"You look a lot like my next boyfriend" :)

   Sunt zile in care nu mai crezi. In care se termina totul. Desi, in adancul sufletului, stii ca totul va reincepe a doua zi. Sunt zile in care te pierzi pur si simplu. In ochi, detalii, sentimente sau cuvinte. Cand te abati de la sens si cauti un consens. In favoarea unui nonsens... Sunt momentele tale de liniste-n restriste. Si te abati de la tine insuti si te-ntrebi, ca-n cantec, "De ce dracu'  toate astea?!"
   Ca sa ajungi la zilele alea minunate in care durerea capata un chip bine definit si un motiv de a-ti merita lacrimile. Se gaseste cate un moment izolat. Unul singur. Care sa-ti rasplateasca toate nereusitele trecute... Uneori nu se gasete chiar decorul perfect sau persoana potrivita... Dar se nimereste tocmai doza de adrenalina prescrisa de catre demiurg ca sa te scoata din apatie si sa te readuca in vechile simtiri.
   Se intampla ca un sarut sa iti aduca inapoi cheful de viata si speranta nu demult pierduta. Se intampla ca o pereche de ochi sa se abata pe deasupra ta si o pereche de buze sa ti se lipeasca de frunte, soptindu-ti nimicuri atat de dulci, incat parca le-ai trece cu vederea inutilitatea. Incat parca te-ai increde in ele. Incat parca ai face un pact cu Diavolul, ca sa traiesti intr-o minciuna care sa te poata pune pe picioare...
   Sunt atatea luni de-a lungul carora am renuntat sa sper. Erau notpi in care imi proiectam viitorul pe o panza de pe un sevalet. Si, cum nu am deloc talent la desen, sevaletul se umplea de nonculori, combinate intr-o partitura sumbra... Problemele mele deveneau capuse pe albul vietii. Ii sugeau sangele, se hraneau din ea si planuiau sa o puna la pamant... Imi proiectam un viitor sumbru. Nu ma mai asteptam la nimic. Nu ma mai asteptam la brate. Ochi. Buze. Soapte. Ma asteptam la singuratate.
   Categoric nu ma asteptam la o padure. La un amic. La un sarut. La o dupa-amiaza. Culmea e ca nu intelege. Si nici eu. Dar pentru prima oara, in multe luni, m-am trezit zambind. Si m-am gandit sa-i multumes pentru asta. Chiar daca am platit fericirea asta vremelnica printr-o lacrima. Numai una..
   El nu va intelege de ce am gasit de cuviinta sa plang. Nu va intelege ca nu ma asteptam sa gasesc reactia aia chimica aproape de mine, dupa ce o cautasem pe tot cuprinsul tarii... Nu va intelege ca am avut un moment de slabiciune in care mi-am pus 3/4 din toata increderea intr-o cauza complet necunoscuta. Nu va intelege ca ii multumesc pentru ca m-a readus la viata dupa un colaps emotional in care am zacut timp de mai bine de 3/4 de an...

   Pentru un singur moment din toata suita de senzatii traite cu el, as fi in stare sa lupt pana cand va ceda. Dar nu sutn convinsa ca mai am resurse suficiente... Poate ca nu m-ar crede daca i-as spune ca nu am mai trait asemenea senzatii langa nimeni... Ca nu mi s-a mai intamplat sa simt ca imi gasesc locul atat de repede langa cineva pe care nici macar nu il cunosc... Dar stiu ca ma grabesc sa pun cu negru pe alb toate astea... Mai bine as astepta sa se cristalizeze pe inca o foaie de suflet... Sa pun turnesol pe ganduri pana cand se va arata daca au caracter acid sau bazic... Daca ustura sau vindeca...
   Dar aleg sa le pun acum. Pentru ca nici nu pierd, nici nu castig nimic. As lupta, pe bune. Sa fiu martira unei cauze pierdute. Dar macar sa stiu ca incerc pana cand mi se pune in soarta inca o cruce greu de dus pe dealul fara de sfarsit...
   Dar nu o sa lupt. De data asta nu. Pentru ca se pare ca am pierdut din start. Si jur ca daca voi lupta ma voi mai pierde o data. Voi perpetua intr-o greseala sordida si sortita faramitarii sufletului meu deja fragmentat in vesnicii injumatatite... Nu voi lupta pentru ceva in care cred. Ma voi adanci in aceleasi vise care mi-au dat putere de fiecare data. Imi voi visa un viitor frumos. Voi visa la momente ca asta...
   Si voi visa un baiat mai dispus sa traiasca astfel de momente alaturi de mine. E gresit sa cred ca a fost bine? Ca era o poveste ce merita sa continue? Nu. Insa tot nu voi lupta. Voi visa la vremea mea. Care sunt sigura ca va veni, desi nu odata cu el.  Nu voi lupta. Voi visa la lupte pe care nu indraznesc sa le port.
   Condamna-ma. Dar nu uita niciodata cat bine-ai pus in raul pe care mi l-ai facut.

Plange, ninge si trece.

 Fugi in praf, doar s-a lipi catva de tine. Iubesc mirosul prafului. E mai curat decat aparentele lasate de catre ceilalti. Si negrul e mai pur decat albul purtat de falsele virgine...
 Cunosc o fata. O fata in negru. Care a alergat intr-o seara cu lacrimi pe obraji, fara sa stie care-i mai e directia. Era prinsa in conversatii indoielnice cu propriul ego, alterat de nesimtiri... Ceva in ea s-a declansat, dontr-o simpla fata a devenit femeie, sub influenta unei seri. Sub puterea momentului. Obsesiv de matura parea, indoliata dupa ceva ce nici nu s-a nascut, cautand cu disperare clipa, care intarzia sa i se arate.
 Nimeni nu putea sa spuna daca era frumoasa sau banala. Era intunecata. Cat sa fi avut? Nu mai mult de 16 ani, in orice caz. Si se impiedica de poalele paltonului, alergand spre un nicaieri atat de tentant, incat parca ii dadea sens...
 Avea ceva in ea. Ceva care aducea cu fumul de tigara, scrum pe stofa de la palton si stropi de cafea in par. Era exponentul diminetii in mijlocul serii aleia de decembrie... Deprimanta seara aia. Criminal si crud de deprimanta. Si asfaltul rece. Si sufletul rece. Si palmele ude. Si sangele inghetat... Si expresia glaciala. Si lacrimile sincere. Si mana lui, moarta... Ii venea sa se intinda pe amintirea zapezii si sa ramana asa, cocosata de emotii si poveri imaginare. Ii venea sa creada ca el chiar o iubea, si nu-i spusese asta doar de circumstanta... Ii placea sa creada ca a insemnat ceva in vietile tutror pe care-i salvase din paragina pana atunci. Si si-a promis ca nu o sa mai ajute, nu o sa mai iubeasca, nu o sa isi mai doreasca altceva. Decat sa fie fericita in nemernicia ei...
 Citise ea odata in niste ochi verzi ca fericirea nu se lasa nici gasita, nici cautata. Ea apare pe neasteptate. Si si-a schimbat credinta, si-a schimbat culoarea, si-a schimbat totul. Parca atat de neagra...nici ei nu-i mai venea sa fie. Era tanara si dormea prea mult. Era bolnavicioasa si visa peste puterile ei. Era plina pe dinafara, dar goala pe dinauntru. Sau...poate viceversa. Cum visa ea, nu a visat nimeni vreodata. Si cum a iubit ea, nu s-a lasat nimeni iubit pana atunci. Obsedant de necunoscuta era fata asta... Obsesiv de misterioasa. Intimidant de inchisa. Impulsiv de pesimista. Si invaziv de irezistibila. Era ceva in ea care aducea toate privirile pe reverul camasii ei. Avea in ochi ceva care nu o lasa sa plece dintre noi. Ceva viu, peste masura mortii din trupul ei. Pe dinauntru, isi simtea organele lichefiindu-se, scurgandu-se incet unul intr-altul, adulmecand savoarea sangelui nealterat... In afara, era prea frumoasa pentru schimbarile din corpul ei. Avea un zambet mai dulce ca veninul ingerilor. Mai scump la vedere decat minunile sfintilor. Si, totusi, nu era prea frumoasa. Avea cearcane. Si parul ii cadea in dezordine pe umerii brazdati cu cicatrici ale venelor sparte dinspre exterior... So ochii i se umflau de plans, din cand in cand. Iar buzele se rotunjeau la fiecare zambet. Nu era cine stie ce... Insa era. Exista, iar pentru unii era derutant. Sa o vada in fiecare zi la fel, desi intr-o continua schimbare. De ce dracului trebuia sa-i ramana zambetul atat de fragil pe masca aia de fata? Nu e fata aia, nu e! Imbatranea doar ea, in jurul ochilor se cojea foita aia filigranata, dar privirea ramanea patrunzatoare. Si buzele se implineau din ce in ce. Doamne, cat regreta ala ca-i intorsese spatele fara sa ia o muscatura zdravana din ele!...
 O vad zilnic cum merge la liceu, cum se intoarce, cum canta cand se vede ramasa sigura, cum plange cand n-o aude Dumnezeu, cum inchide ochii seara, fara speranta, dar cu atata certitudine in ziua de maine... O vad zilnic cum tremura ca flacara de lumanare, cum o doare tot trupul si nu si-l tempereaza, nu si-l ascunde, nu si-l menajeaza. Vad cum doare cand iubeste, si nu se abtine, fire-ar ea sa fie! As bate-o cu mana mea daca as reusi sa-i prind fie si numai umbra. Dar trece prin viata prea repede chiar si pentru mine...
 Ii doresc sa mai iubeasca. Insa de asta data pe cine trebuie, nu pe cine isi impune...