Iar iarna ei...

   Oamenii sunt doar forme fără fond. Sărbătorile sunt doar zile de naştere colective, prin care nostalgicii îşi retrăiesc frenetic copilăria. În oraşul meu sunt cei mai urâţi brazi de Crăciun. Se vede că lumea s-a săturat să trăiască. Trec pe stradă peivind oamenii în ochi. Niciunul nu-mi zâmbeşte înapoi. Nu cunosc pe niciunul, dar toţi sunt la fel.
   Era frumos când eram mai mică. Mergeam la patinoar, mă strângea oraşul, dar eu îl sfidam şi mă-nvârteam fără vină într-un ring de 2 pe 2. Îmi ocupam şi eu timpul cu ce puteam. Şi aveam iluzia că-mi place. Acum stau pe o bancă printre blocuri şi ascult nişte pensionare vorbind despre perfuzii, amnezie, peşte şi sărbători. N-are nicio legătură, dar asta e mondenitatea pentru ele. Lumea mea e mică, exact ca a lor. Sărbători cu peşte dulce, pe perfuzii, între amintirea Crăciunului de anul trecut şi a celui din '79.
   Eu nu eram în '79. Bine, că nu sunt nici acum. Nu recunosc oraşul. Să fiu eu cea despre care vorbesc bătrânele? Să fi avut un accident nefericit care m-a aruncat aici? De ce-mi plac sărbătorile? Eu mi-am serbat zilele de naştere când eram mică. Nu-s o nostalgică. Îmi place să cred că eu trec pe lângă timp, nu el pe lângă mine. Ce-i ăla Crăciun fără zăpadă? Ce-i aia adolescenţă fără incidente? Ce-i aia tinereţe fără prietenii? Blasfemii închipuite, afronturi aduse unei legi universale nescrise. Ce am de gând să fac mai încolo?
   Să fiu fericită. M-am oprit din a mă mai ocupa de mine. M-am oprit din a mă preocupa de viitor. Şi am atâtea exemple în jurul meu... Oameni pentru care nu contează decât clipa, nu ceea ce va urma. Dar nici pe aia nu ştiu s-o trăiască. Eu am obosit încercând s-o despic în patru, când ştiu că n-are prea multe subdiviziuni, şi chiar dacă ar avea, nu mi-ar ajunge sute ca să disec numai una. Şi, spre deosebire de oameni, ele nu seamănă-ntre ele. O clipă schimbă un destin. Într-o clipă devii din comcret amintire. Din aer în beton. Cel mai tâmpit sincretism. În fine, oriunde ai fi, te amesteci cu alţii asemenea ţie. În viaţă sau în moarte. De ce-ar conta atât clipa dacă nu aduce nimic nou în sensul ăsta?
   Pentru că sunt o fată care îngheaţă scriind. Încerc să-mi dau seama de ceva. Încerc să mă-ndrăgostesc de ceea ce-mi repugnă. Şi printre fantomele Crăciunurilor trecute, uneori găsesc şi momentul de luciditate-n care dansez în ceaţă. Oraşul meu e frumos doar când e soare-afară. Toate ruinele au farmec când sunt iluminate frontal. Şi urâtul are atâtea feţe, că din polisemantismul lui mai reuşeşti câteodată să smulgi buruiana frumosului. Preţ de-o clipă, urâtul e frumos, scara se răstoarnă şi cerul se aruncă spre pământ. Vedeţi ce-i clipa, nu?
   Nici eu.
   Acum ninge. Într-o clipă parcă am adormit. Într-alta m-am trezit într-o cu totul altă lume. O clipă am fost sigură pe mine. În clipa următoare nu mai ştiam nimic. Într-o clipă se întunecă. Într-o clipă vine iarna, pe pământ şi asupra fiinţei. Într-o clipă nu mai iubeşti ceea ce ţi-a dat sens. Într-o clipă te îndrăgosteşti din nou, deşi puteai să juri că nu ţi se va mai întâmpla. Într-o clipă eşti altul. Într-o clipă treci puntea...
   În fine, m-am făcut înţeleasă. Cert e că nu-i nimic mai fragil, mai ambiguu şi totuşi mai concret decât clipa. E tot ce putem fi siguri că avem. Şi, brusc, nu mai pot filozofa pe nicio temă. Nu pot scrie când sunt fericită şi nu pot filozofa când sunt nesigură, deşi ăsta părea a fi domeniul meu. Într-o clipă m-am trezit iar singură. Şi-n următoarea, cineva şedea de-a dreapta mea.
   Cei mai frumoşi brazi de Crăciun sunt cei pe care-i împodobeşte zăpada. Cei mai sinceri oameni sunt străinii care-ţi zâmbesc înapoi. Sufletele pereche sunt cele care-ţi contrazic visele. Şi iarna e anotimpul în care-mi fac curajul să vă privesc pe toţi în ochi. Dar toţi sunteţi la fel... Şi Crăciunul s-a desemantizat. E despre depăşirea frustrărilor şi a complexelor, e o competiţie. Nu mai e despre fericire nealterată. E comedie burlescă de speţă din ce în ce mai joasă. Prozaic totul, prozaic şi previzibil. Eu mă bucur de voi. Voi de cine vă bucuraţi?

Sufletul meu monocrom sidefat!...

   Să știi că nimeni nu se plânge din nimic. Să nu crezi că sunt puternică pentru că rămân fermă pe poziție. Adevărul e că mi-a fost întotdeauna frică să-mi fac rău, nu e o dovadă de curaj ci, mai degrabă, de lașitate. Viața atârnă prea greu de mine ca să o pot lăsa în urmă cu una, cu două. Dar, să știi, nu e totul bine. Sunt zile care prea seamănă, numai eu nu-mi semăn de la o zi la alta...
  Și deodată am avut una din revelațiile alea pe care le întrevăd numai în momentele preliminare căderii. Am știut că nu o să te am vreodată. Și atât de singură eram și mă simțeam, că o vedeam ca pe un mod de viață. Ca pe un joc de noroc deficitar pe care viața mi l-a deprins în gene. Ce dacă nu o să te am? Așa a fost și înainte. De ce ai face tocmai tu excepție? Ce ar putea să doară dacă nu ar fi cumplita obișnuință, ar fi promisiunea ta că o să fii mult timp. Eu o să fiu? Crede-mă că din toate promisiunile care mi se fac, le cred doar pe ale mele, pentru că sunt singurele pe care mă simt stăpână. O săptămână și alte două. Promite-mi zile, ca să le fac eu luni. Dar, mai bine, nu-mi promite nimic, ca să nu am de ce-mi aminti cu amar. Iar am ieșit din rutină. Iar vreau să fiu într-un oraș mare, să mă ducă autobuzul departe, eu să scriu cu gândul aiurea și să întârzii iar acasă. Vreau, vreodată, să numesc „acasă” locul unde te voi putea privi fără restricții spațio-temporale. Vreau să fiu, odată, acasă acolo unde te întorci și tu. Ce mi-ai făcut...? Sunt închisă în fortăreața asta miniaturală, ca un cerșetor la capătul unui pod în cutia de carton cu pled murdar, căreia îi rămâne, totuși, credincios, deși știe că e unica și majora-i restricție. Și îi conține destinul făcut zdrențe, ca hainele pe care le-a îmbrăcat acum mult timp, ca pe o haină monahală a condiției lui blamate...
   Ce-mi oferi e ca o cale către purgatoriu. Simt că poți să mă cureți de mirajul neființei, dar e atât de meschin și rar ceea ce ne putem oferi, de parcă nici n-ar fi. Este, totuși. Și când nu va mai fi, cred că iar nu voi mai fi eu, Și nu-mi mai e frică. Am trecut de prea multe ori prin asta ca să mai pot precupeți aportul sentimental și consecințele agnostice care îl succedă. Nu-i un schimb cinstit, dar ce naiba e cinstit pe lumea asta? Ce e cinstit în treburile murdare în care se tot bagă sufletele?...
   O să ai, oare, răbdare să mă cunoști? Da, mi te dizolvi pe limbă chiar când nu ești. În momentele de liniște, aș da orice să fiu iar acolo, să te sărut pe ceafă și să râd prostește, simțind că-mi trăiesc copilăria ca un om mare. Mă abțin să îți promit Luna pe caremi-o doresc. Mă abțin să îți împărtășesc desele momente în care mă lipsesc cu drag de luciditate. Pot să îți spun, însă, că mă visez mai departe tot prin preajma ta. Și nu bat niciun apropo. Ești genul de om care m-ar putea să-mi schimb orice plan. Aș veni în București la facultate. Am intra amândoi la jurnalism, ne-am trăi vise vechi. Am adormi care-ncotro și dimineața am da nas în nas în metrou, cu aceeași melodie în căști și același sortiment de cafea pe buze.
   Te-am transformat în confident absent, ca să pot să-ți vorbesc chiar și atunci când nu ești aici să asculți. Ascultă acum!
   Sunt plină de greșeli, dar le ascund abil, nu din cauza complexelor, ci din cauza vremurilor. La sfârșitul poveștii avem mereu o erată care ne face să dăm înapoi la pagina respectivă și să vedem la ce episoade ne-am împotmolit. Sunt când mare, când mică. Sunt când în mine, când în tine. Nu obișnuiesc să calc în picioare frunzele căzute. Îmi place culoarea turcoaz. Îmi place să mă plimb de nebună, îmi place să înnebunim împreună, îmi placi. Așa, cât de simplu am putea pune în cuvinte. Oameni mari au simțit lucruri mici și ni le-au trimis prin timp hiperbolizate, mult exagerate. Mie îmi place să simt măreț în cuvinte mici și puține. Sau chiar deloc. Pentru că de asta spunem că simțim. Că nu ne mai strofocăm să conectăm atâtea mecanisme și să punem în mișcare resorturi o mie. Ne sincronizăm pe mutește, fără ca măcar să prevenim mișcările. Simțim ca să ne fie foame de cuvinte. Și ele nu sunt niciodată suficiente ca să pună pe diapozitiv tot ce am simțit fără să prelucrăm temeinic. Urmează, apoi, să stăm întinși și să ne gândim la ce a fost. Abia atunci gândim. Și ne vine, parcă, mult mai ușor să simțtim din memorie.

   Nu îmi place să dansez, dar vârfurile tale mă tentează. Nu îmi place să mă adâncesc în vise predispuse cancerului de oase, dar ce-are a face? Tu faci toți banii. Toate gândurile, toate lunile și toate senzațiile pe care mă zgârcesc să le scot din buzunar, nu țin să fac risipă. Creierul se face iască și e adus cumva la incandescență. Tu, nonșalant, îți aprinzi din el o țigară și arunci oțet. Țigara ta are acum gust de tot ce ți-ai dorit din ființa mea: un pic de suflet, puțină viață, credință, frică și stupoare.
   Stupi. Ai zis ceva de stupi. După o noapte lungă, petrecută-n tête-à-tête. La sfârșitul căreia să te simt pe dinăuntrul meu, mirabilă sămânță germinând într-un sâmbure de drac. Păi bine, dragul meu, nu e așa de mare lucru. E elementar, dragul meu Watson. Crezi că dacă vreau să te cunosc atât de mult, nu e în mine nicio sămânță din vorbele tale? Niciun fir de păr rămas pe limbă, pe care nu mă feresc să îl arunc, ba chiar nu mănânc și nu beau, de teamă să nu îl pierd? Păi te înșeli în cazul ăsta...
   Nu am nevoie de nopți, de zile, de luni, de ani. Ce am eu pentru tine se naște în secunde, crește în minute și nu se maturizează niciodată. E o rădăcină tămăduitoare de deșerturi adânci, din care se ridică tulpini carnivore de amalgame cancerigene cărora nici nu mă sinchisesc să le găsesc vreun leac. Atracția, și mai apoi dragostea, sunt maligne. Nu rele maligne. Ci subdiviziuni ale unui bine de care nu îți doresc să te faci vreodată bine.
   Crezi în ceva? Eu cred în mine. Bine-ar fi să faci la fel. Și îți voi arăta cumcrește un copil sub ochii tăi. Cum te înveți cu el. Cum de îndrăgostești de el. Cum îți amintești primul sărut,niciodată deformat, tot timpul drag. Cu, rememorezi primul fior. Cum strângi poze și înregistrezi evoluții, încadrându-i în alți parametri decât cei normali. Ce avem noi crește într-un an cât la alții în zece. În secunda noastră e o viață prea mărunt divizată și în sărutul nostru e o lume mai mică și mai caldă, care nu ne gonește când îi călcăm pragul. Brațele îți sunt cămin arzând și locuință primitoare, singurul șal de care vreau să mă înfășor când mă ajung toate cele.
   Mai las și pentru mai târziu ce mă arde să strig acum. Răbdarea e o virtute pe care nu am apucat să o trag de mânecă. Te trag pe tine, în schimb, străine, și îți zic să te întorci de unde ai plecat într-o sâmbătă. Ploaia și asfaltul mocirlos, betoanele și cerul grizonat îți vor fi mai casă decât oricare alta. Pentru că, știi și tu, sufletul face casă altui sufet. Nu contează peisajul dezolant, cât timp tu dansezi și uiți de timp. O să îți fac o căbănuță din bețe de chibrit, undeva în creierii munților, să simți cum pulsează aorte sub tine și cum strigă sângele la cer. O să mă retrag cu tine în munți și o să uit, ca acum, de la ce am plecat. Poate de la o privire. În parte de la un cuvânt. Și am ajuns să simt. Simți? E aer de mai. E floare de colț de plajă. E rană de un efect atât de mare sărată, că-mi vine să-mi iau stuful în spate și să mă fac cochilie aromată pentru tine, sufletul meu mereu destins și distins dintre atâtea suflete acre, amare și apatice.
   Să-ți zic „noapte bună”. Vreau să am eu ultimul cuvânt în ziua ta și apusul să nu ridice niciodată ștacheta. Doar răsăritul e rezervat privirii în gol și transparenței prin tine. Îmi vei fi, odată, ca un portal către o altă eu. Cea de care ți-am zis data trecută și pentru care ți-am acordat toate drepturile de autor. Ai creat un precedent, un deziderat. Și eu ți-l voi împlini dezinteresat, e noapte, e amar și e bine. Are gust de fiere țigara pe care o aprind din țigară. Totuși, îi schimbă aparența cu ceva sărutările tale, pe care doar tu știi să le potrivești de gust, amar, sare, ambrozie și suflet. Sufletul meu monocrom sidefat!...

Nihil sine Deo.

   Și atunci m-am gândit care e diferența între circumstanțele în mijlocul cărora ar surveni moartea. Mi s-a mai spus: sunt prea tânără ca să mă gândesc la asta. Dar nu știi niciodată ce îți rezervă destinul. În nopțile goale, nu aveam altceva mai bun de făcut decât să reconstitui catacombe în care aveam să pătrund poate peste ani buni. Însă la fel de conștientă eram că pot pătrunde ca mâine. Făcusem din relitate un leagăn al unei fobii slinoase, alunecoase, un focar al unei boli viclene, al unui cancer ce se îndrepta pe nesimțite către metastază, Mă lăsa în unele nopți. Ca să mă cred complet vindecată de temeri fără rost. Ca să se ridice, mai târziu, în plină formă și să îmi reamintească faptul că nu sunt normală. Uneori simt că mă ridică deasupra lumii întrucâtva bezna asta prin care trec. Alteori simt că m-ar arde ca pe o lumânare. Viața a simțit slăbiciunea fitilului și a dat curs flamei, să instige la moarte, să plângă și să refuze ulterior orice recurs. Nu e cură, vindecare sau regim în boala asta. Conteaza numai savoarea vieții ăsteia în expectativă.
   Și mai contează ceva, după cum mă și gândeam. Cum mori. Contează dacă mori în inconștiență sau în mijlocul unei crize a sinelui ultratreaz? Da. Contează. Când dormi, ești pe trei sferturi mort. Parcă ți-ai aștepta cumva soarta asta. Nu are niuciun farmec dacă mori așa. Parcă jocul devine prea ușor. Și viața nu e mulțumită. Te va trece pe răboj și vă veți continua răfuielile într-o altă existență. Unde te va bântui un sfârșit chinuitor, care să spele păcatele ușurinței cu care inchiziția omnivalabilă te-a cruțat și te-a curățat.

   SAMSARA. O vei lua de la capăt. Temerea cu care nu te lupți te va privi în ohci și va părea că te lasă o clipă. O clipă cât o viață. Pentru ca în următoarea, să nu te lase nici măcar să respiri. Probabil că într-o viață anterioară nu m-am temut și am fost izbăvită prea ușor. Am avut o viață frumoasă. Am văzut locuri pe care mi le amintesc vag. Am fost păgână și răzvrătită. Probabil că m-am desfătat cu moarte, sțnge și otrăvuri. Bănuiesc chiar că am făcut parte din mișcări ezoterice negre, sumbre. Când visez altare negre, pentagrame, cruci întoarse, cupe cu sânge cald și obligații de a boteza noi adepți în umbrele unui miez de noapte fără rezonanță, mă trezesc gândind că nici măcar nu am văzut așa ceva. Darămite să fiu eu cea care le dă naștere... Atunci nu găsesc altă explicație decât aceea că am trăit înainte de a trăi din nou. Că am vorbit înainte de a ști să vorbesc. Am negat înainte de a crede. Am ucis înainte de a trăi. Am propovăduit înainte chiar de a mă convinge pe mine. Am secerat înainte de a semăna. Am murit înainte de a mă naște. Le-am luat natural înainte de a mă teme. Am cultivat iraționalul înainte de a mă îngropa în lumi fără mine. Am luat șanse înainte de a mi se da una. Acum plătesc. Și aștept să mă revanșez. ”Aștep învierea morților. Și viața veacului ce va să vie. Amin!”
   Când trăiești, ți se smucește dreptul la viață. Cineva te vede pălind și implorând un demiurg știut doar de tine să te mai lase o zi, o clipă, un ceas. Îngenunchezi într-o ultimă taină a împărtășaniei, nemărturisită... În ”Străinul” lui Camus, finalul căruia m-a determinat să îmi iau inima în dinți și să reintru în camera mea virtuală tăinuită după atâta timp, protagonistul refuză întrevederea cu protul de nenumărate ori, justificându-și gestul prin puținătatea timpului rămas. Conștient de iminența actului decisiv, vrea să trăiască ultimele clipe luând viața în sens invers, așa cum și mama lui a făcut-o, logodindu-se simbolic către sfârșitul vieții pentru a mai hoinări o dată prin deșertul vast al timpului apus înainte de a apune ea însăși, cu tot cu amintirile și cu viața, care nu s-ar mai drula în niciun sens. Ar stagna. S-ar degrada. S-ar descompune. Ar putrezi. Trupul e viața...
   Întrebat de preot cum ar recționa în clipa morții, dacă nu ar fi ghilotinat sau condamnat în vreun fel, a replicat că ar face la fel. Pentru el sfțrșitul are același gust și azi, și mâine. Nicio emoție. Doar o dorință vagă de a avea posibilitatea să fie și el complice la delimitarea pragului ultim al existenței...
   M-a cutremurat. Știu că o să mor... Dar să știu că voi muri mâine...? Ar fi prea mult de suportat. Probabil că aș încerca cu disperare să mă omor de una singură, ca să fentez destinul și să curm așteptarea aia mai ucigătoare decât înuși ștreangul, ghilotina, otrava sau glonțul...
   Mă gândesc uneori că vreau să fac totul cu viața mea. Tot ce se poate. ca să nu mor decât prin mine, să trăiesc mai apoi în amintirea tuturor celorlalți. Când văd, apoi, cât e de greu, câtă determinare așteaptă ambiția lăuntrică de la un suflet atât de fraged și supus tentațiilor, mă dau în lături, și nu ca o dovadă de slăbiciune. Ci mai mult ca o dovadă de indecizie. Vreau să mai și trăiesc. Măcar să traiesc pentru mine, inainte să mor tot la fel. Nu să trăiesc pentru alții și să mor tot pentru ei. Da, vreau ca viața mea să fie un spectacol. Dar un spectacol pe care să îl simt. Nu care să îmi cântărească în cuvinte și imagini mentale confuze posterioritatea...
   Asta da criză existențială. Să refuz să trăiesc acum, ca să trăiesc mai pe urmă...? Sau să trăiesc acum și să mor definitiv...? E riscant și nimic nu îmi garantează reușita. Sorții sunt amăgitoroi și schimbători. O singură relaitate avem la mână, dacă o irosim se poate să pierdem și cauza ulterioară în care am investit tot timpul dat... Ce rău e că nu am căiă de mijloc. Trăiesc excesiv, însă încorsetată de niște parametri foarte blânzi și egali. Trăiesc cu regularitate, atunci când nu simt că mor.
   Și îmi doresc să cred că am un Dumnezeu deasupra capului. Care o să încline vreodată balanța, înainte ca eu să pierd ultimul tren către ceva care, în definitiv, oricum mă așteaptă. Cred că suntem cu toții de acord că ceea ce ne-a fost dat nu putem schimba, oricât am întârzia pe drum. Deși rămâne la fel de adevărat că dacă ne întorceam cu o oră mai devreme de la lucru, găseam femeia în pat cu un alt bărbat sau bărbatul în duș cu alta. E ceva inefabil. Și totuși, e ceva mic chiar și în destinul nostru mărunt. Când e vorba de lucruri mai mari, destinul nu se împotmolește, nu se domolește, nici nu se grăbește. Acolo nu mai contează că te-ai întors cu o oră mai devreme sau că ai întârziat un an. El așteaptă să pierzi trenul ca să te suie într-altul, nesperat, nu înainte însă de a te descuraja, de a te îndemna la psihanaliză, de a te înghesui puțin pe peron, violându-ți conștiința fragilă cu viziuni sumbre, presimțiri negre și flash-backuri descurajante. Pentru că destinul merge cam așa: (extras de pe pagina de facebook Iosif E. Miclaus photography. Las și un link pe aici, poate e cineva curios ce lucruri faine face băiatul ăsta cu lumina, și cât de mult prețuiește harul divin, fiind în permanență conștient de guvernarea divină... Gata cu bla-bla-ul, să lăsăm, dar, finalul să curgă...)


Un profesor de filosofie stãtea în fata clasei având pe catedrã câteva lucruri.
Când ora a început, fãrã sã spunã un cuvânt, a luat un borcan mare de maionezã gol, pe care l-a umplut cu mingi de golf. I-a întrebat pe studenti dacã borcanul este plin si acestia au convenit cã era.

Profesorul a luat atunci o cutie cu pietricele pe care le-a turnat în borcan, scuturându-l usor. Pietricelele au umplut golurile dintre mingile de golf. I-a întrebat din nou pe studenti dacã borcanul era plin iar acestia au fost de acord cã era.

Profesorul a luat dupã aceea o cutie cu nisip pe care l-a turnat în borcan. Firesc, nisipul a umplut de tot borcanul. I-a întrebat din nou pe studenti cum stãtea treaba iar acestia au rãspuns în cor "pliiin"!

Profesorul a scos de sub catedrã douã cesti cu cafea pe care le-a turnat în borcan umplându-l de aceastã datã definitiv. Studentii au râs.

"Acum" a spus profesorul dupã ce hohotele s-au domolit, "as dori sã întelegeti cã acest borcan reprezintã viata voastrã. Mingile de golf reprezintã lucrurile importante pentru voi, familia, copiii, sãnãtatea, prietenii si pasiunile voastre, si cã dacã totul ar fi pierdut în afarã de acestea, viata voastrã ar fi tot plinã."

"Pietricelele sunt celelalte lucruri care conteazã pentru voi, serviciul, casa, masina, iar nisipul e restul lucrurilor mãrunte"

"Dacã veti începe cu nisipul," a continuat el "nu veti mai avea unde sã puneti mingile de golf si pietricelele".

"La fel si în viatã, dacã îti irosesti tot timpul si energia pentru lucrurile mici, nu vei avea niciodatã timp pentru lucrurile importante pentru tine."

"Acordã atentie lucurilor importante pentru fericirea ta. Joacã-te cu copiii, fã-ti controale medicale periodic, iesi cu sotia în oras la cinã, joacã golf, vei avea suficient timp altã datã sã faci curat sau sã repari cine stie ce dispozitiv . Ai, în primul rând grijã de mingile de golf, ele conteazã cu adevãrat. Stabileste-ti prioritãtile, restul e doar nisip."

Unul dintre studenti a ridicat mâna interesându-se ce reprezentau cele douã cãni de cafea. Profesorul a zâmbit "Mã bucur cã întrebi asta, ele vor doar sã arate cã, oricât de plinã ar pãrea viata ta, e loc întotdeauna pentru douã cãni de cafea, împreunã.


--------- Via http://www.facebook.com/IosifMiclausPhotography?fref=ts

Caldarâm cu vise, gene, irişi

   Îmi pare rău că nu pot fi o oarecare. La fel de rău cum îmi pare că las privirea să vorbească de la sine, să lege şi să dezlege destine, să blesteme şi să mântuie, să aibă şi să-i piardă. Îmi pare rău că intru-n vieţi ca în muzee : prea săracă de mine ca să-mi mai permit să ies după aceea. Şi de ce mi-ar mai părea rău? De feptul că-mi las ochii să cuprindă ceea ce inima se zbate să scoată afară. Adică pe tine, coproprietar nelegitim al unui trup urgisit de soartă şi de sorţi.
  Poţi să mă câştigi prea uşor. Secretul meu e că nu mă las cucerită. Mă cuceresc singură, fiind oglinda unor gesturi menite să acapareze. Greşeala e numai de partea lor. Dacă vor să mă subjuge, nu le voi da şansa. Ochii mei, însă, da. De aceea nu mi-i simt ca şi când ar fi ai mei, îi alung departe de torentele mele interioare, de teama de a nu reflecta vacarmul, zbuciumul, indecizia, groaza, dorul, orbirea... Mă tem că, dacă voi rămâne oarbă tentaţiilor, voi orbi până la capăt...
   Atunci, îmi e de ajuns un singur moment de slăbiciune ca această parte din mine să nu mai divulge niciodată comediile care mă trag spre interior...
   Mi-ar părea rău să mai iubesc. Şi asta pentru că,iubind, mi-aş aminti cât de bine era când mă zbăteam, neştiutoare, în lichidul amniotic al vieţii pre-sentimentale. Pe de altă parte, am iubit. Şi cum poţi să te laşi de aşa un sport...
   Mi-aş lăsa ochii să decidă, dar mi-ar trăda vălmăşagul de intenţii neprielnice...

   Mă las la voia întâmplării. Fortuna caeca est. Şi poate loteria sorţii îmi va lăsa ochii să tragă un bilet norocos. În timp ce suflete sălbăticite ce-mi dau târcoale, în intenţia de a mă cotropi temporar şi temporal, ochii mei se reduc la instinte primare care le inundă pupiele şi le umplu de ură. în timp ce sufletul musteşte de frică. Ochii ma vor distruge. Că reflectă o atitudine primordială, netrecută prin prisma pragmatismului... Dacă i-aş lăsa întotdeauna să vorbească pentru mine, aş fi iubită crunt, silenşios, fără pretenţii, cu ardoare, infinit şi fără cauză. Însă, în rest, m-aş târî singură printre amintirile unor vremuri când ochii mei nu stăpâneau nimic, nu reflectau nimic, tăceau din   
retină şi mă slujeau paşnic.
   Şi dacă ochii mei ar putea fi înţeleşi atunci când vor să-ţi vorbească, poate ai înţelege că nu vor decât un sărut. Atât de scurt, incât să-mi acopere supus singurătatea. Atât de infim, încât să fie replica fidelă a intimităţii. Atât de ieftin, încât să-mi pot procura o doză la fiecare sfert de oră. Şi atât de tăcut, încât să-mi răsune pe buze până la sfârşitul vieţii mele deja compromise.

Vinerea patimilor

 Si flacara se lasa peste ea, o cuprinse in brate si o facu scrum. Pamantul se scutura de ea cu indiferenta. O arunca unde`i era locul. Intr`o groapa de gunoi umpluta cu negare, in care toti cei care au iubit si au fost rapusi sa scurg, incet, silnic, in umbra destinului.
 Era o zi calda. Destul de calda incat sa isi dea seama ca lupta pentru ceva derizoriu. Si detul de rece incat sa o inspire si pe ea sa se stearga de praf de tot ce nu i se potrivea manusa. Si a plecat. Tocurile ei sunau sec pe caldaramul obosit. Lumea nu se oprea sa vada ochii ei umflati de plans. Soarele nu se oprea din stralucit doar pentru ca pe ea nu o iubea niciun baiat. Timpul nu se oprea ca sa ii dea ei ocazia sa isi schimbe viitorul.
 Se impiedica si ofta. Ofta si mergea mai departe. Visa si ofta. Visa si mergea mai departe.
 Cine stie unde or s`o duca visele astea intr`o buna zi?... Catre un "el" mai bun. Sau...catre ea insasi...
 Plangea inlauntrul ei, plangea ca nu a putut sa fie mai buna, ca nu a stiut sa fie umana, ci doar divina... Nu a stiut sa`si limiteze bunavointa. Mereu a stat prost la capitolul asta. A facut unele greseli, dar recunoscandu`le, a fost iertata de catre cine trebuia... A`ti recunoaste vina, chiar si atunci cand nu o ai, te face divin. Si v`a purtat in suflet, nerecunoscatorilor! V`a dat tot ce putea, din resursele ei limitate... V`a hranit cu maternitatea de care nici macar ea nu credea sa fie in stare. V`a promis luna de pe cer si voi nu ati avut rabdare sa vedeti cum se chinuie si se imbata cu apa chiara la fiecare pas in avans spre Univers... Nu va place voua sa radeti? Puteati sa asteptati sa vedeti cum nu reuseste si sa`i reprosati ca nu e incercat destul de greu...
 In toata lumea asta, asteapta sa`si gaseasca jumatatea la fiecare pas. Asteapta un prieten adevarat.
 Si tocurile ei ii sfaramau antebratul de asfalt. Asfalt incins. Suturi desprinde. Emisfere cerebrale tocite. Coaste deshumate. Brate desfranate. Buze clapauge si urechi lipite de talpi.
 Si bratele ei se leganau pe langa corp. Toc-toc-toc... Si inima ei se batea de asfalt. Si tocurile ei ajunsesera acasa...
 Toc-toc-toc... Sufletul ei,insa,nu. She was kinda... Knock-knoc-knocking on the Heaven`s door...
 Si au impanzit`o reprosurile. I s`a facut de somn, dar nu era nimeni sa`i cante un cantec de leagan. Asa ca a adormit sihastra, ca in atatea alte zile. Si`a facut cruce si a multumit pentru dezamagirea zilnica. E data de Sus, asa ca o accepta cu mandrie si o poarta cu modestie. Nu a mai visat. A cazut. Si nu s`a mai ridicat.