În cinstea lor, a tuturor...

   Oh, da, profeții cu părul încâcit. Barzii rupți în cur. Horoscop în palmă şi alte blestemății. Lumea e un loc ciudat şi viața e un nod gordian la întâlnirea mai multor lumi simultane. Lumea a sărăcit. În toate privințele. Lumea-i multă, oamenii- puțini. Târându-mi tenişii murdari printr-o şi mai adâncă mocirlă, mă-ntreb ce-or zice ăia care nu mă ştiu despre mine. Haine baggy, fes pe cap şi un rucsac murdar în spate. Un chiştoc între degete şi o privire mai mult decât pierdută- deconectată. Nu m-or lua şi pe mine drept un poet desuet mort de foame de-un secol sau de vreun boschetar din ăla, privelişte abominabilă care te uimeşte când deschide gura? Nu-mi pasă.
   Ne luptăm ca să fim înțeleşi şi sfârşim la jumate prin a nu ne mai păsa pur şi simplu. Asta e problema: nimeni nu mai ştie să asculte. Nici măcar muzică, ce aşteptări să mai avem în cazul cuvintelor...? Nimeni nu mai citeşte. Nici măcar cărți, d-apoi în spatele unui gest mai nelalocul lui...? Nimeni nu mai ştie să se bucure.  De o zi senină, ce să mai zic de o şansă la viață, oricât de mizerabilă ar fi...?
   Bun. Nimănui nu-i pasă de nimeni. Mie îmi pasă. Nu vreau să fac pe vraciul pentru rănile voastre ascunse şi nelinse prin ce scriu, vreau numai să îmi scot fesul cu plecăciune în fața voastră, a celor de care pare că nimănui nu-i pasă. Luptători atârnând pe baricade dărâmate, sfâşietor de dezarmați.
   Văd oameni cu tăieturi pe încheieturi, oameni care se forțează să râdă şi sunt luați, de alții mai deştepți, în râs. Dacă te tai eşti un debil egoist care nu vrea decât să atragă atenția. I-ați văzut vreodată pe ăia care se taie pe vene că-şi scot cicatricile la înaintare, să facă bravadă? Că vorbesc deschis şi cu mândrie de faptul că se taie? Eu nu. Şi ştiu că n-ai dreptul să judeci.
   Eu însămi mă gândesc de atâția ani să-mi pun capăt zilelor, o zic cu diverse ocazii, în speranța că o să primesc încurajări că o să fie mai bine. Oamenii nu mai ştiu să privească dincolo de nas. You wanna jump? Do a flip! N-am curaj s-o fac, na. Mereu zic că o să fie şi bine cândva. Până-ntr-o zi.
   Asta e pentru voi, cei care vă temeți şi vă feriți s-o arătați. Cei care plângeți într-ascuns, ca să nu se afle şi să vă sfâşie alții cu neînțelegerea lor. Cei care vreți să fiți acceptați şi vă loviți de o cruntă şi nefondată împotrivire. Cei care nu mai îndrăzniți să sperați la mai bine. Cei pe care nu se ştie cine, când şi unde v-a descurajat poate pentru totdeauna. Cei care nu contați. Cei care ascultați muzică pentru a vă vindeca, nu pentru a îngroşa rândurile unei mase şi-aşa amorfe. Cei care încă mai priviți cerul.
   Regarde le ciel
   Voi, cei de care nu se vorbeşte. Voi, care nu luptați în tranşee, luptați cu voi înşivă, departe de bătăliile date-n văzul lumii, pentru lume. Voi, care aşteptați noaptea ca să nu mai nefericiți şi pe altcineva în afară de voi înşivă. Voi.
    Asta e pentru mine, ca să pot să zic că-i ok. Ca să simt că v-am împărtăşit asta, ca la o întâlnire AA. Dacă vreți, vă pot fi sponsor. I can take the "ouch" away. I can take you further. Further more... Pe genul I can be your hero, baby, dar nici chiar. Îmi pare rău că nu vedeți asta. Eu totuşi o scriu. M-am retras într-un părculeț, cu căştile în urechi (Nightwish - Song of myself) şi cu o carte pe care n-am chef s-o mai deschid în rucsac. Cu gândul la cartea pe care nu pot să o termin, la care nu mai pot să lucrez. Mă judec şi-mi cer iertare în fața mea că sunt cum sunt. A ajuns să-mi pară rău...
   How hard it feels to crawl towards... n'importe quoi.
   Ce greu e să fii tu însuți când nici nu-ți dai bine seama cine eşti. Ce greu e să rămâi în picioare când lumea se subțiază din scoarță-n scoarță în jurul tău, îşi arată structura şubredă şi putredă şi aruncă toată povara pe umerii tăi. Vina. Extrapolând, îți dai seama că tot ce se-ntâmplă-n jur e o serie de cauze care-şi conțin urmările şi de efecte care-şi reneagă cauzele, tu eşti cauză, efect aici şi acum, de nenorocirea ta se leagă alta şi din vina ta mor oameni pe capete. Nu? E vina ta pentru tot...
   Mi se pare o porcărie că alora care se sinucid nu li se face slujbă. Nu-s cine ştie ce credincioasă, dar cred în suflete şi-n liniştea lor. Măcar atâta să facă religia pentru cei pe care ar trebui să-i ajute şi n-o face: să-i bage cum se cuvine în pământ. Ăla nu-şi ia zilele de nebun. Ăla nu ştie cum să trăiască, tot ce ține minte e reacția firească la neputință. Ar trebui să avem mereu pe cineva drag de-a dreapta. Aşa n-am mai fi singuri. N-am mai muri de singurătate. Nu ne-am mai zbura creierii şi-aşa praf...
   Mi-ar plăcea să fiu mai elocventă. Dar nu pot. M-am plafonat. M-am dus dracu', da sunt fetiță cuminte şi nu fac pact cu el, c-am auzit că nu se cade. Cum l-au alungat ăia din Rai, m-o arunca şi pe mine din ce iluzie ideală şi-o fi creat, s-o răzbuna tocmai pe mine. Şi până la urmă... ne trăim sfârşitul. Ce ar mai putea să-mi dea...? Ce pedeapsă mai cruntă aş putea să ispăşesc...?
   Profeții ăia năclăiți, cu păr încâlcit, barzii ăia nespălați, sunt blazați de primă mână. Ei nu ne prezic viitorul incert, deşi ni-l citesc pe frunte. Nu, ei ar vrea să ne ia gândul şi ne mint frumos, plătim cu sufletul o minciună care ne-ar reda speranța. Da' nu, că noi nu-i ascultăm. Noi i-am aruncat în stradă, am fi măcar datori să le ascultăm revelația dementă, nu? Punem bani în cutia milei şi trecem fără vreo reacție oarecare la tipul ăla prost îmbrăcat care cântă-n fața magazinului mare o melodie de care ne era dor. Care te ajută mai mult? Ăia care promit ce nu pot să dea, tinerețe fără bătrânețe şi viață fără de moarte, au tot ce le trebuie şi ăia care vor să ajute şi să se ajute n-au dreptul nici măcar la o şansă...
   Hai sictir!
   Lumea se duce pe pustii, da' nu era nevoie de încă o constatare de genu'. E nevoie de oameni care să-şi dorească să-mpiedice fenomenu'. Asta e pentru voi, cei care armați neputința care atunci când va fi adusă la paroxism... va curăța totul pe o rază imensă în jur. Rezistența e-n voi. O-ntâmpin când încerc să vă abordez. Opuneți-o lumii. Asta e pentru voi, că cei din urmă vor fi cei dintâi, nu? Voi aveți ceva ce ăia care ne omoară n-au: suflet. Țineți cu dinții de el, oricât ar mai durea. Mai bine să te doară decât să nu simți nimic. Toți vă vor răul, lăsa-ți-i să vi-l ia. Fiți voi ăia care vor binele. Doar pentru că nu l-ați avut.

   Până la urmă... viața-i chiar frumoasă când nu te omori cu ea.

   Like a flower grows on inentionally towards the sun, I grow towards the one that hurts me most. And like a razor follows upon command, follows a guiding hand that's made to push the blade... And I know that if I were to save the day, I know it's not my victory... I'll just sit here with my golden smile. And if you were to save the world, you know it's not a day for heroes... you'll just sit there with your empty eyes and scarlet heart... And the curtain falls for all...

   ... Că la eroi în apartament lumina nu se stinge.

Gemini

   - Atât îți mai spun înainte să plec: nu uita niciodată să-ntrebi, poate așa o să mai dai de mine.
   Așa i-aș fi spus dacă l-aș mai fi avut vreodată în fața ochilor. Eu, pe de altă parte, pot pleca fără ca măcar să fi venit. Ascultam versuri fără șir, găsisem oameni care rezonau la tăcerea mea mai bine decât mă luptam eu cu temerile nefondate. Îl ascultam pe băiatul ăla, Oza, de parcă mi-ar fi ghicit în palmă. Parcă un străin ar fi pus în cuvinte neliniștile mele, pe care apoi a început să le strige cu mai multă artă decât mi-aș putea juca eu propria tragedie.
   Adevărul e că m-am temut pentru viața mea. M-am temut când n-am mai avut despre ce să scriu, m-am gândit că nu peste mult mi se va lua și dreptul de a mai fi. Am încheiat anul împăcată cu restul și certată cu mine, adormind în zori cu zeci de planuri ambițioase. Vreau să fac un scurt-metraj. Vreau să mai iubesc o dată, că nu m-am învățat minte încă. Vreau să scriu din nou. Și vreau să cânt. Dar nu mai știu cum să mă-mpart și mi-e frică să nu rămân pustie de atâta infidelitate în pasiuni.
   Habar n-am când a plecat și când a venit altul. La mine-n viață e ca-n gară, vine cine vrea, pleacă cine poate. Mulți vor, puțini știu și de ce. Acum mi-e mai greu ca niciodată. Aplecată peste caiet în timp ce scriu, mă hipnotizează propria caligrafie născocită, atât de aproape stau încât simt mirosul cernelii din pix. Așa miroase, în visele mele, vinul. Și nu-mi mai pasă ce scriu, atâta timp cât scriu. Mă las cuprinsă de nostalgie și scriu cu narcisism, îmi place cum scriu, nu-mi place ce scriu, ci doar înșliruirea aia nebună de litere. Apoi mirosul... îmi amintește de dorințe pe care le-am uitat înainte de a mă trezi la viață.
   Bun. Respir adânc. Nici în seara asta nu se moare, s-a găsit una bucată motiv de prelungire a convalescenței. Am cunoscut pe cineva. E prea repede? Nu e. Niciodată nu-i decât târziu. Devreme nu e decât ca să murim. Ori eu nu mor, mă-ndrăgostesc. Când privești din exterior, pare simplu. Când încerci pe pielea ta, e-al dracului de complicat. Cel puțin în cazul meu. Că n-are mereu finalitate. Și de când m-am golit pe dinăuntru, nu știu dacă întunericul mi-a ascuțit celelalte simțuri sau le-a atrofiat. Știu numai că greșesc. Și asta-mi place la nebunie.
    Sunt acum multe seri în care încerc să fiu cât mai convingătoare în fața mea, să mă conving că viața merită trăită, dar sunt atât de obosită încât uit să mai pledez în favoarea cuiva. Și cel mai adesea adorm pe o parte, cu viața-n coasta stângă și moartea atârnând lugubru de lobul urechii drepte. Mă trezesc cu frică și adorm iar obosită de a nu fi găsit nicio explicație. Mi se pare absurd să trăiești împotriva propriei voințe, dar totuși să nu ai curaj să-ți impui un punct de vedere în fața destinului.
   În orice caz, încerc să mă-ndrăgostesc, cum am mai spus, ca să-mi iau gândul de la alte prostii. Dar în conflictele astea meschine de interese, n-are nimeni câștig de cauză. Și mie mi se revocă sau măcar suspendă temporar, din când în când, dreptul la pereche. Am încins firul telefonului vorbind în dreapta și-n stânga, în speranța că din toate cuvintele, unul măcar îmi va vibra în coaste. Faza e că al mi-a dat fluturi în stomac. Acum, când am cea mai puțină nevoie de complicații și cea mai mare greață de palpitații. Cum am spus, totuși, niciodată nu-i decât târziu. Și-ntre ”târziu” și ”niciodată”, ar fi momentul să fie ”la timp”. Zic și eu...

   Îl ascultam pe băiatul ăla, Oza, cu poeziile lui triste. Tot respectul. Am scris și eu odată poezii. M-am lăsat. Și nu te lași decât de cele ce-ți fac bine. Poate d-aia, ascultându-l, simt nevoia să revin asupra deciziei și să mai croiesc un stih sau două. Dar nu, nu mai am aceeași substanță, aceeași fluiditate, mi-am pierdut talentul de a scuipa scurt și la obiect puroi din mine, ca să-l modelez la cald în flori de mucegai. Așa că mă deschid din nou, rozetă de carne vătămată, în fața aceluiași auditoriu absent, dar dedata asta din cel mai pur egoism: ca să-mi arăt mie însămi că încă mai pot.
   Curând o să intru-n viață. Irevocabil. Și mă gândesc că până atunci mai e timp de-o dragoste scurtă, cum e mereu timp la finele pauzei de-o țigară poștită în doi. Mereu e timp, mai puțin atunci când nu vrem. Dar eu vreau, deci nimic nu ar trebui să mă-mpiedice. Fantomatic și deloc enigmatic, îl urmăream în vânt prin autobuze, nu voiam să știu unde stă, voiam doar să sper că-i bine. Întâi de toate, mi-a vrut binele, ca mai apoi să-mi facă rău. Ăsta-i, în general, semnalul la care știu că trebuie să mă îndrăgostesc. Ca o comandă înnăscută, însușită pe deplin de-a lungul unui cantonament pe vară la dresaj. Deci am zis să mai încerc o dată, că n-o fi foc. Și-l urmăream, și voiam să fiu mare, s-ajung la el înainte să poată veni el la mine, să am destinul în propriile mâini, poate m-aș fi decis să mi-l pecetluiesc cu al lui. Dacă m-ar prinde că visez în secret la el, poate că n-aș ști ce să-i spun. M-aș înroși și i-aș întoarce spatele. Și s-ar mai duce unul. Fără ca să-mi pese, fără ca să-i pese.
   Îmi doresc să fiu suficient de mare încât să pot să suport ce se-ntâmplă în mine. Dar, din păcate, când ajungi suficient de puternic ca să înfrunți ceea ce ți-e dat, ca prin miracol se oprește tot și destinul îți mai joacă o festă.
   Are părul lung... și nu prea iese din casă, decât ca să-și amintească unde stă. Nu-l iubește nimeni, poate, în afară de mine. Și nici eu nu știu cât și dacă mai pot să-l iubesc. Dar îmi place vocea lui. E vocea mea, dar masculină. El e un fel de eu întors pe dos. Tot ce sunt eu la suprafață, e el pe dinăuntru. A scris și el, acum e-n lumea celor care uită, dar nu uită de unde a plecat. Cum nici eu nu uit că-ntr-o zi a vrut să scriem împreună. Și din ziua aia a rămas pentru mine tipul cu blogul. Deci nu-i un oarecare, e un oarecare eu aleatoriu asimilat de mulțime. E un punct oarecare pe o axă deșartă, dar nu e un oarecare pe axa dinamismului meu. Am în mine curbe seismice care-mi spun că nu-s departe de-o ciocnire între două pietre tari. E firesc, niciodată nu m-am mai certat cu mine.
    Îi ascultam pe băieții ăia faini de la Steleverzi (gata, au devenit laitmotivul postării și-al noii povești) și mă gândeam că fără ei nu l-aș fi cunoscut. Nu știu acum dacă mi-ar fi părut bine sau rău, las rândul ăsta cu precădere pentru zilele de după furtună, când voi căuta în nisipul începutului urmele primelor mele senzații. O să zic atunci cum mi-ar fi părut. E prematur să mă fi îndrăgostit și el e pre-matur, a luat-o, la o adică, înaintea maturității și-i ține de șase cât timp ea scrie cu spray de graffiti pe Casa Poporului o cerere impertinentă în căsătorie. Așa e el. Grijuliu din fire. Chiar și cu ceea ce nu-i aparține.
   Două steleverzi, gemenii din acuarelă, stropii de noroi din noi, de sub umbrelă.
   Acum și pururea, dar mi-e frică de vecii vecilor.