Critica rațiunii nesigure

   Să nu ne pripim. Să ne gândim înainte. Merită să iubim?
   Dacă e să o gândim ca pe o afacere, ne e deloc profitabilă, pentru că doi pun suflet, unul iese cu un gol, iar celălalt mai plin.
    Dacă e să o judecăm ca pe o credință, niciun zeu nu a meritat vreodată atâtea lacrimi și tânguiri îngenuncheate. Atâta sinceritate și atâta dezinteresare. Uneori cerem la schimb celui în care credem orbește mici dovezi că ar exista într-adevăr. Și-n iubire, ca și-n credință, după o scurtă acomodare a ”zeului” venerat cu ”enoriașul”, se schimbă tot. Zeul pretinde slăvire eternă și ofrandă de împăciuire și nu dă la schimb decât cea mai distantă aparență. Te asigură că nu ești singură, deși așa te trezești în fiecare dimineață. Te asigură că rugile îți sunt ascultate, deși ele aterizeaza mai mereu în folderul de ”spam” sau printre mesajele necitite... Niciodată să nu crezi că ești unică pentru cel pe care-l venerezi, sunt, poate, atâtea altele care fac la fel. Și, asemeni unui conștiincios zeu, el trebuie să răspundă atâtor rugi. De ce s-ar opri, Doamne, tocmai la a ta? Sună a blasfemie, nu? Păi cam asta a devenit iubirea aia care trebuia să ne mântuiască, să ne asigure un loc în neființă. O să ardem în Infern doar pentru că nu găsim un zeu al nostru, care să ne iubească corespunzător...? Sau o să devenim atee, negând existența oricărui zeu din care ne purced necazurile...?

    Dacă e să o judecăm evoluționist, cel mai puternic va învinge mereu. Deși s-ar părea că nu e un joc sau un sport. Totuși, cum ne explicăm că, de multe ori, unul întoarce spatele triumfător, în timp ce ”adversarul” se lamentează și bocește pierderea...? De ce nu suferă tot timpul amândoi când se despart? Și dacă suferă amândoi, de ce se mai despart? Că așa e în natură. Supremația ori și-o asiguri, ori te pierzi.
   Dacă e să ne raportăm la umanitate, e totul. Nu mai presus, însă, de nimic. E atât de apropiată de el, că uneori nici nu o sesizăm. Zicem că iubim și suntem sinceri față de toți ceilalți, însă ne mințim pe noi. Ne transfigurăm eroic, însă niciodată fundamental, corect, temporar. Ne schimbăm la față definitiv și ne mai întrebăm de ce. Pentru că sentimentul e unul otrăvitor, prea rar pur și de nedezlegat. Ne cunoaștem, ne iubim, ne despărțim, uităm, cunoaștem iar.
   Nu e nicio morală în iubire. E doar o fabulă grotescă, în care sufletele se fac animale, se devorează reciproc, vorbesc cu gură de om, însă se sfâșie cu colți de lup. E o aparență, la care se ține în tandem, dar la care se lucrează individual. Se pun deoparte cuvinte, se îngheață aluzii, se multiplică priviri, se încheagă mângâieri, însă totul cu o lentoare bolnăvicioasă, cu ardere internă, cu bătaie lungă. E un război. Se varsă sânge, se trage în răni mai vechi, se atenuează căzături, se scurg lacrimi, dar mai presus de toate... Se trădează. D-aia se încheie cu un armistițiu cât se poate de amiabil: zeul își ia contribuția înapoi, altarul ia foc, creștina se face păgână pe loc, el întoarce spatele, în gloria lui funestă, ea întoarce fața la schimb, să primească palma destinului, amândoi scuipă-n țărână, în așa fel că amândoi se scuipă reciproc. Vântul le poartă durerea, a unuia către celălalt, ca un vărsat contagios, ca o ciumă arzând latent, ca un deochi care nu are descântec.
 

”Şi totuşi e stare de veghe.
Şi totuşi murim repetat.
Şi totuşi mai cred în pereche...
Şi totuşi ceva s-a-ntâmplat.
Pretenţii nici n-am de la lume,
În pat întuneric şi tu.
Intrăm în amor fără nume,
Fiorul ca fulger căzu.

Şi totuşi există iubire!
Şi totuşi există blestem... 
Dau lumii, dau lumii de ştire:
Iubesc, am curaj şi mă tem!”

Noapte bună, Irina... [Ca de 3:55 a.m.]

   Cât de plină ar fi luna, tot goală e fără tine. La ora asta târzie de nesomn pustiu, tu eşti singurul ce-aş vrea să mă ştie. Din trezie te strig, la fel de moartă ca-n somn, la fel de vie ca-n vis, şi fără nicio speranţă de a primi un răspuns. Scrisoarea asta mi-o scriu mie. Pentru că e prea târziu ca tu să înţelegi şi pentru mine e prea devreme ca să îmi mai doresc să mai dorm.
   La ora asta târzie, nici soarele nu răsare, ca să mă sature de lumină şi să mă împace cu întunericul. Ce dulce se face firea când soarbe-n orbire din amar, când nu vede genunea ce i se toarnă în potir... Ce veştedă e gura, alteori matcă vie, viforoasă a sărutărilor tale... Ce mică mă fac, când cresc fără să îmi dau seama...
   Şi uite cum sunt neclintite stelele, parcă atunci când vreau să le văd nu sunt atâtea; acum, când nu am nevoie decât de un paznic tăcut care să ţină sub cheie lacrimi inapt tăinuite se fac şi mai multe. de parcă singurătatea mea ar putea fi alinată cu un buchet de raze neplivite... Lipseşte matroana, aia goală, care te aşteaptă pe tine să îmi umpli noaptea cu cel mai evaziv "te iubesc". Luna. Stă undeva, ascunsă, de pază la un harem obraznic inaccesibil, expus într-o vitrină prea înaltă ca să poată fi mângâiată, fie numai cu buricele privirii...
   Frunzele se mişcă lasciv pe propra dungă, unduind un dans plin de-un erotism fantezist şi prea gri, de asfalt parcă. Şi sunt senine, în goliciunea lor fantasmagorică, iar rotunjimile li se profilează atât de simplist, că parcă n-ar mai fi. În bezna asta. luciditatea le surâde. Şi se-ntrec în dansuri care mai de care mai deşănîate, dezlănţuite sprea ciuda haremului păzit de lună. Cu fiecare sclipire înfrântă, nervurile lor se strâng mai abitir, se înfioară fals şi promiscuu, iar clorofila le fierbe-n vine, făcându-le să tresalte orgasmic, fără nicio umbră de pudoare.
   Pântecele li se umflă de mândria de a-şi atrage admiratori, fie ei cu ochi profani, umani, cupriviri languroase, pofticioase, flămânde, apoi hămesite de extaz. Pofta lor taie în carne vie, frunzele dansând într-un palpitant exhibiţionism îmi dau fiori la ora asta din noapte. Par a se apropia de gâtul meu, să îl pecetluiască cu un soi de sărut al morţii, rece, dar totuşi cald de sângele sorbit fluid, aşa cum îl sustrag vampirii din grumazul victimelor... Par a mă leşina într-un adânc avans al conştiinţei fragmentate, secate, bătute, cariate... Oare doar eu le văd aşa...?
   Oare doar eu citesc surâs carnal pe trupurile lor fără feţe şi fără de intenţie...?
   Ora asta fără tine elungă şi infernală, azimutală. Încerc s-o proiectez pe planul înclinat al mansardei, însă cearcănele îmi îngreunează munca, îmi denivelează netezimile şi le aprofundează... Parcă te aud, surd, nepăsător la ultimele lacrimi care nu m-au lăsat să adorm. Tu poate că ai reuşit, în pofida disperării mele singularizate, aglutinate, amputate... Intermitent, inimile noastre bat distincte. Cred acum într-o singură mare realitate: tu dormi, iar eu nu. Tu ai scăpat de furia oarba care pe mine încă mă mistuie aritmic, astmatic.
   Cu toate astea, te iubesc la fel de mult. Poate mai mult, cu fiecare dispută. Şi, fără pic de simţ de răspundere sobru, sau măcar treaz, mă încredinţez singurului Dumnezeu în care cred- Acela care mi te-a dat, numai El ştie când şi de ce. Apoi, ce mai rămâne din sacrificiul meu îndoielnic, cenuşa cu vine şi sinapse rămasă, mă strâng şi încerc să mă adorm. Nu pe lespedea încă aburindă de prinosul păgân, ci pe un pat încă dogorind de căldura a două trupuri dornice de sacrificiu de sine, reciproc...