umlt
de-o fracţiune de secundă-
seara, profana durată a actului meu
meschin de creaţie…
