Așa i-aș fi spus dacă l-aș mai fi avut vreodată în fața ochilor. Eu, pe de altă parte, pot pleca fără ca măcar să fi venit. Ascultam versuri fără șir, găsisem oameni care rezonau la tăcerea mea mai bine decât mă luptam eu cu temerile nefondate. Îl ascultam pe băiatul ăla, Oza, de parcă mi-ar fi ghicit în palmă. Parcă un străin ar fi pus în cuvinte neliniștile mele, pe care apoi a început să le strige cu mai multă artă decât mi-aș putea juca eu propria tragedie.
Adevărul e că m-am temut pentru viața mea. M-am temut când n-am mai avut despre ce să scriu, m-am gândit că nu peste mult mi se va lua și dreptul de a mai fi. Am încheiat anul împăcată cu restul și certată cu mine, adormind în zori cu zeci de planuri ambițioase. Vreau să fac un scurt-metraj. Vreau să mai iubesc o dată, că nu m-am învățat minte încă. Vreau să scriu din nou. Și vreau să cânt. Dar nu mai știu cum să mă-mpart și mi-e frică să nu rămân pustie de atâta infidelitate în pasiuni.
Habar n-am când a plecat și când a venit altul. La mine-n viață e ca-n gară, vine cine vrea, pleacă cine poate. Mulți vor, puțini știu și de ce. Acum mi-e mai greu ca niciodată. Aplecată peste caiet în timp ce scriu, mă hipnotizează propria caligrafie născocită, atât de aproape stau încât simt mirosul cernelii din pix. Așa miroase, în visele mele, vinul. Și nu-mi mai pasă ce scriu, atâta timp cât scriu. Mă las cuprinsă de nostalgie și scriu cu narcisism, îmi place cum scriu, nu-mi place ce scriu, ci doar înșliruirea aia nebună de litere. Apoi mirosul... îmi amintește de dorințe pe care le-am uitat înainte de a mă trezi la viață.
Bun. Respir adânc. Nici în seara asta nu se moare, s-a găsit una bucată motiv de prelungire a convalescenței. Am cunoscut pe cineva. E prea repede? Nu e. Niciodată nu-i decât târziu. Devreme nu e decât ca să murim. Ori eu nu mor, mă-ndrăgostesc. Când privești din exterior, pare simplu. Când încerci pe pielea ta, e-al dracului de complicat. Cel puțin în cazul meu. Că n-are mereu finalitate. Și de când m-am golit pe dinăuntru, nu știu dacă întunericul mi-a ascuțit celelalte simțuri sau le-a atrofiat. Știu numai că greșesc. Și asta-mi place la nebunie.
Sunt acum multe seri în care încerc să fiu cât mai convingătoare în fața mea, să mă conving că viața merită trăită, dar sunt atât de obosită încât uit să mai pledez în favoarea cuiva. Și cel mai adesea adorm pe o parte, cu viața-n coasta stângă și moartea atârnând lugubru de lobul urechii drepte. Mă trezesc cu frică și adorm iar obosită de a nu fi găsit nicio explicație. Mi se pare absurd să trăiești împotriva propriei voințe, dar totuși să nu ai curaj să-ți impui un punct de vedere în fața destinului.
În orice caz, încerc să mă-ndrăgostesc, cum am mai spus, ca să-mi iau gândul de la alte prostii. Dar în conflictele astea meschine de interese, n-are nimeni câștig de cauză. Și mie mi se revocă sau măcar suspendă temporar, din când în când, dreptul la pereche. Am încins firul telefonului vorbind în dreapta și-n stânga, în speranța că din toate cuvintele, unul măcar îmi va vibra în coaste. Faza e că al mi-a dat fluturi în stomac. Acum, când am cea mai puțină nevoie de complicații și cea mai mare greață de palpitații. Cum am spus, totuși, niciodată nu-i decât târziu. Și-ntre ”târziu” și ”niciodată”, ar fi momentul să fie ”la timp”. Zic și eu...
Îl ascultam pe băiatul ăla, Oza, cu poeziile lui triste. Tot respectul. Am scris și eu odată poezii. M-am lăsat. Și nu te lași decât de cele ce-ți fac bine. Poate d-aia, ascultându-l, simt nevoia să revin asupra deciziei și să mai croiesc un stih sau două. Dar nu, nu mai am aceeași substanță, aceeași fluiditate, mi-am pierdut talentul de a scuipa scurt și la obiect puroi din mine, ca să-l modelez la cald în flori de mucegai. Așa că mă deschid din nou, rozetă de carne vătămată, în fața aceluiași auditoriu absent, dar dedata asta din cel mai pur egoism: ca să-mi arăt mie însămi că încă mai pot.Curând o să intru-n viață. Irevocabil. Și mă gândesc că până atunci mai e timp de-o dragoste scurtă, cum e mereu timp la finele pauzei de-o țigară poștită în doi. Mereu e timp, mai puțin atunci când nu vrem. Dar eu vreau, deci nimic nu ar trebui să mă-mpiedice. Fantomatic și deloc enigmatic, îl urmăream în vânt prin autobuze, nu voiam să știu unde stă, voiam doar să sper că-i bine. Întâi de toate, mi-a vrut binele, ca mai apoi să-mi facă rău. Ăsta-i, în general, semnalul la care știu că trebuie să mă îndrăgostesc. Ca o comandă înnăscută, însușită pe deplin de-a lungul unui cantonament pe vară la dresaj. Deci am zis să mai încerc o dată, că n-o fi foc. Și-l urmăream, și voiam să fiu mare, s-ajung la el înainte să poată veni el la mine, să am destinul în propriile mâini, poate m-aș fi decis să mi-l pecetluiesc cu al lui. Dacă m-ar prinde că visez în secret la el, poate că n-aș ști ce să-i spun. M-aș înroși și i-aș întoarce spatele. Și s-ar mai duce unul. Fără ca să-mi pese, fără ca să-i pese.
Îmi doresc să fiu suficient de mare încât să pot să suport ce se-ntâmplă în mine. Dar, din păcate, când ajungi suficient de puternic ca să înfrunți ceea ce ți-e dat, ca prin miracol se oprește tot și destinul îți mai joacă o festă.
Are părul lung... și nu prea iese din casă, decât ca să-și amintească unde stă. Nu-l iubește nimeni, poate, în afară de mine. Și nici eu nu știu cât și dacă mai pot să-l iubesc. Dar îmi place vocea lui. E vocea mea, dar masculină. El e un fel de eu întors pe dos. Tot ce sunt eu la suprafață, e el pe dinăuntru. A scris și el, acum e-n lumea celor care uită, dar nu uită de unde a plecat. Cum nici eu nu uit că-ntr-o zi a vrut să scriem împreună. Și din ziua aia a rămas pentru mine tipul cu blogul. Deci nu-i un oarecare, e un oarecare eu aleatoriu asimilat de mulțime. E un punct oarecare pe o axă deșartă, dar nu e un oarecare pe axa dinamismului meu. Am în mine curbe seismice care-mi spun că nu-s departe de-o ciocnire între două pietre tari. E firesc, niciodată nu m-am mai certat cu mine.
Îi ascultam pe băieții ăia faini de la Steleverzi (gata, au devenit laitmotivul postării și-al noii povești) și mă gândeam că fără ei nu l-aș fi cunoscut. Nu știu acum dacă mi-ar fi părut bine sau rău, las rândul ăsta cu precădere pentru zilele de după furtună, când voi căuta în nisipul începutului urmele primelor mele senzații. O să zic atunci cum mi-ar fi părut. E prematur să mă fi îndrăgostit și el e pre-matur, a luat-o, la o adică, înaintea maturității și-i ține de șase cât timp ea scrie cu spray de graffiti pe Casa Poporului o cerere impertinentă în căsătorie. Așa e el. Grijuliu din fire. Chiar și cu ceea ce nu-i aparține.
Două steleverzi, gemenii din acuarelă, stropii de noroi din noi, de sub umbrelă.
Acum și pururea, dar mi-e frică de vecii vecilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu