Critica rațiunii nesigure

   Să nu ne pripim. Să ne gândim înainte. Merită să iubim?
   Dacă e să o gândim ca pe o afacere, ne e deloc profitabilă, pentru că doi pun suflet, unul iese cu un gol, iar celălalt mai plin.
    Dacă e să o judecăm ca pe o credință, niciun zeu nu a meritat vreodată atâtea lacrimi și tânguiri îngenuncheate. Atâta sinceritate și atâta dezinteresare. Uneori cerem la schimb celui în care credem orbește mici dovezi că ar exista într-adevăr. Și-n iubire, ca și-n credință, după o scurtă acomodare a ”zeului” venerat cu ”enoriașul”, se schimbă tot. Zeul pretinde slăvire eternă și ofrandă de împăciuire și nu dă la schimb decât cea mai distantă aparență. Te asigură că nu ești singură, deși așa te trezești în fiecare dimineață. Te asigură că rugile îți sunt ascultate, deși ele aterizeaza mai mereu în folderul de ”spam” sau printre mesajele necitite... Niciodată să nu crezi că ești unică pentru cel pe care-l venerezi, sunt, poate, atâtea altele care fac la fel. Și, asemeni unui conștiincios zeu, el trebuie să răspundă atâtor rugi. De ce s-ar opri, Doamne, tocmai la a ta? Sună a blasfemie, nu? Păi cam asta a devenit iubirea aia care trebuia să ne mântuiască, să ne asigure un loc în neființă. O să ardem în Infern doar pentru că nu găsim un zeu al nostru, care să ne iubească corespunzător...? Sau o să devenim atee, negând existența oricărui zeu din care ne purced necazurile...?

    Dacă e să o judecăm evoluționist, cel mai puternic va învinge mereu. Deși s-ar părea că nu e un joc sau un sport. Totuși, cum ne explicăm că, de multe ori, unul întoarce spatele triumfător, în timp ce ”adversarul” se lamentează și bocește pierderea...? De ce nu suferă tot timpul amândoi când se despart? Și dacă suferă amândoi, de ce se mai despart? Că așa e în natură. Supremația ori și-o asiguri, ori te pierzi.
   Dacă e să ne raportăm la umanitate, e totul. Nu mai presus, însă, de nimic. E atât de apropiată de el, că uneori nici nu o sesizăm. Zicem că iubim și suntem sinceri față de toți ceilalți, însă ne mințim pe noi. Ne transfigurăm eroic, însă niciodată fundamental, corect, temporar. Ne schimbăm la față definitiv și ne mai întrebăm de ce. Pentru că sentimentul e unul otrăvitor, prea rar pur și de nedezlegat. Ne cunoaștem, ne iubim, ne despărțim, uităm, cunoaștem iar.
   Nu e nicio morală în iubire. E doar o fabulă grotescă, în care sufletele se fac animale, se devorează reciproc, vorbesc cu gură de om, însă se sfâșie cu colți de lup. E o aparență, la care se ține în tandem, dar la care se lucrează individual. Se pun deoparte cuvinte, se îngheață aluzii, se multiplică priviri, se încheagă mângâieri, însă totul cu o lentoare bolnăvicioasă, cu ardere internă, cu bătaie lungă. E un război. Se varsă sânge, se trage în răni mai vechi, se atenuează căzături, se scurg lacrimi, dar mai presus de toate... Se trădează. D-aia se încheie cu un armistițiu cât se poate de amiabil: zeul își ia contribuția înapoi, altarul ia foc, creștina se face păgână pe loc, el întoarce spatele, în gloria lui funestă, ea întoarce fața la schimb, să primească palma destinului, amândoi scuipă-n țărână, în așa fel că amândoi se scuipă reciproc. Vântul le poartă durerea, a unuia către celălalt, ca un vărsat contagios, ca o ciumă arzând latent, ca un deochi care nu are descântec.
 

”Şi totuşi e stare de veghe.
Şi totuşi murim repetat.
Şi totuşi mai cred în pereche...
Şi totuşi ceva s-a-ntâmplat.
Pretenţii nici n-am de la lume,
În pat întuneric şi tu.
Intrăm în amor fără nume,
Fiorul ca fulger căzu.

Şi totuşi există iubire!
Şi totuşi există blestem... 
Dau lumii, dau lumii de ştire:
Iubesc, am curaj şi mă tem!”

Caleidoscop vivant.

   Sunt adepta mersului pe sârmă. Iubesc periculos. Şi iubesc să iubesc periculor. Şi tot aşa.
   Merg pe sârmă la miezul nopţii, când bate clopotul păcatelor neplătite, când plouă potopul crimelor nemărturisite, când se spală cel mai uşor scăpările ele ce duc la pierzanie, când ceasul spovedaniei te îndeamnă să te mărturiseşti adept al viciului, luna te lasă să te mântuieşti, însă tu nu vrei. Îţi mai aprinzi o ţigară şi mergi pe sârmă. În seara asta nu mai bate clopotul până la 1. La 12 încremeneşte timpul şi aşteaptă să te plimbi prin mine, cu ţigara în colţul gurii şi cu gândul aiurea. Un instantaneu ce va dura o viaţă. Şi o viaţă ce nu va mai alerga, instantaneu...
   Mă gândesc la copiii care trăiesc în cimitir, pentru că, paradoxal, viaţa i-a aruncat la cotitura cu moartea. Ei văd zilnic cum se moare, cum se trece dincolo, cum se uită. Şi poate că e mai bine aşa. Nu le va mai fi frică să doarmă... Aşa cum îmi era mie, până să te întâlnesc. De plictiseală, nu îmi aprindeam o ţigară, ci mâ gândeam că o să mor odată. Şi că nu o să mai aud. Nu o să mai văd. Sau să simt. Şi aşa. stând în pat, simţeam cum mă prinde vidul, cum mă încurc în toată simplitatea aia monumentală, în tot negrul ăla nemutilat, în tăcerea aia în care ţipătul meu deznădăjduit nu se auzea nici măcar în mintea care-l făurise. Mă ridicam asudată şi buimăcită şi plângeam deja de vechea frică. Trăiam mereu cu teama de sfârşit. Mi-era lehamite de noi începuturi, intuind prematur că au şi un sfârşit, mai mult sau mai puţin împurpurat de aşteptări, pregătiri, lacrimi, scâncete sau ecouri de bun-rămas. Ce rost să mă complic în afara rutinei mele- singura care îmi garanta obsesia repetiţiei, singura care nu ameninţa să se fângă într-un alt sfârşit?
   Asta până să te întâlnesc pe tine. Tăcerea de la miezul nopţii nu mă mai târăşte în abis, ci răscoleşte în mine  măruntaiele secate şi lichefiate de atâta drag şi dor. Şi nu îmi închipui cameră de tortură mai cumplită decât camera mea la miezul nopţii, când ies să merg pe sârmă şi tu dormi.
   Merg pe sârmă şi mă joc cu trupul meu, singura agoniseală ferită de timp şi nesuferită de vreme. Mă îndoi în vânt când afară nu se clinteşte nicio frunză şi ma perind de la un capăt la altul al acului exagerat de ceasornic, ce a înţepenit până la 1, când o să bată de 12, ca să mă păcălească că am trăit mai mult cu un fum de ţigară, cu un pas debil, cu un ţipăt labil. Nu mă aude nimeni, dacă tot îngheaţă timpul. Aşa că strig. Şi mă vait. Şi mă zbucium. Şi caut. Mă opresc. Fugăresc acele de ceasornic în jurul cadranului, încercând să mişc mecanismul îngheţat, să mai vină o dată momentul să te aud.
   Nu-mi mai trebuie zile, să arunc degeaba cu ele în dreapta şi-n stânga, cu o mărinimie nebună, de nabab văduv de viaţă. Îmi trebuie bătăi de inima în care să măsor dorul, aşteptarea, întrevederea, îmbrăţişarea, sărutul. Şi putere, ca să îmi alin singurătatea, atunci când nu poţi să o faci tu.

   Merg pe sârmă, jucându-mă cu vântul schimbării, ce unduieşte aţa sub mine cu un zgomot mai firav decât riscul de a nu mă mai trezi. Timpul s-a deblocat, eu m-am împiedicat şi era să cad din turnul meu de fildeş. Clătinându-mă ameninţător, ridicând o falcă-n cer şi coborând una-n pământ, îmi promit să aştept, cuminte, până ai să te trezeşti. Îmi place să mi te închipui dormind. Trebuie să fie cel mai frumos lucru de care nu voi avea parte vreodată.
   Capturează-mi sufletul într-o maşină de vise. Şi ţine-l acolo, instantaneul unei vieţi trăite repede şi renegate şi mai şi. Prinde-mă in ce ai tu mai de preţ şi promite-mi că nu mă vei de afară când o să treacă timpul meu. Promite-mi că nu o să mă uiţi, când viaţa va pune sârma pe care am dănţuit seară de seară hotar de netrecut între noi. Atât îţi cer. Să nu mă uiţi şi să îţi aminteşti de mine luminos. Cum m-ai sfătuit şi tu când ne-am cunoscut: "lumină bună!". Acolo să mă păstrezi şi tu. Într-o veşnică lumină bună. Să-mi fie paşaport spre Rai, când voi fi prea obosită să mai pot pleda în propria-mi favoare.
   Tu m-ai vindecat de aşteptare. De frică. De moarte. Îţi mulţtumesc. Primeşte umilul meu omagiu. Lasă-mă să te iubesc. Acum. Şi mâine. Şi mereu.