Oamenii sunt doar forme fără fond. Sărbătorile sunt doar zile de naştere colective, prin care nostalgicii îşi retrăiesc frenetic copilăria. În oraşul meu sunt cei mai urâţi brazi de Crăciun. Se vede că lumea s-a săturat să trăiască. Trec pe stradă peivind oamenii în ochi. Niciunul nu-mi zâmbeşte înapoi. Nu cunosc pe niciunul, dar toţi sunt la fel.
Era frumos când eram mai mică. Mergeam la patinoar, mă strângea oraşul, dar eu îl sfidam şi mă-nvârteam fără vină într-un ring de 2 pe 2. Îmi ocupam şi eu timpul cu ce puteam. Şi aveam iluzia că-mi place. Acum stau pe o bancă printre blocuri şi ascult nişte pensionare vorbind despre perfuzii, amnezie, peşte şi sărbători. N-are nicio legătură, dar asta e mondenitatea pentru ele. Lumea mea e mică, exact ca a lor. Sărbători cu peşte dulce, pe perfuzii, între amintirea Crăciunului de anul trecut şi a celui din '79.
Eu nu eram în '79. Bine, că nu sunt nici acum. Nu recunosc oraşul. Să fiu eu cea despre care vorbesc bătrânele? Să fi avut un accident nefericit care m-a aruncat aici? De ce-mi plac sărbătorile? Eu mi-am serbat zilele de naştere când eram mică. Nu-s o nostalgică. Îmi place să cred că eu trec pe lângă timp, nu el pe lângă mine. Ce-i ăla Crăciun fără zăpadă? Ce-i aia adolescenţă fără incidente? Ce-i aia tinereţe fără prietenii? Blasfemii închipuite, afronturi aduse unei legi universale nescrise. Ce am de gând să fac mai încolo?
Să fiu fericită. M-am oprit din a mă mai ocupa de mine. M-am oprit din a mă preocupa de viitor. Şi am atâtea exemple în jurul meu... Oameni pentru care nu contează decât clipa, nu ceea ce va urma. Dar nici pe aia nu ştiu s-o trăiască. Eu am obosit încercând s-o despic în patru, când ştiu că n-are prea multe subdiviziuni, şi chiar dacă ar avea, nu mi-ar ajunge sute ca să disec numai una. Şi, spre deosebire de oameni, ele nu seamănă-ntre ele. O clipă schimbă un destin. Într-o clipă devii din comcret amintire. Din aer în beton. Cel mai tâmpit sincretism. În fine, oriunde ai fi, te amesteci cu alţii asemenea ţie. În viaţă sau în moarte. De ce-ar conta atât clipa dacă nu aduce nimic nou în sensul ăsta?
Pentru că sunt o fată care îngheaţă scriind. Încerc să-mi dau seama de ceva. Încerc să mă-ndrăgostesc de ceea ce-mi repugnă. Şi printre fantomele Crăciunurilor trecute, uneori găsesc şi momentul de luciditate-n care dansez în ceaţă. Oraşul meu e frumos doar când e soare-afară. Toate ruinele au farmec când sunt iluminate frontal. Şi urâtul are atâtea feţe, că din polisemantismul lui mai reuşeşti câteodată să smulgi buruiana frumosului. Preţ de-o clipă, urâtul e frumos, scara se răstoarnă şi cerul se aruncă spre pământ. Vedeţi ce-i clipa, nu?
Nici eu.
Acum ninge. Într-o clipă parcă am adormit. Într-alta m-am trezit într-o cu totul altă lume. O clipă am fost sigură pe mine. În clipa următoare nu mai ştiam nimic. Într-o clipă se întunecă. Într-o clipă vine iarna, pe pământ şi asupra fiinţei. Într-o clipă nu mai iubeşti ceea ce ţi-a dat sens. Într-o clipă te îndrăgosteşti din nou, deşi puteai să juri că nu ţi se va mai întâmpla. Într-o clipă eşti altul. Într-o clipă treci puntea...
În fine, m-am făcut înţeleasă. Cert e că nu-i nimic mai fragil, mai ambiguu şi totuşi mai concret decât clipa. E tot ce putem fi siguri că avem. Şi, brusc, nu mai pot filozofa pe nicio temă. Nu pot scrie când sunt fericită şi nu pot filozofa când sunt nesigură, deşi ăsta părea a fi domeniul meu. Într-o clipă m-am trezit iar singură. Şi-n următoarea, cineva şedea de-a dreapta mea.
Cei mai frumoşi brazi de Crăciun sunt cei pe care-i împodobeşte zăpada. Cei mai sinceri oameni sunt străinii care-ţi zâmbesc înapoi. Sufletele pereche sunt cele care-ţi contrazic visele. Şi iarna e anotimpul în care-mi fac curajul să vă privesc pe toţi în ochi. Dar toţi sunteţi la fel... Şi Crăciunul s-a desemantizat. E despre depăşirea frustrărilor şi a complexelor, e o competiţie. Nu mai e despre fericire nealterată. E comedie burlescă de speţă din ce în ce mai joasă. Prozaic totul, prozaic şi previzibil. Eu mă bucur de voi. Voi de cine vă bucuraţi?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu