Gemini

   - Atât îți mai spun înainte să plec: nu uita niciodată să-ntrebi, poate așa o să mai dai de mine.
   Așa i-aș fi spus dacă l-aș mai fi avut vreodată în fața ochilor. Eu, pe de altă parte, pot pleca fără ca măcar să fi venit. Ascultam versuri fără șir, găsisem oameni care rezonau la tăcerea mea mai bine decât mă luptam eu cu temerile nefondate. Îl ascultam pe băiatul ăla, Oza, de parcă mi-ar fi ghicit în palmă. Parcă un străin ar fi pus în cuvinte neliniștile mele, pe care apoi a început să le strige cu mai multă artă decât mi-aș putea juca eu propria tragedie.
   Adevărul e că m-am temut pentru viața mea. M-am temut când n-am mai avut despre ce să scriu, m-am gândit că nu peste mult mi se va lua și dreptul de a mai fi. Am încheiat anul împăcată cu restul și certată cu mine, adormind în zori cu zeci de planuri ambițioase. Vreau să fac un scurt-metraj. Vreau să mai iubesc o dată, că nu m-am învățat minte încă. Vreau să scriu din nou. Și vreau să cânt. Dar nu mai știu cum să mă-mpart și mi-e frică să nu rămân pustie de atâta infidelitate în pasiuni.
   Habar n-am când a plecat și când a venit altul. La mine-n viață e ca-n gară, vine cine vrea, pleacă cine poate. Mulți vor, puțini știu și de ce. Acum mi-e mai greu ca niciodată. Aplecată peste caiet în timp ce scriu, mă hipnotizează propria caligrafie născocită, atât de aproape stau încât simt mirosul cernelii din pix. Așa miroase, în visele mele, vinul. Și nu-mi mai pasă ce scriu, atâta timp cât scriu. Mă las cuprinsă de nostalgie și scriu cu narcisism, îmi place cum scriu, nu-mi place ce scriu, ci doar înșliruirea aia nebună de litere. Apoi mirosul... îmi amintește de dorințe pe care le-am uitat înainte de a mă trezi la viață.
   Bun. Respir adânc. Nici în seara asta nu se moare, s-a găsit una bucată motiv de prelungire a convalescenței. Am cunoscut pe cineva. E prea repede? Nu e. Niciodată nu-i decât târziu. Devreme nu e decât ca să murim. Ori eu nu mor, mă-ndrăgostesc. Când privești din exterior, pare simplu. Când încerci pe pielea ta, e-al dracului de complicat. Cel puțin în cazul meu. Că n-are mereu finalitate. Și de când m-am golit pe dinăuntru, nu știu dacă întunericul mi-a ascuțit celelalte simțuri sau le-a atrofiat. Știu numai că greșesc. Și asta-mi place la nebunie.
    Sunt acum multe seri în care încerc să fiu cât mai convingătoare în fața mea, să mă conving că viața merită trăită, dar sunt atât de obosită încât uit să mai pledez în favoarea cuiva. Și cel mai adesea adorm pe o parte, cu viața-n coasta stângă și moartea atârnând lugubru de lobul urechii drepte. Mă trezesc cu frică și adorm iar obosită de a nu fi găsit nicio explicație. Mi se pare absurd să trăiești împotriva propriei voințe, dar totuși să nu ai curaj să-ți impui un punct de vedere în fața destinului.
   În orice caz, încerc să mă-ndrăgostesc, cum am mai spus, ca să-mi iau gândul de la alte prostii. Dar în conflictele astea meschine de interese, n-are nimeni câștig de cauză. Și mie mi se revocă sau măcar suspendă temporar, din când în când, dreptul la pereche. Am încins firul telefonului vorbind în dreapta și-n stânga, în speranța că din toate cuvintele, unul măcar îmi va vibra în coaste. Faza e că al mi-a dat fluturi în stomac. Acum, când am cea mai puțină nevoie de complicații și cea mai mare greață de palpitații. Cum am spus, totuși, niciodată nu-i decât târziu. Și-ntre ”târziu” și ”niciodată”, ar fi momentul să fie ”la timp”. Zic și eu...

   Îl ascultam pe băiatul ăla, Oza, cu poeziile lui triste. Tot respectul. Am scris și eu odată poezii. M-am lăsat. Și nu te lași decât de cele ce-ți fac bine. Poate d-aia, ascultându-l, simt nevoia să revin asupra deciziei și să mai croiesc un stih sau două. Dar nu, nu mai am aceeași substanță, aceeași fluiditate, mi-am pierdut talentul de a scuipa scurt și la obiect puroi din mine, ca să-l modelez la cald în flori de mucegai. Așa că mă deschid din nou, rozetă de carne vătămată, în fața aceluiași auditoriu absent, dar dedata asta din cel mai pur egoism: ca să-mi arăt mie însămi că încă mai pot.
   Curând o să intru-n viață. Irevocabil. Și mă gândesc că până atunci mai e timp de-o dragoste scurtă, cum e mereu timp la finele pauzei de-o țigară poștită în doi. Mereu e timp, mai puțin atunci când nu vrem. Dar eu vreau, deci nimic nu ar trebui să mă-mpiedice. Fantomatic și deloc enigmatic, îl urmăream în vânt prin autobuze, nu voiam să știu unde stă, voiam doar să sper că-i bine. Întâi de toate, mi-a vrut binele, ca mai apoi să-mi facă rău. Ăsta-i, în general, semnalul la care știu că trebuie să mă îndrăgostesc. Ca o comandă înnăscută, însușită pe deplin de-a lungul unui cantonament pe vară la dresaj. Deci am zis să mai încerc o dată, că n-o fi foc. Și-l urmăream, și voiam să fiu mare, s-ajung la el înainte să poată veni el la mine, să am destinul în propriile mâini, poate m-aș fi decis să mi-l pecetluiesc cu al lui. Dacă m-ar prinde că visez în secret la el, poate că n-aș ști ce să-i spun. M-aș înroși și i-aș întoarce spatele. Și s-ar mai duce unul. Fără ca să-mi pese, fără ca să-i pese.
   Îmi doresc să fiu suficient de mare încât să pot să suport ce se-ntâmplă în mine. Dar, din păcate, când ajungi suficient de puternic ca să înfrunți ceea ce ți-e dat, ca prin miracol se oprește tot și destinul îți mai joacă o festă.
   Are părul lung... și nu prea iese din casă, decât ca să-și amintească unde stă. Nu-l iubește nimeni, poate, în afară de mine. Și nici eu nu știu cât și dacă mai pot să-l iubesc. Dar îmi place vocea lui. E vocea mea, dar masculină. El e un fel de eu întors pe dos. Tot ce sunt eu la suprafață, e el pe dinăuntru. A scris și el, acum e-n lumea celor care uită, dar nu uită de unde a plecat. Cum nici eu nu uit că-ntr-o zi a vrut să scriem împreună. Și din ziua aia a rămas pentru mine tipul cu blogul. Deci nu-i un oarecare, e un oarecare eu aleatoriu asimilat de mulțime. E un punct oarecare pe o axă deșartă, dar nu e un oarecare pe axa dinamismului meu. Am în mine curbe seismice care-mi spun că nu-s departe de-o ciocnire între două pietre tari. E firesc, niciodată nu m-am mai certat cu mine.
    Îi ascultam pe băieții ăia faini de la Steleverzi (gata, au devenit laitmotivul postării și-al noii povești) și mă gândeam că fără ei nu l-aș fi cunoscut. Nu știu acum dacă mi-ar fi părut bine sau rău, las rândul ăsta cu precădere pentru zilele de după furtună, când voi căuta în nisipul începutului urmele primelor mele senzații. O să zic atunci cum mi-ar fi părut. E prematur să mă fi îndrăgostit și el e pre-matur, a luat-o, la o adică, înaintea maturității și-i ține de șase cât timp ea scrie cu spray de graffiti pe Casa Poporului o cerere impertinentă în căsătorie. Așa e el. Grijuliu din fire. Chiar și cu ceea ce nu-i aparține.
   Două steleverzi, gemenii din acuarelă, stropii de noroi din noi, de sub umbrelă.
   Acum și pururea, dar mi-e frică de vecii vecilor.
 

Nihil sine Deo.

   Și atunci m-am gândit care e diferența între circumstanțele în mijlocul cărora ar surveni moartea. Mi s-a mai spus: sunt prea tânără ca să mă gândesc la asta. Dar nu știi niciodată ce îți rezervă destinul. În nopțile goale, nu aveam altceva mai bun de făcut decât să reconstitui catacombe în care aveam să pătrund poate peste ani buni. Însă la fel de conștientă eram că pot pătrunde ca mâine. Făcusem din relitate un leagăn al unei fobii slinoase, alunecoase, un focar al unei boli viclene, al unui cancer ce se îndrepta pe nesimțite către metastază, Mă lăsa în unele nopți. Ca să mă cred complet vindecată de temeri fără rost. Ca să se ridice, mai târziu, în plină formă și să îmi reamintească faptul că nu sunt normală. Uneori simt că mă ridică deasupra lumii întrucâtva bezna asta prin care trec. Alteori simt că m-ar arde ca pe o lumânare. Viața a simțit slăbiciunea fitilului și a dat curs flamei, să instige la moarte, să plângă și să refuze ulterior orice recurs. Nu e cură, vindecare sau regim în boala asta. Conteaza numai savoarea vieții ăsteia în expectativă.
   Și mai contează ceva, după cum mă și gândeam. Cum mori. Contează dacă mori în inconștiență sau în mijlocul unei crize a sinelui ultratreaz? Da. Contează. Când dormi, ești pe trei sferturi mort. Parcă ți-ai aștepta cumva soarta asta. Nu are niuciun farmec dacă mori așa. Parcă jocul devine prea ușor. Și viața nu e mulțumită. Te va trece pe răboj și vă veți continua răfuielile într-o altă existență. Unde te va bântui un sfârșit chinuitor, care să spele păcatele ușurinței cu care inchiziția omnivalabilă te-a cruțat și te-a curățat.

   SAMSARA. O vei lua de la capăt. Temerea cu care nu te lupți te va privi în ohci și va părea că te lasă o clipă. O clipă cât o viață. Pentru ca în următoarea, să nu te lase nici măcar să respiri. Probabil că într-o viață anterioară nu m-am temut și am fost izbăvită prea ușor. Am avut o viață frumoasă. Am văzut locuri pe care mi le amintesc vag. Am fost păgână și răzvrătită. Probabil că m-am desfătat cu moarte, sțnge și otrăvuri. Bănuiesc chiar că am făcut parte din mișcări ezoterice negre, sumbre. Când visez altare negre, pentagrame, cruci întoarse, cupe cu sânge cald și obligații de a boteza noi adepți în umbrele unui miez de noapte fără rezonanță, mă trezesc gândind că nici măcar nu am văzut așa ceva. Darămite să fiu eu cea care le dă naștere... Atunci nu găsesc altă explicație decât aceea că am trăit înainte de a trăi din nou. Că am vorbit înainte de a ști să vorbesc. Am negat înainte de a crede. Am ucis înainte de a trăi. Am propovăduit înainte chiar de a mă convinge pe mine. Am secerat înainte de a semăna. Am murit înainte de a mă naște. Le-am luat natural înainte de a mă teme. Am cultivat iraționalul înainte de a mă îngropa în lumi fără mine. Am luat șanse înainte de a mi se da una. Acum plătesc. Și aștept să mă revanșez. ”Aștep învierea morților. Și viața veacului ce va să vie. Amin!”
   Când trăiești, ți se smucește dreptul la viață. Cineva te vede pălind și implorând un demiurg știut doar de tine să te mai lase o zi, o clipă, un ceas. Îngenunchezi într-o ultimă taină a împărtășaniei, nemărturisită... În ”Străinul” lui Camus, finalul căruia m-a determinat să îmi iau inima în dinți și să reintru în camera mea virtuală tăinuită după atâta timp, protagonistul refuză întrevederea cu protul de nenumărate ori, justificându-și gestul prin puținătatea timpului rămas. Conștient de iminența actului decisiv, vrea să trăiască ultimele clipe luând viața în sens invers, așa cum și mama lui a făcut-o, logodindu-se simbolic către sfârșitul vieții pentru a mai hoinări o dată prin deșertul vast al timpului apus înainte de a apune ea însăși, cu tot cu amintirile și cu viața, care nu s-ar mai drula în niciun sens. Ar stagna. S-ar degrada. S-ar descompune. Ar putrezi. Trupul e viața...
   Întrebat de preot cum ar recționa în clipa morții, dacă nu ar fi ghilotinat sau condamnat în vreun fel, a replicat că ar face la fel. Pentru el sfțrșitul are același gust și azi, și mâine. Nicio emoție. Doar o dorință vagă de a avea posibilitatea să fie și el complice la delimitarea pragului ultim al existenței...
   M-a cutremurat. Știu că o să mor... Dar să știu că voi muri mâine...? Ar fi prea mult de suportat. Probabil că aș încerca cu disperare să mă omor de una singură, ca să fentez destinul și să curm așteptarea aia mai ucigătoare decât înuși ștreangul, ghilotina, otrava sau glonțul...
   Mă gândesc uneori că vreau să fac totul cu viața mea. Tot ce se poate. ca să nu mor decât prin mine, să trăiesc mai apoi în amintirea tuturor celorlalți. Când văd, apoi, cât e de greu, câtă determinare așteaptă ambiția lăuntrică de la un suflet atât de fraged și supus tentațiilor, mă dau în lături, și nu ca o dovadă de slăbiciune. Ci mai mult ca o dovadă de indecizie. Vreau să mai și trăiesc. Măcar să traiesc pentru mine, inainte să mor tot la fel. Nu să trăiesc pentru alții și să mor tot pentru ei. Da, vreau ca viața mea să fie un spectacol. Dar un spectacol pe care să îl simt. Nu care să îmi cântărească în cuvinte și imagini mentale confuze posterioritatea...
   Asta da criză existențială. Să refuz să trăiesc acum, ca să trăiesc mai pe urmă...? Sau să trăiesc acum și să mor definitiv...? E riscant și nimic nu îmi garantează reușita. Sorții sunt amăgitoroi și schimbători. O singură relaitate avem la mână, dacă o irosim se poate să pierdem și cauza ulterioară în care am investit tot timpul dat... Ce rău e că nu am căiă de mijloc. Trăiesc excesiv, însă încorsetată de niște parametri foarte blânzi și egali. Trăiesc cu regularitate, atunci când nu simt că mor.
   Și îmi doresc să cred că am un Dumnezeu deasupra capului. Care o să încline vreodată balanța, înainte ca eu să pierd ultimul tren către ceva care, în definitiv, oricum mă așteaptă. Cred că suntem cu toții de acord că ceea ce ne-a fost dat nu putem schimba, oricât am întârzia pe drum. Deși rămâne la fel de adevărat că dacă ne întorceam cu o oră mai devreme de la lucru, găseam femeia în pat cu un alt bărbat sau bărbatul în duș cu alta. E ceva inefabil. Și totuși, e ceva mic chiar și în destinul nostru mărunt. Când e vorba de lucruri mai mari, destinul nu se împotmolește, nu se domolește, nici nu se grăbește. Acolo nu mai contează că te-ai întors cu o oră mai devreme sau că ai întârziat un an. El așteaptă să pierzi trenul ca să te suie într-altul, nesperat, nu înainte însă de a te descuraja, de a te îndemna la psihanaliză, de a te înghesui puțin pe peron, violându-ți conștiința fragilă cu viziuni sumbre, presimțiri negre și flash-backuri descurajante. Pentru că destinul merge cam așa: (extras de pe pagina de facebook Iosif E. Miclaus photography. Las și un link pe aici, poate e cineva curios ce lucruri faine face băiatul ăsta cu lumina, și cât de mult prețuiește harul divin, fiind în permanență conștient de guvernarea divină... Gata cu bla-bla-ul, să lăsăm, dar, finalul să curgă...)


Un profesor de filosofie stãtea în fata clasei având pe catedrã câteva lucruri.
Când ora a început, fãrã sã spunã un cuvânt, a luat un borcan mare de maionezã gol, pe care l-a umplut cu mingi de golf. I-a întrebat pe studenti dacã borcanul este plin si acestia au convenit cã era.

Profesorul a luat atunci o cutie cu pietricele pe care le-a turnat în borcan, scuturându-l usor. Pietricelele au umplut golurile dintre mingile de golf. I-a întrebat din nou pe studenti dacã borcanul era plin iar acestia au fost de acord cã era.

Profesorul a luat dupã aceea o cutie cu nisip pe care l-a turnat în borcan. Firesc, nisipul a umplut de tot borcanul. I-a întrebat din nou pe studenti cum stãtea treaba iar acestia au rãspuns în cor "pliiin"!

Profesorul a scos de sub catedrã douã cesti cu cafea pe care le-a turnat în borcan umplându-l de aceastã datã definitiv. Studentii au râs.

"Acum" a spus profesorul dupã ce hohotele s-au domolit, "as dori sã întelegeti cã acest borcan reprezintã viata voastrã. Mingile de golf reprezintã lucrurile importante pentru voi, familia, copiii, sãnãtatea, prietenii si pasiunile voastre, si cã dacã totul ar fi pierdut în afarã de acestea, viata voastrã ar fi tot plinã."

"Pietricelele sunt celelalte lucruri care conteazã pentru voi, serviciul, casa, masina, iar nisipul e restul lucrurilor mãrunte"

"Dacã veti începe cu nisipul," a continuat el "nu veti mai avea unde sã puneti mingile de golf si pietricelele".

"La fel si în viatã, dacã îti irosesti tot timpul si energia pentru lucrurile mici, nu vei avea niciodatã timp pentru lucrurile importante pentru tine."

"Acordã atentie lucurilor importante pentru fericirea ta. Joacã-te cu copiii, fã-ti controale medicale periodic, iesi cu sotia în oras la cinã, joacã golf, vei avea suficient timp altã datã sã faci curat sau sã repari cine stie ce dispozitiv . Ai, în primul rând grijã de mingile de golf, ele conteazã cu adevãrat. Stabileste-ti prioritãtile, restul e doar nisip."

Unul dintre studenti a ridicat mâna interesându-se ce reprezentau cele douã cãni de cafea. Profesorul a zâmbit "Mã bucur cã întrebi asta, ele vor doar sã arate cã, oricât de plinã ar pãrea viata ta, e loc întotdeauna pentru douã cãni de cafea, împreunã.


--------- Via http://www.facebook.com/IosifMiclausPhotography?fref=ts