Noapte bună, Irina... [Ca de 3:55 a.m.]

   Cât de plină ar fi luna, tot goală e fără tine. La ora asta târzie de nesomn pustiu, tu eşti singurul ce-aş vrea să mă ştie. Din trezie te strig, la fel de moartă ca-n somn, la fel de vie ca-n vis, şi fără nicio speranţă de a primi un răspuns. Scrisoarea asta mi-o scriu mie. Pentru că e prea târziu ca tu să înţelegi şi pentru mine e prea devreme ca să îmi mai doresc să mai dorm.
   La ora asta târzie, nici soarele nu răsare, ca să mă sature de lumină şi să mă împace cu întunericul. Ce dulce se face firea când soarbe-n orbire din amar, când nu vede genunea ce i se toarnă în potir... Ce veştedă e gura, alteori matcă vie, viforoasă a sărutărilor tale... Ce mică mă fac, când cresc fără să îmi dau seama...
   Şi uite cum sunt neclintite stelele, parcă atunci când vreau să le văd nu sunt atâtea; acum, când nu am nevoie decât de un paznic tăcut care să ţină sub cheie lacrimi inapt tăinuite se fac şi mai multe. de parcă singurătatea mea ar putea fi alinată cu un buchet de raze neplivite... Lipseşte matroana, aia goală, care te aşteaptă pe tine să îmi umpli noaptea cu cel mai evaziv "te iubesc". Luna. Stă undeva, ascunsă, de pază la un harem obraznic inaccesibil, expus într-o vitrină prea înaltă ca să poată fi mângâiată, fie numai cu buricele privirii...
   Frunzele se mişcă lasciv pe propra dungă, unduind un dans plin de-un erotism fantezist şi prea gri, de asfalt parcă. Şi sunt senine, în goliciunea lor fantasmagorică, iar rotunjimile li se profilează atât de simplist, că parcă n-ar mai fi. În bezna asta. luciditatea le surâde. Şi se-ntrec în dansuri care mai de care mai deşănîate, dezlănţuite sprea ciuda haremului păzit de lună. Cu fiecare sclipire înfrântă, nervurile lor se strâng mai abitir, se înfioară fals şi promiscuu, iar clorofila le fierbe-n vine, făcându-le să tresalte orgasmic, fără nicio umbră de pudoare.
   Pântecele li se umflă de mândria de a-şi atrage admiratori, fie ei cu ochi profani, umani, cupriviri languroase, pofticioase, flămânde, apoi hămesite de extaz. Pofta lor taie în carne vie, frunzele dansând într-un palpitant exhibiţionism îmi dau fiori la ora asta din noapte. Par a se apropia de gâtul meu, să îl pecetluiască cu un soi de sărut al morţii, rece, dar totuşi cald de sângele sorbit fluid, aşa cum îl sustrag vampirii din grumazul victimelor... Par a mă leşina într-un adânc avans al conştiinţei fragmentate, secate, bătute, cariate... Oare doar eu le văd aşa...?
   Oare doar eu citesc surâs carnal pe trupurile lor fără feţe şi fără de intenţie...?
   Ora asta fără tine elungă şi infernală, azimutală. Încerc s-o proiectez pe planul înclinat al mansardei, însă cearcănele îmi îngreunează munca, îmi denivelează netezimile şi le aprofundează... Parcă te aud, surd, nepăsător la ultimele lacrimi care nu m-au lăsat să adorm. Tu poate că ai reuşit, în pofida disperării mele singularizate, aglutinate, amputate... Intermitent, inimile noastre bat distincte. Cred acum într-o singură mare realitate: tu dormi, iar eu nu. Tu ai scăpat de furia oarba care pe mine încă mă mistuie aritmic, astmatic.
   Cu toate astea, te iubesc la fel de mult. Poate mai mult, cu fiecare dispută. Şi, fără pic de simţ de răspundere sobru, sau măcar treaz, mă încredinţez singurului Dumnezeu în care cred- Acela care mi te-a dat, numai El ştie când şi de ce. Apoi, ce mai rămâne din sacrificiul meu îndoielnic, cenuşa cu vine şi sinapse rămasă, mă strâng şi încerc să mă adorm. Nu pe lespedea încă aburindă de prinosul păgân, ci pe un pat încă dogorind de căldura a două trupuri dornice de sacrificiu de sine, reciproc...

De sub coviltire din de toate.

 Uită-te în ochii mei. Spune tu de nu simţi hăurile căscându-se şi înghiţindu-te. Spune-mi sincer: de asta nu mă poate iubi nimeni? De asta închid toţi ochii când mă sărută? De asta închid ochii când mă uit în oglindă?...
 Destinul meu nu caută apropierea nimănui. Destinul meu caută o groapă. Pentru că a aflat pe căi indirecte că singurul lucru cert din viaţă e moartea. Destinul meu se pregăteşte morbin şi încercănat pentru a întâmpina unica-i certitudine. Destinul meu caută să iubească în paramentri exageraţi. Caută să-şi găsească perfecţiunea în fiecare bucată de tencuială desprinsă de pe zidurile ieftine ale mahalalelor natale. Tinde spre perfecţiune cu abnegaţia de virgină a posesoarei lui.
 Destinul meu caută să îşi satisfacă scurta călătorie prin popasuri pline. Să îşi umple braţele de suflete de copil îmbrăcate în trupuri de bărbaţi. Să mângâie obraji înăspriţi inutil, riduri închipuite. Să sărute false închipuiri. Să plângă pentru suflete goale şi să spere pentru caractere sortite pierzaniei.
 Sufletul meu se cheamă singur la joc. Se îndeamnă cu o dragoste care vine nu ştiu de unde. Se îndeamnă singur să sufere. Ca să fie, mai apoi, fericit. Să iubească pentru a se simţi rănit, să-şi dărâme orgoliul pentru ca, mai apoi, să şi-l reclădească iubind din nou pe cineva care nu merită, să-l mai frământe odată, ca pe-un aluat fără speranţă, să-l inunde cu falsităţi sentimentale, să-l facă terci de gânduri, în speranţa că va ieşi ceva bun si din combinaţia asta... Sufletul meu se îndeamnă la trai.
 E ţinut în viaţă numai cu ajutorul unor aparate sofisticate pe care necunoscătorii le-ar lua drept oameni. El le ia drept suflete. Mucegăite, putrezite, nepromiţătoare, veştede, rupte, panicate, zbuciumate. Suflete. E ţinut în viaţă numai de zvâcnirile lor. Are nevoie urgentă de o inimă care să bată şi pentru el, altfel nu ştie câtă vreme vamai fi în stare să îşi ia învelişul îndoielnic cu asalt ca să iubească fără speranţă iar. Şi iar.
 Destinul meu nu-ţi caută prezenţa. Nu te lăsa înşelat de aparenţe. El se vrea numai fericit. Şi a început să îşi vadă unicul scop ca pe o oglindă a realităţii neguroase... Sufletul meu a învăţat să se confunde cu ego-ul. Nu-mi pasă dacă voi călca pe inimi. O să o fac şi pe asta, dacă e neapărată nevoie, ca să îmi găsesc chipul urât cu suflet mare. Sau chipul urât care nu-i complexat de imagine şi ştie să iubească pe altcineva decât dorinţa şi tendinţa de a exagera. Un megaloman timid. Exagerate pretenţii, nu?...

 De sub un coviltir de amăgiri, cu iz îndepărtat de sânge nealterat, se ridică o pereche de ochi imbecili care tind să descopere lumea. De sub un coviltir de idei expirate şi trecute prin prisma unei şatre de nimicuri, se ridică un trup suav, unduindu-se sub povara lui însuşi. El nu va dansa niciodată. Nu-i atât de pur încât să se împace cu sine însuşi. E greu trupul, dar mai greu sufletul. Şi mai greu trecutul. Care atârnă pe o balanţă cu un singur braţ. Pus pe masa de măcelărie. Cântărit brutal. Dezbrăcat golăneşte. Cu o poftă animalică. Dorinţă iluzorie. Şi cu presiunea unei cărni grele, urât mirositoare, care abuzează de frăgezimea celei de dedesubt. Mâini noduroase şi păroase care mângâie obrajii unei fecioare minore. Guri asudate, care-i mormăie sudălmi de cea mai joasă speţă în urechile oripilate. Frânturi de trup care-i răscolesc sigiliile păstrate cu dragoste copilărească... Bucăti de carne care-i penetrează sarcastic corpul mic şi slăbit, care-i cotrobăie prin intimitate, lăsând în urmă damf de mortăciune pofticioasă.
 Rebeliunea unor trupuri bătrâne, care se pregătesc de încăierare pentru inima fecioarei care nu-i vrea. Pentru trupul care se chirceşte, să nu li se dea. Pentru sufletul care nu li se pleacă, aducând ofrandă de buze rumene, perpelite de plăceri aparente. Cum vor ei ca urdorile corpurilor lor colţuroase şi pătate să îî aducă plăcere adevărată? Ea nu li s-ar da nici dacă i-ar depinde sufletul de asta.
 Sufletul ei se va descătuşa numai când vor dispărea inhibiţiile. Iar ea va porni spre curăţenie spirituală, rece, între patru braţe goale, patru feţe tumefiate, servindu-i drept patru scânduri, cu virginitatea luată vamă pentru lumea celor sfinte. Odată ce va plăti preţul, va cere nemurirea.
 De sub coviltire de credinţă, se pleacă un suflet zăcând. Cineva îl sărută pe creştet şi îşi ia rămas-bun de la inocenţa lui. Un sărut rece şi calculat. Un sărut năucitor. Îi proroceşte moartea cu glas patetic şi profetic. Iar pe fată o iau braţe de ţigani şi o îndeasă printre ei, facând-o "poştă", de la unul la celălalt. Până când şatra se va fi distrat în desfrâu şi orgie, ea va fi cunoscut deja împărăţia cerurilor. Primul ţigan care a pângărit-o, i-a trădat venele zvâcninde. I-au pocnit şi l-au împroşcat cu repulsie, iar ea s-a stins în timp ce al doilea se pregătea să o posede...