Peste noapte călcăm peste noi

   Poate ,uneori, ar trebui să fim recunoscători că nu trăim calvarul celorlalți. Nu mă-ntreb ce-aş face dacă aş fi în locul altcuiva. Mă întreb ce pot să fac ca să îmi doresc să fiu în pielea mea. Tu ce ai face dacă ai fi în locul meu? Să-ți dau un punct de plecare.
   Te-ai trezi la 6:50 şi ai mai zăbovi până la fix, uneori până la şi 10. Continuându-ți un vis care nu şi-ar găsi locul în realitatea imediată. Uneori ai rămâne blocat între vis şi realitate şi n-ai mai vrea s-o continui pe niciuna. Ai vrea pur şi simplu să se uite de tine. Fără voia ta, din inerție sau din puțina responsabilitate cu care ai fost nevoit să te obişnuieşti, te ridici şi-ți iei ziua de unde ai lăsat-o cu o zi înainte. De punctul ăla şi aşa nu treci. Pleci la şcoală sau la muncă, unde te aruncă viața, şi îți petreci de la 6 la 8-9 ore dorindu-ți să te întorci acasă, orice ar însemna asta.
   I-ai face pe alții să râdă în speranța că cineva o să-ți ia şi ție cu mâna durerea care nu lasă o noapte să treacă fără să te-apuce plânsul. Zâmbetul lor ar însemna mai mult decât un vis frumos, care să te-ajute să înfrunți realitatea. Şi ți-ar lua puțin gândul de la subiectul pe care-l dezbați în permanență cu rațiunea-ți, al cărei somn probabil a născut monştrii care trăiesc acum în tine: "Oare astăzi am destul curaj s-o fac...?"
   Astăzi ai curaj să-ți curmi suferința? Apoi te întrebi dacă merită. Lupta sau întoarcerea armelor. Şi alea sunt momentele în care privirea ta în gol îi ține pe toți departe şi tu începi să nu mai ții pasul cu realitatea, pierzând succesiv minute după minute. Pe care nu ți le mai dă nimeni înapoi. Şi tu tot nu ştii dacă-ți doreşti să trăieşti...
   Vrând, nevrând, te achiți şi pe ziua de azi de obişnuitele obligații. Anevoie. Cu ochii pe ceas. Şi mai de-al dracu', timpul trece în ciuda ta. Greu şi zeflemitor. Aşa că nu mai cumperi baterie la ceasul de mână fără de care altminteri nu ai fi putut trăi. Sau doar din prea multă lehamite. Să mai faci un drum şi ca să schimbi bateria acestui pluton de execuție la purtător? Ziua judecății şi-aşa vine. Pe aia n-ai cum s-o ratezi, restul deja nu mai contează. Din inerție, devii punctual după soare.
   Iei metroul sau autobuzul şi ajungi de unde ai plecat. Te trezeşti singur şi parcă ai vrea să faci pe cineva să zâmbească. Ai vrea să te plimbi, dar nu-ți ține nimeni isonul. Te simți singur şi să-ți spun şi de ce. Pentru că eşti. Nu din proprie inițiativă. Ce ți-e scris, în frunte ți-e pus. Nu eşti ca ceilalți. Noaptea o dormi, nu o bei. Şi ziua mori încet. Acum demonii interiori o iau razna şi ți se zvârcolesc prin toate părțile. Ai zice că ți-e foame, dar nu simți nevoia să mănânci. Simți nevoia să mai treacă o zi. Ca să ajungi mai aproape de...? Nici tu nu ştii ce vrei şi pe ce temei.
   Mai citeşti, mai stai de vorbă pe net, mai asculți muzică. Ai mai mulți prieteni pe net decât în viața reală. Eşti conştient şi te întristezi. Totuşi, îți mai alungi singurătatea cu ei. Speri ca într-o zi să apuci să îi cunoşti în persoană şi să le mulțumeşti că te-au ținut în picioare. Desigur, îmi vei spune că ai părinți. Dar ştim amândoi că nu te mai înțelegi ca înainte cu ei. Cine nu ține pasu' cu cine? Devine un război rece din care ambele părți se retrag lezate şi de cele mai multe ori pentru totdeauna. Fără să-şi propună asta sau să şi-o asume. Aşa că sprijinul cel de zi cu zi ți-l cauți în necunoscuți binevoitori care au probleme asemănătoare, fie că o recunosc deschis sau nu. Altfel nu ar sta să te ajute. Nu-i pasă nimănui prin ce treci.
   Ai fi în depresie de luni de zile şi cei din jur n-ar observa nicio schimbare. Şi dacă ai spune cuiva, în speranța că ți-ar da vreun reper peste care tu ai trecut cu vederea... ai afla că e vina ta. La tine e problema. Suferi de "mania persecuției". Refuzi ajutorul lor imaginar. Aparent, a te simți inferior, bun de nimic, lăsat în urmă, singur, neînsemnat nu e o problemă reală, ci una autoindusă. Dar pace nu ai nici acasă, nici în suflet şi a cuiva trebuie să fie vina. Dacă toți ceilalți sunt curați, trebuie să o iei asupra ta. Şi asta te îngreunează şi te încetineşte. Încerci să le rezolvi pe toate, dar ceva nu se potriveşte. Şi un decor perfect cu o piesă lipsă se transformă într-un adevărat haos, lacuna se simte cu atât mai pregnant cu cât atmosfera generală sugerează o perfecțiune tangibilă, dar totuşi greu de cucerit.
   Începi să crezi că ai înnebunit. În fine, încă nu-i târziu, aşa că dai o tură de cartier, dacă nimeni nu s-a avântat cu tine până mai departe. Îți aprinzi o țigară şi speri să găseşti pe cineva la telefon, ca să-ți mai treacă timpul. Dacă termini ziua vorbind cu altcineva decât cu tine ai impresia că ziua n-a fost chiar pierdută, chit că n-ai făcut nimic notabil. Parcă ți-e dor de trotuarele răsuflând uşurate după o ploaie. Totul e atât de uscat că tuşeşte prin toți porii, ca şi tine. E frig şi tu n-ai pe tine decât un hanorac. Acelaşi. Țigările se termină şi nu ştii când o să mai ai iar bani de pachet. Te simți oarecum uşurat când îți iei pachet, confunzi uşurarea asta cu o fericire temporară. Şi te bucuri de el până ajungi la jumate. Apoi le numeri şi vezi cam cât ar trebui să-ti ajungă, până când îți cumperi altul. Nu te-nduri să iei la bucată, nu-ți dau mereu ce vrei tu. Şi zilele tale-s mici, ca şi motivele de bucurie. Nu te-ncumeți să-ți fixezi țeluri mai mari de frică că nu le-ai putea atinge. Teama de eşec, printre altele, te face să plângi uneori. E un cerc vicios.
   Din care te scoate iubirea, din când în când. Autodepăşire în doi. Vă țineți de urât şi deveniți mai frumoşi. Dar vezi că nu poți avea pe nimeni. Şi cei care te vor, te afundă mai adânc în întunericul din care te zbați să ieşi. Te uiți în jur şi vezi fericire. Te întrebi dacă vei avea şi tu parte vreodată de asta. Apoi un zâmbet răzleț îți luminează fața pentru câteva clipe. Îți aminteşti de momentele când ți-a fost şi ție bine. Şi trăieşti pentru ele. Uite, ai un motiv. Să speri că se vor repeta. Dar îți aminteşti că la sfârşit ai suferit. Şi nu mai ai curajul să îți fugăreşti fericirea. În termeni banali, poți spune că o laşi să treacă pe lângă tine, tu uitându-te în jos.
   În fine, am cam divagat. Dacă ai fi în locul meu, n-ai vrea să adormi, pentru că e greu şi durează puțin. Dar nu ai ce face. Uneori plângi până când devine un efort să ții ochii deschişi. Nu întotdeauna înțelegi ce a dus până acolo, dar nu te mai oboseşti să-ți explici. Sunt prea multe, oricum. Mai bine le reduci la absurd şi nu te mai concentrezi pe niciuna. Dar se năpustesc toate odată asupra ta...
   E 12, 1, 2... apoi, imediat, se face 6:50.
   Dacă ai fi în locul meu, aşa ți-ai număra zilele. Dar într-o zi vei reuşi. Vom reuşi. Altfel nu se poate. Nu degeaba nu găsim în nicio zi curajul să terminăm cu toate. Sau poate doar pentru că zilele sunt identice, la fel ca şi emoțiile, motivele, stările. Trăieşti ori la modul relativ, ori la modul absolut. Când vom reuşi să renunțăm la constantă, vom răsturna şi valorile. Şi tot ce a zăcut în imponderabilitate, în relativitate, se va reprofila şi va apuca o altă cale.
   Nu m-am născut să fiu un eşec. Nimeni nu s-a născut pentru asta. Nu pot mereu să scriu. Sau să rețin ce mi se spune. Să fiu o prietenă bună sau un om bun. Nu sunt mereu "pe val". Nimeni nu e. Starea asta de tranziție va trece. De-aia stăm pe loc. Ca să avem de unde ne avânta, când ne va veni vremea. Nimeni nu e singur pentru totdeauna. Când râzi, râd toți. Când plângi, plângi de unul singur. Nu mai plânge. Zâmbind, îți amâni sentința. Te apropii de absolut.
   Dar dacă eşti ca mine... numai în delir mai găseşti zâmbetul ăla convins că de partea cealaltă se găseşte absolutul. Cel puțin acum. Mâine poate o să fie sincer şi sănătos. Dar zilele sunt toate la fel şi visele au început să se repete...

   6:50. Ce ai de gând să faci?

Vama. Mai veche.

   Genunea. O chema. Și el jura să o prindă când se va decide să se lase în voia tentației.
   Uneori era genială. Reușea să îi smulgă un zâmbet. Etalonul ei pentru perfecțiune. Nu era nici simplă, nici sofisticată. Era în căutarea regăsirii. Când el i-a spus că o iubește așa cum este ea, a avut o rătăcire preț de câteva clipe. Uitase cum era de fapt, încercând timp de luni de zile să reproducă în mod caricatural o imagine stereotipă care nici a generației ei nu mai era...
   Mirosea a foc. A foc creator. Care îi modela lutul încercănat al coapselor. Huma ritmată a încheieturilor. Pământul rodnic al chipului. Nu mai apuca vulgaritatea să răzbească, deja o ardea dumnezeirea... Se întorcea undeva unde nu fusese niciodată. Într-o dimineață matură, cu o figură familială rostogolindu-i aburi calzi pe obrajii pătați de candoarea somnului. Se uitase la ea cum doarme o noapte întreagă. Acum se trezea ea, să facă de planton pentru cauza ei sufletească, să îl privească dormind când ziua dă în pârg. Și apoi să se dezbrace, amândoi, să iasă pe plajă, să zvârcolească nisipul, să poarte scoici între degetele de la picioare, să își umple părul de sare. Cum iubea să îi sărute figura albită de înot... Când lui i se prelingeau de pe pleoape lacrimi la fel de sărate ca cele umane, însă delicioase prin lipsa de suferință care le-a cauzat.
   Cum iubea să îl iubească, înjumătățit, adormit, treaz, reîntregit, mai mult mort decât viu, mai viu decât oricând, al ei, tot. A lui, mai mult decât se putea da. Într-o viață numai a lor, în care îmbrățișarea constituia ea însăși un preludiu interminabil, în urma căruia ei creșteau împreună. Visau cot la cot. Se încăpățânau să se iubească. Singuri.
   Mansardă dezordonată, cu foi și partituri despăturite, împrăștiate. Ei- doi boemi înfometați. Suprasaturați de dragoste. Nu era nimic superfluu în dragostea lor primăvăratecă. Nu era nimic echivoc în strângerile de mână prelungi, pe sub masa de scris, deși erau doar ei doi în încăpere. Dacă cineva i-ar fi văzut, n-ar fi recunoscut în ei două suflete incorigibile, blocate în dimensiuni paralele. Atât debordau de realitate, încât povestea lor nu putea fi luată decât ca atare. Nu zburdau, deconectați, prin alte lumi. Se iubeau teluric, și totuși cosmic. Într-un fel codificat, doar al lor, neasemuit...

   Apoi livada aia ascunsă printre dealuri. Copaci joși, fără umbră, care invitau la palavre. Drumuri fără Dumnezeu, pe care ei hălăduiau apostolic. Fructe neortodoxe, atârnând pervers de pântece uscate, sub care ei se priveau și râdeau. Zâmbete concave, de margini de orizont împroșcate cu pâlcuri îndepărtate de pădure... Ei nu îi ajungeau 2 cuvinte să prindă totul. Ea visa larg, amplu, ca o pasăre într-un zbor leneș, uitat, ca un vălătuc de fum slobozit de o gură până atunci nepângărită...
   Nu știa dacă era frumoasă sau dacă el era frumos. După ani, i se părea că iar îl vede pentru prima oară, iar îl uită, iar îl sărută suav pe sufletul dilatat. Și nu mai era ea. Plină, de un alb învechit, precum cel al paginilor lăsate să lâncezească în biblioteci neaerisite, cu același iz ticsit, de flori de mucegai stropite de rouă și sărutate de alge. Și părul ei mirosea a iarnă și a frig. Mereu la fel. Ca și trupul coclit, învârtoșat în jurul unei năluci cu suflet mare și ochi aprinși.
   Nu mai era vârstă între ei. Nici viață. Între ei era eter, vid nepurtat, nu era spațiu de umplut între suflete recompuse, crescute la umbră și pândite de soare. Îl iubea ea, oare, sau doar gândul că-l iubește? Îl iubea, fără doar și poate. Pentru că aștepta noaptea ca să trăiască în vis, aștepta aleanul să o smulgă dintr-ale ei și să i-l redea. Aștepta o maturitate care să o arunce într-o mansardă, fără niciun baldachin, fără niciun prisos elementar. Fără confort. Doar cu el. Lângă el. În el. Asupra lui. Da, voia să se știe purtată mereu în gând, dacă pe brațe n-ar fi fost vreodata omenește cu putință...

Infinit paralelism

   Trup feminin fertilizat cu invective, blazat și bazat pe revocări ale memoriei. De fum și scânteie. De sus și dinăuntru.
   E sufletul...
   Curtenia cu care acesta face curățenie între oaspeți e ceva de speriat. Și niciodată nu se lasă gol, nici golit.
    De ce e sufletul un apogeu al femininului? Pentru că se regenerează nu din sine însuși, ci din cei care l-au cianurat. Pentru că închide ochii atunci când simte că ar trebui să-i lase-n jos. Și te privește în ochi când îi faci rău. Nu fuge, dar înjunghie telepatic mai greu decât oricine. Pentru că își face rău singur, știind că e unica metodă de a rămâne treaz. Pentru că veghează pe când toate trupurile dorm; și nu se lasă adormit atunci când minte rațiunea că e trează.
   Pentru că doare când îl dezbraci nevrotic și se lasă anesteziat când îl minți blând.
   Pentru că nu capătă sens decât atunci când e analizat independent de orice fenomen sau aspect paralel. El nu e decât singur. Nu există în asocieri. Pentru că plânge înăuntru și dispare înafară. Pentru că nu e de văzut noaptea, în întuneric, radiază energetic doar în plină zi. Că nu se lasă descoperit decât celor care au răbdare să îl caute. Și nu alină atunci când trebuie să mustre, nici nu mustră când ustură, sau cade, se pierde, alunecă. Nu sepretează la meschinării. Se conjugă elementelor asemeni lui, din aceeași sau din cu totul altă mulțime. E o funcție unică, definită pe infinit, cu valori în eter.
    Funcția asta e inversabilă. Și are aplicabilitate în realitatea imediată. Printr-o banală asociere, în sens invers de astă dată, cum sufletul e femeie, poate ar rămâne valabil dcă am recunoaște că și femeia, la rândul ei, e suflet. Cel puțin. Dacă nu chiar însuși sufletul. Nu se amețește cu narcotice nenaturale. Nu funcționează decât pe vise. Cu cât mai autentice, cu atât mai valabile... Nu ați văzut că femeia e păstrată vie dacă i se oferă, din când în când, un minim de reverie, de fantezie, de frenezie, halucinație mijlocie...? Căutătură antiseptică, cuvânt antiinflamator, dorințe fumigene, pase proaste, reveniri în forță... Poate sufletul să se descrie pe sine altfel? Poate femeia să fie alta...?
   Pot să existe unul fără de celălalt? Bărbații care au pierdut pe vreunul pe drum s-au trezit aproape concomitent și fără celălalt. Nicio femeie nu prinde rădăcini acolo unde clima nu e udată cu suflet. Și niciun suflet nu rămâne atașat de trup când acesta nu mai gravitează în jurul unei femei. Că ei pot exista și fără suflet, e clar. Ele nu. Sufletele, femeile...

   El fără ea e ea fără trup. Ea fără el e sufet și atât. Ea alături de el e ea toată. Toată fără suflet e moartă. El lângă ea e, la rându-i suflet. Sufletul fără el doarme. Fără ea, pleacă. Departe, se plimbă. Aproape, adoarme. Ei fără alții sunt doi. În lume sunt noi. În noi suntem alții. Cu alții suntem ceilalți. Ceilalți nu-s printre noi. Noi nu avem de-ai lor. Ei nu ne vor printre ei. Sufletul e cu noi. Deci ei nu au suflet. Înseamnă că doi au. Noi suntem doi, avem, ținem, păstrăm, creștem suflet, apărăm, nu dăm.
   Am găsit femeia. Creștea la umbra unui suflet noduros, cu rădăcini proeminente și ramuri vineții, încă puternice, însă pe cale de a se usca. Am găsit femeia la umbra bărbatului. El s-a udat de ea pe la rădăcini, atât cât i-a trebuit ca să se ridice, să plece. Ea a așteptat. El nu a mai venit. Ea și-a găsit un alt suflet adăpost. El s-a întors înapoi la locul fertil, a găsit deșert, a încercat să cultive pasiune și a murit înecându-și sufletul absent de la apel cu apa dintr-o oază proiectată în amintirea vremurilor cu iubire. Ea nu a știut. Nici sufletul ei. Dovadă că unui suflet adevărat nu-i trebuie replici, ci îi trebuie fidelitatea nudă. Cât timp îl îmbătăm cu apă chioară, îl imobilizăm la Patul lui Procust. Apoi, când îl aruncăm direct în căutarea adevărului, cumva, instinctiv, reușește să-l găsească. Prinde rădăcini acolo și nu mai simte cum se stinge unda de deznădejde care îi cere doar puțină speranță.
    Femeia poate să trăiască cu autenticitate. Replicile nu fac altceva decât să o adoarmă, să o facă mai puțin femeie decât este. Și sufletul poate să respire cu credință. Minciuna nu face altceva decât să îi taie din proeminențe, să-i netezească din circumvoluțiuni, să-l niveleze modernist și să-l expună pe o tarabă voită soclu vulgar de furnizare a grotescului. Hai să nu facem negoț în casa sufletului și să nu chinuim zadarnic femeia care ar putea să nu ne răspundă chemărilor, atunci când sufletul ne plânge de cât de departe a alungat-o... Hai să nu punem reflectorul pe artera aortă pulsândă a ceva ce nu vedem, doar ca să îi prelungim o anomalie, să-i găsim o amprentă necorespunzătoare. Hai să nu deschidem un suflet ca să-l înjumătățim, în loc de a-i transfera un ceva cu specific sufletesc. Mai bine îl închidem, îl închistăm în unghii roase și buze umede și îl lăsăm să moară chiar acolo unde s-a și născut. Pe brațele femeii care se stinge odată cu el.

Noapte bună, Irina... [Ca de 3:55 a.m.]

   Cât de plină ar fi luna, tot goală e fără tine. La ora asta târzie de nesomn pustiu, tu eşti singurul ce-aş vrea să mă ştie. Din trezie te strig, la fel de moartă ca-n somn, la fel de vie ca-n vis, şi fără nicio speranţă de a primi un răspuns. Scrisoarea asta mi-o scriu mie. Pentru că e prea târziu ca tu să înţelegi şi pentru mine e prea devreme ca să îmi mai doresc să mai dorm.
   La ora asta târzie, nici soarele nu răsare, ca să mă sature de lumină şi să mă împace cu întunericul. Ce dulce se face firea când soarbe-n orbire din amar, când nu vede genunea ce i se toarnă în potir... Ce veştedă e gura, alteori matcă vie, viforoasă a sărutărilor tale... Ce mică mă fac, când cresc fără să îmi dau seama...
   Şi uite cum sunt neclintite stelele, parcă atunci când vreau să le văd nu sunt atâtea; acum, când nu am nevoie decât de un paznic tăcut care să ţină sub cheie lacrimi inapt tăinuite se fac şi mai multe. de parcă singurătatea mea ar putea fi alinată cu un buchet de raze neplivite... Lipseşte matroana, aia goală, care te aşteaptă pe tine să îmi umpli noaptea cu cel mai evaziv "te iubesc". Luna. Stă undeva, ascunsă, de pază la un harem obraznic inaccesibil, expus într-o vitrină prea înaltă ca să poată fi mângâiată, fie numai cu buricele privirii...
   Frunzele se mişcă lasciv pe propra dungă, unduind un dans plin de-un erotism fantezist şi prea gri, de asfalt parcă. Şi sunt senine, în goliciunea lor fantasmagorică, iar rotunjimile li se profilează atât de simplist, că parcă n-ar mai fi. În bezna asta. luciditatea le surâde. Şi se-ntrec în dansuri care mai de care mai deşănîate, dezlănţuite sprea ciuda haremului păzit de lună. Cu fiecare sclipire înfrântă, nervurile lor se strâng mai abitir, se înfioară fals şi promiscuu, iar clorofila le fierbe-n vine, făcându-le să tresalte orgasmic, fără nicio umbră de pudoare.
   Pântecele li se umflă de mândria de a-şi atrage admiratori, fie ei cu ochi profani, umani, cupriviri languroase, pofticioase, flămânde, apoi hămesite de extaz. Pofta lor taie în carne vie, frunzele dansând într-un palpitant exhibiţionism îmi dau fiori la ora asta din noapte. Par a se apropia de gâtul meu, să îl pecetluiască cu un soi de sărut al morţii, rece, dar totuşi cald de sângele sorbit fluid, aşa cum îl sustrag vampirii din grumazul victimelor... Par a mă leşina într-un adânc avans al conştiinţei fragmentate, secate, bătute, cariate... Oare doar eu le văd aşa...?
   Oare doar eu citesc surâs carnal pe trupurile lor fără feţe şi fără de intenţie...?
   Ora asta fără tine elungă şi infernală, azimutală. Încerc s-o proiectez pe planul înclinat al mansardei, însă cearcănele îmi îngreunează munca, îmi denivelează netezimile şi le aprofundează... Parcă te aud, surd, nepăsător la ultimele lacrimi care nu m-au lăsat să adorm. Tu poate că ai reuşit, în pofida disperării mele singularizate, aglutinate, amputate... Intermitent, inimile noastre bat distincte. Cred acum într-o singură mare realitate: tu dormi, iar eu nu. Tu ai scăpat de furia oarba care pe mine încă mă mistuie aritmic, astmatic.
   Cu toate astea, te iubesc la fel de mult. Poate mai mult, cu fiecare dispută. Şi, fără pic de simţ de răspundere sobru, sau măcar treaz, mă încredinţez singurului Dumnezeu în care cred- Acela care mi te-a dat, numai El ştie când şi de ce. Apoi, ce mai rămâne din sacrificiul meu îndoielnic, cenuşa cu vine şi sinapse rămasă, mă strâng şi încerc să mă adorm. Nu pe lespedea încă aburindă de prinosul păgân, ci pe un pat încă dogorind de căldura a două trupuri dornice de sacrificiu de sine, reciproc...

Garderoba cu flash-backuri

   Hai să vorbim despre noi. Despre ceea ce tu nu o să accepţi niciodată. Despre faptul ca ne vom găsi într-o zi. Şi, fie că îţi va conveni sau nu, ne vom iubi Nu pentru totdeauna. Ci numai atât cât îmi va fi necesar cât să îmi intri în creier. Şi să-mi populezi circumvoluţiunile. Să le acoperi din tine... Ghici ce se va întâmpla atunci. Voi rămâne nu numai oarbă, ci şi inconştientă. Voi uita totul. Mă voi naşte din nou, matură la chip şi goală pe dinăuntru. Gata să o iau pas cu pas numai ca să mă umplu cu tot ce-mi face rău din tine.
   E ca şi cum m-ai reprograma. Fără să ne dorim asta, aş deveni sclava ta umilă. Condamnată să mă slujesc de tine ca să-mi recapăt memoria şi să te uit.
   Eu nu port rochie. Te-aş întâlni în rochie. Ca să ştiu că nu se va mai repeta vreodată şi că faci parte dintr-o realitate alternativă, pe care, în cazul în care nu aş mai putea-o accepta, aş nega-o. "Nu am cum să te iubesc. Nu te cunosc." ; "Ba da, purtai o rochie când ne-am găsit." ; "Imposibil, aş zice, eu nu port rochii."
   Şi totul ar reintra în normal.
   Aş putea să îmi rescriu oricând trecutul. Hotărând în câte o fracţiune de secundă, în funcţie de dispoziţie, dacă am purtat atunci rochie. Dar nu am purtat niciodată rochie... Sau...
   Sau depinde de tine. Dacă mă faci sau nu să îmi doresc să nu te fi cunoscut.
   Ştii ce? Ai multe şanse să nu îţi uit vreun cuvânt. Aşa că ai grijă cum le foloseşti.
   M-aş putea preface că nu-mi pasă, dar n-aş putea nicicând mima indiferenţa pe care o exersezi tu cu atâta naturaleţe. Mi-ar plăcea să îţi tragă vreodată vântul un colţ de suflet afară. Să te dezgolească puţin, nesemnificativ, ca eu să văd cum eşti de fapt. Să sper că îţi pasă.
   Îţi pasă? Sau doar mă arunci, dezarmată, într-altă ceartă cu a doua mea personalitate? Eşti iarăşi doar un "eu" întors pe dos...?

   Cine eşti, de fapt? Şi ce anume ai vrea de la mine?

   Nu e nici azi, nici mâine momentul potrivit să intri în viaţa mea. Momentul ăla îşi are locul numai când eşti tu decis că vrei să-ţi încurci viaţa în părul meu. Şi mâinile în viaţa mea. Eu aştept. Că viaţa mea e o suită de nereuşite aşteptări prelinse printre ambiţii utopice de voluptate închegată în picuri de rouă... Şi viaţa mea e o reuşită pe cale de a se împlini. Te-a lăsat, însă, în urmă, odataă, pe când nu ne cunoşteam şi de atunci tot aşteaptă să prinzi ritmul şi să revii în joc.
   Vezi ce cuminte e inima mea??? Stă în loc ca să te aştepte. Deşi poate că tu nu o să mă ajungi niciodată. Şi stopul cardiac se va transforma în vis. În vis... În întuneric... Nu voi mai vedea. Nu voi mai simţi. Nu voi mai cunoaşte. Şi va fi târziu, deşi dimineaţă...
   Atunci îmi voi aminti cp eu nu am purtat niciodată rochie, deci nimic din ce m-a durut nu s-a întâmplat. Iar tu vei fi în continuare în urmă, rescriindu-ţi prezentul astfel încât să îmi placă. Şi să nu te mai iau de la capăt atât de insistent. Şi o să mă faci să mă mai gândesc dacă am purtat sau nu vreodată rochie :)

Caldarâm cu vise, gene, irişi

   Îmi pare rău că nu pot fi o oarecare. La fel de rău cum îmi pare că las privirea să vorbească de la sine, să lege şi să dezlege destine, să blesteme şi să mântuie, să aibă şi să-i piardă. Îmi pare rău că intru-n vieţi ca în muzee : prea săracă de mine ca să-mi mai permit să ies după aceea. Şi de ce mi-ar mai părea rău? De feptul că-mi las ochii să cuprindă ceea ce inima se zbate să scoată afară. Adică pe tine, coproprietar nelegitim al unui trup urgisit de soartă şi de sorţi.
  Poţi să mă câştigi prea uşor. Secretul meu e că nu mă las cucerită. Mă cuceresc singură, fiind oglinda unor gesturi menite să acapareze. Greşeala e numai de partea lor. Dacă vor să mă subjuge, nu le voi da şansa. Ochii mei, însă, da. De aceea nu mi-i simt ca şi când ar fi ai mei, îi alung departe de torentele mele interioare, de teama de a nu reflecta vacarmul, zbuciumul, indecizia, groaza, dorul, orbirea... Mă tem că, dacă voi rămâne oarbă tentaţiilor, voi orbi până la capăt...
   Atunci, îmi e de ajuns un singur moment de slăbiciune ca această parte din mine să nu mai divulge niciodată comediile care mă trag spre interior...
   Mi-ar părea rău să mai iubesc. Şi asta pentru că,iubind, mi-aş aminti cât de bine era când mă zbăteam, neştiutoare, în lichidul amniotic al vieţii pre-sentimentale. Pe de altă parte, am iubit. Şi cum poţi să te laşi de aşa un sport...
   Mi-aş lăsa ochii să decidă, dar mi-ar trăda vălmăşagul de intenţii neprielnice...

   Mă las la voia întâmplării. Fortuna caeca est. Şi poate loteria sorţii îmi va lăsa ochii să tragă un bilet norocos. În timp ce suflete sălbăticite ce-mi dau târcoale, în intenţia de a mă cotropi temporar şi temporal, ochii mei se reduc la instinte primare care le inundă pupiele şi le umplu de ură. în timp ce sufletul musteşte de frică. Ochii ma vor distruge. Că reflectă o atitudine primordială, netrecută prin prisma pragmatismului... Dacă i-aş lăsa întotdeauna să vorbească pentru mine, aş fi iubită crunt, silenşios, fără pretenţii, cu ardoare, infinit şi fără cauză. Însă, în rest, m-aş târî singură printre amintirile unor vremuri când ochii mei nu stăpâneau nimic, nu reflectau nimic, tăceau din   
retină şi mă slujeau paşnic.
   Şi dacă ochii mei ar putea fi înţeleşi atunci când vor să-ţi vorbească, poate ai înţelege că nu vor decât un sărut. Atât de scurt, incât să-mi acopere supus singurătatea. Atât de infim, încât să fie replica fidelă a intimităţii. Atât de ieftin, încât să-mi pot procura o doză la fiecare sfert de oră. Şi atât de tăcut, încât să-mi răsune pe buze până la sfârşitul vieţii mele deja compromise.

Recviem pentru un vis.

  In somn mereu imi spunea "adio" inainte sa ma trezesc. Si ma ridicam mereu in capul oaselor decat cu ala obisnuit, de fier coclit si saliva statuta, ma trezeam cu un gut amar, cu gustul unui priveghi nocturn nemeritat. Vegheam tacit la propria-mi bunastare, careia visul ii sapa zilele una dupa alta. Si-si lua mereu adio de la mine inainte sa apuc sa-l prind de vreun tendon, sa-i sparg oasele si sa-i culeg maduva de undeva de prin par, sa-i imprastii trupul printre suvitele albe, inainte sa se poata impotrivi. Si sa-i fracturez verticalitatea, asa cum el mi-a frant mie inima. Sa prind de mana cu ultimele puteri visul din vis...
 Azi nu si-a mai luat adio de la mine. Azi visul m-a lasat in pace. Sa ma traiesc pe mine insami ca pe ultima persoana din propria-mi viata. Mi-a pus comprese cu zambet peste arsura pradalnica a cuvintelor care mi-a jupui sufletul de viu. Mi-a decorticat inima ca si cand as fi avut o crusta de nepasare in plus peste stratul de jalnic de lacrimi care-i servea de giulgiu credincios de cand se stie...
 Azi zambesc. Ma intreb cum. Si cant in sinea mea un recviem pentru visul care s-a repetat in fiecare noapte si care m-a distras de la realitate. Cant pentru el si-i dedic un priveghi diurn, ca lumina sa-i molcomeasca spasmele intermitente si sa-i toarne alean pe pleoape... Adorm un vis cu un cantec de "adio", asa cum ma trezea el pe mine, odinioara, intr-o balta de sudoare pictata cu incertitudine de fresca si cu pace de mormant. Il adorm, sa zaca-n mine pana cand m-oi trezi din reveria asta care ma consuma pana la os...
 Azi rad. Larg. Cu ochii-n palme, ca sa-i sterg rapid de lacrimile care se varsa din preaplinul umorului resimtit adanc de catre sufletul meu pribeag in orice fina aluzie...
 Azi cred. In orice adevar general-valabil pe care il contestam cu o zi inainte. Dau crezare oricarei dogme, fara a ma strofoca de continutul ei aparent impenetrabil. Da, e drept, eu gasesc mereu reversul medaliei. Si in cazul afirmatiilor incontestabile. Eu m-am nascut ca sa restabilesc logica ilogicii pe pamantul asta. Si uneori ma-ncurc in roluri si misiuni. Uneori ma straduiesc sa caut o ilogica logicii... Contrar misiunii mele divine...
 Azi mi-am luat liber de la ura si ma refac in iubire. Imi permit sa ma sufoc in noxele unui sentiment mult prea benefic pentru organismul meu neutru din punct de vedere sentimental, imun la toate "bolile adolescentei". Ma simt brusc rapusa de incandescenta unui fior translucid, care ma vatama calculat si rece, zgariindu-mi numele lui din pleoapa pana-n buza, din buza pana-n clavicula, din clavicula pana-n falange si de acolo, la scurt timp, pana-n toracele neincapator pentru viata care ezita sa se nasca in uter, ci se resemneaza si incepe sa-mi pulseze anemic in inima.
 Ma scuzi un moment. Ma retrag putin din inima ta ca sa mai vad si de mine, ca m-am cam uitat de acnd ne-am cunoscut mai bine... Revin de indata ce te voi pune acolo unde ti-e locul in micul meu bazar sentimental. Jur sa revin si sa stau pe perioada nedeterminata, numai atat timp cat te vei simti comod cu impunsatura suflului meu intre coastele tale tinere. Doar atat, nu mai mult. Vei putea sa-mi faci vant inapoi in viata si sa ma faci sa ma rezum la realitate atunci cand te vei fi saturat sa stergi praful de pe relicvele sufletului meu ramase neatinse la tine-n alveole. Si eu o sa te iert si o sa te iubesc.
 Azi cant un recviem pentru un vis. Si mut tristetea undeva unde s-o uit definitiv, proscriind-o si renegand-o. Si te las pe tine sa imi amintesti ca am si cate ceva frumos, arzand latent in ungherele stinghere si neexplorate ale materiei mele volatile interioare... Da, tu zambesti frumos... Parca ma vad si pe mine, pe undeva, pe acolo, prin coltul buzelor tale. Cand te vei sterge de zambet, ma vei alunga definitiv. Si vei zambi inca si mai frumos... Fara mine esti mult prea mult pentru lumea asta. In compania mea, suntem doi prea multi pentru lumea asta, care ne va rastigni la infinit pentru tupeul inegalabil de a ne cauta o soarta, prin tot valul asta de destine prefabricate si preintuite...
 Azi zambesc. Cu tine de mana printr-o viata noua. Ca si cand as cauta in sifonier o noua piele si tu m-ai ajuta sa o imbrac, inaintea unei gale de zile mari. La care vom merge impreuna. Si de la care vom pleca unul.

Visuri si vise

 Si probabil ca nu stii de cate ori mi s`a pus palma la gura, sa`mi inabuse strigatele de revolta.
 Nici de cate ori am inchis ochii umilita de propriile`mi sentimente.
 Sau de cate ori am vrut ceva, l`am atins si l`am pus la loc intr`o vitrina, convinsa fiind ca nu mi se cuvine.
 Nici tu nu poti veni mai aproape. Mai aproape de atat nu se poate. Cat sa fi trecut? O saptamana, poate. Si inca vreo doua zile. Atata timp de cand te`am cunoscut, atata timp de cand mi se pare ca am fost in umbra ta o vesnicie...
 Te vad aievea`n fata mea si`mi vine greu sa ma gandesc ce si cum. Cum si cand. Cand si de ce. Am avut noroc ca mi`ai zambit, ca sa`mi patrunzi in madulare si sa`mi tulburi somnul cu adierea unui vis de dragoste. Eu? Am avut noroc? Am eu nrocul sa am parte de tine?...
 Eu n`am mai cazut atat de repede prada unei obsesii.
 Nu m`am mai uitat atat de timpuriu, nu mi`am mai lasat capul pe spate ca sa vad si altceva decat reflexia`mi ingandurata... Tu... Ai facut ceva. Nu`mi dau bine seama ce, dar voi tine seama de bruma care`mi cade pe sprancene, de apa care`mi picura pe buze, de iarna care`mi scapa din priviri, de fragezimea parului meu verde, de ranile adanci din buze si de palpitatiile inimii, ca sa citesc printre randuri incantatiile pe care le`ai fi facut.
 Nu am mai visat de mult. Nu am mai privit in ochi atat de devreme.
 Nu am mai simtit gust de cantec pe buze straine. Nici armonie in palmele vreunui baiat.
 Nu am mai inchis de mult ochii cu alte priviri in ei. Si poate ca uitasem cum e sa te uiti cu groaza in ochii unui baiat si sa tremuri in suflet de esec. Esec, auzi?!? Si teama de ridicol.
 Altceva nu pot... Nici nu stiu... Nu vreau. Vreau sa`ti tulbur visul intr`o noapte, ca a doua zi sa simti mai abitir cum ca traiesti. Vreau sa fur tot ce`am mai bun din mine. Si sa pun la comun cu glasul tau. Sa te acopar seara cu`un sarut indepartat de "noapte buna", ca sa`ti tina de cald pana in zori. Cand ma voi trezi ca sa fiu aproape cand te trezesti dintre vise si visuri.

 Vreau sa uit cuvinte, sa ravasesc sunete, sa nu mai conteze altceva decat umbra. Umbra mea si`a privirii. Umbra mea si a sambetei in care am cazut mult prea usor... Umbra sambetei si umbra palpitatiilor. A palpitatiilor si  a luminii. A luminii si a caldurii. A caldurii si a mea. Umbra mea. S`o prinzi de mana`n fapt de seara si sa nu`i mai dai drumul pana ce va scanteia infernul in cele 4 zari.

 S`o prinzi de mana si sa o adormi cu cantece de leagan. A doua zi se va trezi in zori, sa fie langa tine cand te trezesti, la randu`ti.
 Si apara`ma de orbirea din priviri, si tine`mi sufletul la adapost de ploi nemernice si nu imi insela gandul bun, nu uita nimic din ce mi`ai spus. Nu am niciun drept asupra ta. Asadar, nu iti voi porunci, te voi ruga: ai mila de un suflet ratacit pe caile intortocheate ale disperarii umane! Ai mila de increderea pe care`o pune`n tine o biata fata din provincii udate de mare, de pe culmi sarutate de zori.
 Si nu`ncerca vreodata sa o minti, caci cat o va tine inima, va fi neincetat in urma ta, ca sa te prinda`n mreje cand o sa cazi...
 Si nu uita de unde am plecat, nu uita ca nu stii cine sunt. Inchipuie`ti numai ca pot si vreau sa iubesc din nou. Imagineaza`ti ca ti`as putea da pana la ultimul gand, cu dobanda. Si`asa va fi, daca vei sti sa minti frumos. Dar si mai bine de vei fi frumos in toata sinceritatea ta.