Merg pe sârmă la miezul nopţii, când bate clopotul păcatelor neplătite, când plouă potopul crimelor nemărturisite, când se spală cel mai uşor scăpările ele ce duc la pierzanie, când ceasul spovedaniei te îndeamnă să te mărturiseşti adept al viciului, luna te lasă să te mântuieşti, însă tu nu vrei. Îţi mai aprinzi o ţigară şi mergi pe sârmă. În seara asta nu mai bate clopotul până la 1. La 12 încremeneşte timpul şi aşteaptă să te plimbi prin mine, cu ţigara în colţul gurii şi cu gândul aiurea. Un instantaneu ce va dura o viaţă. Şi o viaţă ce nu va mai alerga, instantaneu...
Mă gândesc la copiii care trăiesc în cimitir, pentru că, paradoxal, viaţa i-a aruncat la cotitura cu moartea. Ei văd zilnic cum se moare, cum se trece dincolo, cum se uită. Şi poate că e mai bine aşa. Nu le va mai fi frică să doarmă... Aşa cum îmi era mie, până să te întâlnesc. De plictiseală, nu îmi aprindeam o ţigară, ci mâ gândeam că o să mor odată. Şi că nu o să mai aud. Nu o să mai văd. Sau să simt. Şi aşa. stând în pat, simţeam cum mă prinde vidul, cum mă încurc în toată simplitatea aia monumentală, în tot negrul ăla nemutilat, în tăcerea aia în care ţipătul meu deznădăjduit nu se auzea nici măcar în mintea care-l făurise. Mă ridicam asudată şi buimăcită şi plângeam deja de vechea frică. Trăiam mereu cu teama de sfârşit. Mi-era lehamite de noi începuturi, intuind prematur că au şi un sfârşit, mai mult sau mai puţin împurpurat de aşteptări, pregătiri, lacrimi, scâncete sau ecouri de bun-rămas. Ce rost să mă complic în afara rutinei mele- singura care îmi garanta obsesia repetiţiei, singura care nu ameninţa să se fângă într-un alt sfârşit?
Asta până să te întâlnesc pe tine. Tăcerea de la miezul nopţii nu mă mai târăşte în abis, ci răscoleşte în mine măruntaiele secate şi lichefiate de atâta drag şi dor. Şi nu îmi închipui cameră de tortură mai cumplită decât camera mea la miezul nopţii, când ies să merg pe sârmă şi tu dormi.
Merg pe sârmă şi mă joc cu trupul meu, singura agoniseală ferită de timp şi nesuferită de vreme. Mă îndoi în vânt când afară nu se clinteşte nicio frunză şi ma perind de la un capăt la altul al acului exagerat de ceasornic, ce a înţepenit până la 1, când o să bată de 12, ca să mă păcălească că am trăit mai mult cu un fum de ţigară, cu un pas debil, cu un ţipăt labil. Nu mă aude nimeni, dacă tot îngheaţă timpul. Aşa că strig. Şi mă vait. Şi mă zbucium. Şi caut. Mă opresc. Fugăresc acele de ceasornic în jurul cadranului, încercând să mişc mecanismul îngheţat, să mai vină o dată momentul să te aud.
Nu-mi mai trebuie zile, să arunc degeaba cu ele în dreapta şi-n stânga, cu o mărinimie nebună, de nabab văduv de viaţă. Îmi trebuie bătăi de inima în care să măsor dorul, aşteptarea, întrevederea, îmbrăţişarea, sărutul. Şi putere, ca să îmi alin singurătatea, atunci când nu poţi să o faci tu.
Merg pe sârmă, jucându-mă cu vântul schimbării, ce unduieşte aţa sub mine cu un zgomot mai firav decât riscul de a nu mă mai trezi. Timpul s-a deblocat, eu m-am împiedicat şi era să cad din turnul meu de fildeş. Clătinându-mă ameninţător, ridicând o falcă-n cer şi coborând una-n pământ, îmi promit să aştept, cuminte, până ai să te trezeşti. Îmi place să mi te închipui dormind. Trebuie să fie cel mai frumos lucru de care nu voi avea parte vreodată.Capturează-mi sufletul într-o maşină de vise. Şi ţine-l acolo, instantaneul unei vieţi trăite repede şi renegate şi mai şi. Prinde-mă in ce ai tu mai de preţ şi promite-mi că nu mă vei de afară când o să treacă timpul meu. Promite-mi că nu o să mă uiţi, când viaţa va pune sârma pe care am dănţuit seară de seară hotar de netrecut între noi. Atât îţi cer. Să nu mă uiţi şi să îţi aminteşti de mine luminos. Cum m-ai sfătuit şi tu când ne-am cunoscut: "lumină bună!". Acolo să mă păstrezi şi tu. Într-o veşnică lumină bună. Să-mi fie paşaport spre Rai, când voi fi prea obosită să mai pot pleda în propria-mi favoare.
Tu m-ai vindecat de aşteptare. De frică. De moarte. Îţi mulţtumesc. Primeşte umilul meu omagiu. Lasă-mă să te iubesc. Acum. Şi mâine. Şi mereu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu