Şerbet de-a fi sau a nu fi

   Am ajuns la o vârstă la care îmi fac alte jucării. Sfâşii pluşul de la himere rămase din relaţii niciodată de cicatrizat. Bag cuţitul în jucării şi plâng, cu sângele lor alb şi sintetic, câlţi prinşi între degetele totuşi vii. Adorm cu gândul mort, cum rar se-ntâmplă să rămână gol, ca o foaie de-nceput, poate-mi dă şansa să o iau de la capăt, dar nu. Îşi bate joc, a doua zi mă scutură de umăr şi-mi rânjeşte-ncetişor, după ce mă vede trează: "Du-te-napoi, eu cred, eu sper, eu aş putea, eu vreau, eu simt şi aş avea...". De ce niciodată nu ştie? Mă trezeşte-n ipoteze şi m-adoarme-ntre proteze de sinapse şi speranţe, că pe-ale mereu le amputează timpul când îşi amintească să mai treacă. Şi cică timpul le vindecă pe toate. Halal. Pe ale mele le sterilizează, parcă-s în incubator, mă vindecă şi totuşi mă ţine departe, am boala oaselor de sticlă, mă sparg de prima oară de când mă frământ.
   Nu am o vârstă, dar am învăţat ceva. Am învăţat acum că tot ce mişcă-n mine-i compromis. Am învăţat că foaia cu care sunt tentată să-mi tai venele e singura pe care pot să pun capul la sfârşitul zilei, când totu-n mine intră-n moarte clinică. Ştiu că trebuie să scriu. Ştiu că pot să iubesc, dar nu am când. Îmi împart viaţa între moarte şi somn. De una singură îmi adorm fricile, numai eu n-adorm.
   Copii, eu n-am o vârstă. Nu cer respect şi-ntâietate. Eu umblu printre manechine, pipăi suflete vrac, cântăresc substanţă şi iau forma aerului pe care îl respir. Nu am volum propriu, ocup doar spaţiul care mi se pune la dispoziţie. Îţi mănânc din palmă, te-alung şi mă-ntorc pe genunchi. Îmi dai pâine şi apă şi-mi pui la dispoziţie celula. Şi-aşa mă nasc din tine. Concep ţesuturi, împânzesc organe şi te-acopăr cu o piele groasă. Atât de groasă, cât să nu simţi când muşc din tine cu patos. Sunt şi tu, şi eu. Niciodată defazat. Tot timpul în asentiment. Tot timpul simultan.
   Copii, eu am intenţionat să-mi iau din zile. Dar nu mi le mai dă nimeni înapoi. Aşa că-ntind de ele ca de plastic topit şi mă năclăiesc pe muşchi de secunde-anchilozate. Simt crampe-n muşchi şi ştiu atunci că-i miezul nopţii. Copii, să nu ajungeţi vreodată să căraţi pastile-n suflet şi antibiotice-n creier. Că dacă le administrezi regulat, ajungi imun. Nu mai simţi boală, dar nici uşurarea vindecării.
   Copii, să nu plecaţi privirea. Viaţa nu se termină niciodată când vrea ea. Nici când vrem noi. Că de-aia-i viaţă. Să surprindă. Să nu regretaţi clipe, că nu le mai primiţi înapoi. Greşeşti, ai şansa să te-ndrepţi. Te bucuri, te-aşteaptă fericire şi mai mare. Să nu vă doriţi să creşteţi. Că nu o să mai zâmbiţi curat. Cu ţigara-n colţul gurii, e ori pătat de tutun, ori ruinat de viciu, ori murdăriţi filtrul de ruj, ori zâmbetul de morbid.
   Copii, toţi plecăm odată. Eu plec acum dintre voi, v-am vorbit de la egal la egal. Dar e timpul să cresc şi doare când se-ntind oasele şi când te-nalţi. Vă ştiu pe fiecare-n parte, în parte am simţit ce simţiţi voi acum. Am un trup în care să mă-nchid şi-o chilie-n care să mă-nchid, sfântă până-n Sâmbăta Mare, când mi-e schimbarea la faţă şi mă fac drac, mă torc pe sub uşă din sfinţenie şi nu mă mai văd chiar uşă de biserică, doar nu mi-e locul acolo. Viaţa nu e ce ni se pare nouă, e ceea ce nu ajungem să cunoaştem. Avem o promisiune grea care ne călăuzeşte până la sfârşit, şi-acolo ne e cunoaşterea. Ştii cum e aia? Urâtul are o mie de feţe, pe când frumosul are una singură. D-aia-mi ţin mereu singură de urât, niciodată nu dau pe ochi frumoşi singurătatea, că eu nu cred în frumos.
  Mă-nsumez în atâtea împărţiri, că nu-mi văd restul. Ce-mi rămâne după ce mă dau vouă mi-ajunge de pe azi pe mâine şi mâine mai văd ce mai găsesc prin buzunare peticite, s-o duc aşa de la cap la coadă. Vreau să-i văd cum stau în cap pentru o coadă de cal. De păr roşcat şi de carne care nu se vinde la kilogram. Ia să vă văd, vă-nghesuiţi şi-acolo unde nu-i gratis? Sunt aici să vă plătesc eforturile.
   Copii, să nu faceţi ca mine. Ce-a fost ieri, nu mai e mâine.

Noapte bună, Irina... [Ca de 3:55 a.m.]

   Cât de plină ar fi luna, tot goală e fără tine. La ora asta târzie de nesomn pustiu, tu eşti singurul ce-aş vrea să mă ştie. Din trezie te strig, la fel de moartă ca-n somn, la fel de vie ca-n vis, şi fără nicio speranţă de a primi un răspuns. Scrisoarea asta mi-o scriu mie. Pentru că e prea târziu ca tu să înţelegi şi pentru mine e prea devreme ca să îmi mai doresc să mai dorm.
   La ora asta târzie, nici soarele nu răsare, ca să mă sature de lumină şi să mă împace cu întunericul. Ce dulce se face firea când soarbe-n orbire din amar, când nu vede genunea ce i se toarnă în potir... Ce veştedă e gura, alteori matcă vie, viforoasă a sărutărilor tale... Ce mică mă fac, când cresc fără să îmi dau seama...
   Şi uite cum sunt neclintite stelele, parcă atunci când vreau să le văd nu sunt atâtea; acum, când nu am nevoie decât de un paznic tăcut care să ţină sub cheie lacrimi inapt tăinuite se fac şi mai multe. de parcă singurătatea mea ar putea fi alinată cu un buchet de raze neplivite... Lipseşte matroana, aia goală, care te aşteaptă pe tine să îmi umpli noaptea cu cel mai evaziv "te iubesc". Luna. Stă undeva, ascunsă, de pază la un harem obraznic inaccesibil, expus într-o vitrină prea înaltă ca să poată fi mângâiată, fie numai cu buricele privirii...
   Frunzele se mişcă lasciv pe propra dungă, unduind un dans plin de-un erotism fantezist şi prea gri, de asfalt parcă. Şi sunt senine, în goliciunea lor fantasmagorică, iar rotunjimile li se profilează atât de simplist, că parcă n-ar mai fi. În bezna asta. luciditatea le surâde. Şi se-ntrec în dansuri care mai de care mai deşănîate, dezlănţuite sprea ciuda haremului păzit de lună. Cu fiecare sclipire înfrântă, nervurile lor se strâng mai abitir, se înfioară fals şi promiscuu, iar clorofila le fierbe-n vine, făcându-le să tresalte orgasmic, fără nicio umbră de pudoare.
   Pântecele li se umflă de mândria de a-şi atrage admiratori, fie ei cu ochi profani, umani, cupriviri languroase, pofticioase, flămânde, apoi hămesite de extaz. Pofta lor taie în carne vie, frunzele dansând într-un palpitant exhibiţionism îmi dau fiori la ora asta din noapte. Par a se apropia de gâtul meu, să îl pecetluiască cu un soi de sărut al morţii, rece, dar totuşi cald de sângele sorbit fluid, aşa cum îl sustrag vampirii din grumazul victimelor... Par a mă leşina într-un adânc avans al conştiinţei fragmentate, secate, bătute, cariate... Oare doar eu le văd aşa...?
   Oare doar eu citesc surâs carnal pe trupurile lor fără feţe şi fără de intenţie...?
   Ora asta fără tine elungă şi infernală, azimutală. Încerc s-o proiectez pe planul înclinat al mansardei, însă cearcănele îmi îngreunează munca, îmi denivelează netezimile şi le aprofundează... Parcă te aud, surd, nepăsător la ultimele lacrimi care nu m-au lăsat să adorm. Tu poate că ai reuşit, în pofida disperării mele singularizate, aglutinate, amputate... Intermitent, inimile noastre bat distincte. Cred acum într-o singură mare realitate: tu dormi, iar eu nu. Tu ai scăpat de furia oarba care pe mine încă mă mistuie aritmic, astmatic.
   Cu toate astea, te iubesc la fel de mult. Poate mai mult, cu fiecare dispută. Şi, fără pic de simţ de răspundere sobru, sau măcar treaz, mă încredinţez singurului Dumnezeu în care cred- Acela care mi te-a dat, numai El ştie când şi de ce. Apoi, ce mai rămâne din sacrificiul meu îndoielnic, cenuşa cu vine şi sinapse rămasă, mă strâng şi încerc să mă adorm. Nu pe lespedea încă aburindă de prinosul păgân, ci pe un pat încă dogorind de căldura a două trupuri dornice de sacrificiu de sine, reciproc...