Critica rațiunii nesigure

   Să nu ne pripim. Să ne gândim înainte. Merită să iubim?
   Dacă e să o gândim ca pe o afacere, ne e deloc profitabilă, pentru că doi pun suflet, unul iese cu un gol, iar celălalt mai plin.
    Dacă e să o judecăm ca pe o credință, niciun zeu nu a meritat vreodată atâtea lacrimi și tânguiri îngenuncheate. Atâta sinceritate și atâta dezinteresare. Uneori cerem la schimb celui în care credem orbește mici dovezi că ar exista într-adevăr. Și-n iubire, ca și-n credință, după o scurtă acomodare a ”zeului” venerat cu ”enoriașul”, se schimbă tot. Zeul pretinde slăvire eternă și ofrandă de împăciuire și nu dă la schimb decât cea mai distantă aparență. Te asigură că nu ești singură, deși așa te trezești în fiecare dimineață. Te asigură că rugile îți sunt ascultate, deși ele aterizeaza mai mereu în folderul de ”spam” sau printre mesajele necitite... Niciodată să nu crezi că ești unică pentru cel pe care-l venerezi, sunt, poate, atâtea altele care fac la fel. Și, asemeni unui conștiincios zeu, el trebuie să răspundă atâtor rugi. De ce s-ar opri, Doamne, tocmai la a ta? Sună a blasfemie, nu? Păi cam asta a devenit iubirea aia care trebuia să ne mântuiască, să ne asigure un loc în neființă. O să ardem în Infern doar pentru că nu găsim un zeu al nostru, care să ne iubească corespunzător...? Sau o să devenim atee, negând existența oricărui zeu din care ne purced necazurile...?

    Dacă e să o judecăm evoluționist, cel mai puternic va învinge mereu. Deși s-ar părea că nu e un joc sau un sport. Totuși, cum ne explicăm că, de multe ori, unul întoarce spatele triumfător, în timp ce ”adversarul” se lamentează și bocește pierderea...? De ce nu suferă tot timpul amândoi când se despart? Și dacă suferă amândoi, de ce se mai despart? Că așa e în natură. Supremația ori și-o asiguri, ori te pierzi.
   Dacă e să ne raportăm la umanitate, e totul. Nu mai presus, însă, de nimic. E atât de apropiată de el, că uneori nici nu o sesizăm. Zicem că iubim și suntem sinceri față de toți ceilalți, însă ne mințim pe noi. Ne transfigurăm eroic, însă niciodată fundamental, corect, temporar. Ne schimbăm la față definitiv și ne mai întrebăm de ce. Pentru că sentimentul e unul otrăvitor, prea rar pur și de nedezlegat. Ne cunoaștem, ne iubim, ne despărțim, uităm, cunoaștem iar.
   Nu e nicio morală în iubire. E doar o fabulă grotescă, în care sufletele se fac animale, se devorează reciproc, vorbesc cu gură de om, însă se sfâșie cu colți de lup. E o aparență, la care se ține în tandem, dar la care se lucrează individual. Se pun deoparte cuvinte, se îngheață aluzii, se multiplică priviri, se încheagă mângâieri, însă totul cu o lentoare bolnăvicioasă, cu ardere internă, cu bătaie lungă. E un război. Se varsă sânge, se trage în răni mai vechi, se atenuează căzături, se scurg lacrimi, dar mai presus de toate... Se trădează. D-aia se încheie cu un armistițiu cât se poate de amiabil: zeul își ia contribuția înapoi, altarul ia foc, creștina se face păgână pe loc, el întoarce spatele, în gloria lui funestă, ea întoarce fața la schimb, să primească palma destinului, amândoi scuipă-n țărână, în așa fel că amândoi se scuipă reciproc. Vântul le poartă durerea, a unuia către celălalt, ca un vărsat contagios, ca o ciumă arzând latent, ca un deochi care nu are descântec.
 

”Şi totuşi e stare de veghe.
Şi totuşi murim repetat.
Şi totuşi mai cred în pereche...
Şi totuşi ceva s-a-ntâmplat.
Pretenţii nici n-am de la lume,
În pat întuneric şi tu.
Intrăm în amor fără nume,
Fiorul ca fulger căzu.

Şi totuşi există iubire!
Şi totuşi există blestem... 
Dau lumii, dau lumii de ştire:
Iubesc, am curaj şi mă tem!”

Nihil sine Deo.

   Și atunci m-am gândit care e diferența între circumstanțele în mijlocul cărora ar surveni moartea. Mi s-a mai spus: sunt prea tânără ca să mă gândesc la asta. Dar nu știi niciodată ce îți rezervă destinul. În nopțile goale, nu aveam altceva mai bun de făcut decât să reconstitui catacombe în care aveam să pătrund poate peste ani buni. Însă la fel de conștientă eram că pot pătrunde ca mâine. Făcusem din relitate un leagăn al unei fobii slinoase, alunecoase, un focar al unei boli viclene, al unui cancer ce se îndrepta pe nesimțite către metastază, Mă lăsa în unele nopți. Ca să mă cred complet vindecată de temeri fără rost. Ca să se ridice, mai târziu, în plină formă și să îmi reamintească faptul că nu sunt normală. Uneori simt că mă ridică deasupra lumii întrucâtva bezna asta prin care trec. Alteori simt că m-ar arde ca pe o lumânare. Viața a simțit slăbiciunea fitilului și a dat curs flamei, să instige la moarte, să plângă și să refuze ulterior orice recurs. Nu e cură, vindecare sau regim în boala asta. Conteaza numai savoarea vieții ăsteia în expectativă.
   Și mai contează ceva, după cum mă și gândeam. Cum mori. Contează dacă mori în inconștiență sau în mijlocul unei crize a sinelui ultratreaz? Da. Contează. Când dormi, ești pe trei sferturi mort. Parcă ți-ai aștepta cumva soarta asta. Nu are niuciun farmec dacă mori așa. Parcă jocul devine prea ușor. Și viața nu e mulțumită. Te va trece pe răboj și vă veți continua răfuielile într-o altă existență. Unde te va bântui un sfârșit chinuitor, care să spele păcatele ușurinței cu care inchiziția omnivalabilă te-a cruțat și te-a curățat.

   SAMSARA. O vei lua de la capăt. Temerea cu care nu te lupți te va privi în ohci și va părea că te lasă o clipă. O clipă cât o viață. Pentru ca în următoarea, să nu te lase nici măcar să respiri. Probabil că într-o viață anterioară nu m-am temut și am fost izbăvită prea ușor. Am avut o viață frumoasă. Am văzut locuri pe care mi le amintesc vag. Am fost păgână și răzvrătită. Probabil că m-am desfătat cu moarte, sțnge și otrăvuri. Bănuiesc chiar că am făcut parte din mișcări ezoterice negre, sumbre. Când visez altare negre, pentagrame, cruci întoarse, cupe cu sânge cald și obligații de a boteza noi adepți în umbrele unui miez de noapte fără rezonanță, mă trezesc gândind că nici măcar nu am văzut așa ceva. Darămite să fiu eu cea care le dă naștere... Atunci nu găsesc altă explicație decât aceea că am trăit înainte de a trăi din nou. Că am vorbit înainte de a ști să vorbesc. Am negat înainte de a crede. Am ucis înainte de a trăi. Am propovăduit înainte chiar de a mă convinge pe mine. Am secerat înainte de a semăna. Am murit înainte de a mă naște. Le-am luat natural înainte de a mă teme. Am cultivat iraționalul înainte de a mă îngropa în lumi fără mine. Am luat șanse înainte de a mi se da una. Acum plătesc. Și aștept să mă revanșez. ”Aștep învierea morților. Și viața veacului ce va să vie. Amin!”
   Când trăiești, ți se smucește dreptul la viață. Cineva te vede pălind și implorând un demiurg știut doar de tine să te mai lase o zi, o clipă, un ceas. Îngenunchezi într-o ultimă taină a împărtășaniei, nemărturisită... În ”Străinul” lui Camus, finalul căruia m-a determinat să îmi iau inima în dinți și să reintru în camera mea virtuală tăinuită după atâta timp, protagonistul refuză întrevederea cu protul de nenumărate ori, justificându-și gestul prin puținătatea timpului rămas. Conștient de iminența actului decisiv, vrea să trăiască ultimele clipe luând viața în sens invers, așa cum și mama lui a făcut-o, logodindu-se simbolic către sfârșitul vieții pentru a mai hoinări o dată prin deșertul vast al timpului apus înainte de a apune ea însăși, cu tot cu amintirile și cu viața, care nu s-ar mai drula în niciun sens. Ar stagna. S-ar degrada. S-ar descompune. Ar putrezi. Trupul e viața...
   Întrebat de preot cum ar recționa în clipa morții, dacă nu ar fi ghilotinat sau condamnat în vreun fel, a replicat că ar face la fel. Pentru el sfțrșitul are același gust și azi, și mâine. Nicio emoție. Doar o dorință vagă de a avea posibilitatea să fie și el complice la delimitarea pragului ultim al existenței...
   M-a cutremurat. Știu că o să mor... Dar să știu că voi muri mâine...? Ar fi prea mult de suportat. Probabil că aș încerca cu disperare să mă omor de una singură, ca să fentez destinul și să curm așteptarea aia mai ucigătoare decât înuși ștreangul, ghilotina, otrava sau glonțul...
   Mă gândesc uneori că vreau să fac totul cu viața mea. Tot ce se poate. ca să nu mor decât prin mine, să trăiesc mai apoi în amintirea tuturor celorlalți. Când văd, apoi, cât e de greu, câtă determinare așteaptă ambiția lăuntrică de la un suflet atât de fraged și supus tentațiilor, mă dau în lături, și nu ca o dovadă de slăbiciune. Ci mai mult ca o dovadă de indecizie. Vreau să mai și trăiesc. Măcar să traiesc pentru mine, inainte să mor tot la fel. Nu să trăiesc pentru alții și să mor tot pentru ei. Da, vreau ca viața mea să fie un spectacol. Dar un spectacol pe care să îl simt. Nu care să îmi cântărească în cuvinte și imagini mentale confuze posterioritatea...
   Asta da criză existențială. Să refuz să trăiesc acum, ca să trăiesc mai pe urmă...? Sau să trăiesc acum și să mor definitiv...? E riscant și nimic nu îmi garantează reușita. Sorții sunt amăgitoroi și schimbători. O singură relaitate avem la mână, dacă o irosim se poate să pierdem și cauza ulterioară în care am investit tot timpul dat... Ce rău e că nu am căiă de mijloc. Trăiesc excesiv, însă încorsetată de niște parametri foarte blânzi și egali. Trăiesc cu regularitate, atunci când nu simt că mor.
   Și îmi doresc să cred că am un Dumnezeu deasupra capului. Care o să încline vreodată balanța, înainte ca eu să pierd ultimul tren către ceva care, în definitiv, oricum mă așteaptă. Cred că suntem cu toții de acord că ceea ce ne-a fost dat nu putem schimba, oricât am întârzia pe drum. Deși rămâne la fel de adevărat că dacă ne întorceam cu o oră mai devreme de la lucru, găseam femeia în pat cu un alt bărbat sau bărbatul în duș cu alta. E ceva inefabil. Și totuși, e ceva mic chiar și în destinul nostru mărunt. Când e vorba de lucruri mai mari, destinul nu se împotmolește, nu se domolește, nici nu se grăbește. Acolo nu mai contează că te-ai întors cu o oră mai devreme sau că ai întârziat un an. El așteaptă să pierzi trenul ca să te suie într-altul, nesperat, nu înainte însă de a te descuraja, de a te îndemna la psihanaliză, de a te înghesui puțin pe peron, violându-ți conștiința fragilă cu viziuni sumbre, presimțiri negre și flash-backuri descurajante. Pentru că destinul merge cam așa: (extras de pe pagina de facebook Iosif E. Miclaus photography. Las și un link pe aici, poate e cineva curios ce lucruri faine face băiatul ăsta cu lumina, și cât de mult prețuiește harul divin, fiind în permanență conștient de guvernarea divină... Gata cu bla-bla-ul, să lăsăm, dar, finalul să curgă...)


Un profesor de filosofie stãtea în fata clasei având pe catedrã câteva lucruri.
Când ora a început, fãrã sã spunã un cuvânt, a luat un borcan mare de maionezã gol, pe care l-a umplut cu mingi de golf. I-a întrebat pe studenti dacã borcanul este plin si acestia au convenit cã era.

Profesorul a luat atunci o cutie cu pietricele pe care le-a turnat în borcan, scuturându-l usor. Pietricelele au umplut golurile dintre mingile de golf. I-a întrebat din nou pe studenti dacã borcanul era plin iar acestia au fost de acord cã era.

Profesorul a luat dupã aceea o cutie cu nisip pe care l-a turnat în borcan. Firesc, nisipul a umplut de tot borcanul. I-a întrebat din nou pe studenti cum stãtea treaba iar acestia au rãspuns în cor "pliiin"!

Profesorul a scos de sub catedrã douã cesti cu cafea pe care le-a turnat în borcan umplându-l de aceastã datã definitiv. Studentii au râs.

"Acum" a spus profesorul dupã ce hohotele s-au domolit, "as dori sã întelegeti cã acest borcan reprezintã viata voastrã. Mingile de golf reprezintã lucrurile importante pentru voi, familia, copiii, sãnãtatea, prietenii si pasiunile voastre, si cã dacã totul ar fi pierdut în afarã de acestea, viata voastrã ar fi tot plinã."

"Pietricelele sunt celelalte lucruri care conteazã pentru voi, serviciul, casa, masina, iar nisipul e restul lucrurilor mãrunte"

"Dacã veti începe cu nisipul," a continuat el "nu veti mai avea unde sã puneti mingile de golf si pietricelele".

"La fel si în viatã, dacã îti irosesti tot timpul si energia pentru lucrurile mici, nu vei avea niciodatã timp pentru lucrurile importante pentru tine."

"Acordã atentie lucurilor importante pentru fericirea ta. Joacã-te cu copiii, fã-ti controale medicale periodic, iesi cu sotia în oras la cinã, joacã golf, vei avea suficient timp altã datã sã faci curat sau sã repari cine stie ce dispozitiv . Ai, în primul rând grijã de mingile de golf, ele conteazã cu adevãrat. Stabileste-ti prioritãtile, restul e doar nisip."

Unul dintre studenti a ridicat mâna interesându-se ce reprezentau cele douã cãni de cafea. Profesorul a zâmbit "Mã bucur cã întrebi asta, ele vor doar sã arate cã, oricât de plinã ar pãrea viata ta, e loc întotdeauna pentru douã cãni de cafea, împreunã.


--------- Via http://www.facebook.com/IosifMiclausPhotography?fref=ts

Caleidoscop vivant.

   Sunt adepta mersului pe sârmă. Iubesc periculos. Şi iubesc să iubesc periculor. Şi tot aşa.
   Merg pe sârmă la miezul nopţii, când bate clopotul păcatelor neplătite, când plouă potopul crimelor nemărturisite, când se spală cel mai uşor scăpările ele ce duc la pierzanie, când ceasul spovedaniei te îndeamnă să te mărturiseşti adept al viciului, luna te lasă să te mântuieşti, însă tu nu vrei. Îţi mai aprinzi o ţigară şi mergi pe sârmă. În seara asta nu mai bate clopotul până la 1. La 12 încremeneşte timpul şi aşteaptă să te plimbi prin mine, cu ţigara în colţul gurii şi cu gândul aiurea. Un instantaneu ce va dura o viaţă. Şi o viaţă ce nu va mai alerga, instantaneu...
   Mă gândesc la copiii care trăiesc în cimitir, pentru că, paradoxal, viaţa i-a aruncat la cotitura cu moartea. Ei văd zilnic cum se moare, cum se trece dincolo, cum se uită. Şi poate că e mai bine aşa. Nu le va mai fi frică să doarmă... Aşa cum îmi era mie, până să te întâlnesc. De plictiseală, nu îmi aprindeam o ţigară, ci mâ gândeam că o să mor odată. Şi că nu o să mai aud. Nu o să mai văd. Sau să simt. Şi aşa. stând în pat, simţeam cum mă prinde vidul, cum mă încurc în toată simplitatea aia monumentală, în tot negrul ăla nemutilat, în tăcerea aia în care ţipătul meu deznădăjduit nu se auzea nici măcar în mintea care-l făurise. Mă ridicam asudată şi buimăcită şi plângeam deja de vechea frică. Trăiam mereu cu teama de sfârşit. Mi-era lehamite de noi începuturi, intuind prematur că au şi un sfârşit, mai mult sau mai puţin împurpurat de aşteptări, pregătiri, lacrimi, scâncete sau ecouri de bun-rămas. Ce rost să mă complic în afara rutinei mele- singura care îmi garanta obsesia repetiţiei, singura care nu ameninţa să se fângă într-un alt sfârşit?
   Asta până să te întâlnesc pe tine. Tăcerea de la miezul nopţii nu mă mai târăşte în abis, ci răscoleşte în mine  măruntaiele secate şi lichefiate de atâta drag şi dor. Şi nu îmi închipui cameră de tortură mai cumplită decât camera mea la miezul nopţii, când ies să merg pe sârmă şi tu dormi.
   Merg pe sârmă şi mă joc cu trupul meu, singura agoniseală ferită de timp şi nesuferită de vreme. Mă îndoi în vânt când afară nu se clinteşte nicio frunză şi ma perind de la un capăt la altul al acului exagerat de ceasornic, ce a înţepenit până la 1, când o să bată de 12, ca să mă păcălească că am trăit mai mult cu un fum de ţigară, cu un pas debil, cu un ţipăt labil. Nu mă aude nimeni, dacă tot îngheaţă timpul. Aşa că strig. Şi mă vait. Şi mă zbucium. Şi caut. Mă opresc. Fugăresc acele de ceasornic în jurul cadranului, încercând să mişc mecanismul îngheţat, să mai vină o dată momentul să te aud.
   Nu-mi mai trebuie zile, să arunc degeaba cu ele în dreapta şi-n stânga, cu o mărinimie nebună, de nabab văduv de viaţă. Îmi trebuie bătăi de inima în care să măsor dorul, aşteptarea, întrevederea, îmbrăţişarea, sărutul. Şi putere, ca să îmi alin singurătatea, atunci când nu poţi să o faci tu.

   Merg pe sârmă, jucându-mă cu vântul schimbării, ce unduieşte aţa sub mine cu un zgomot mai firav decât riscul de a nu mă mai trezi. Timpul s-a deblocat, eu m-am împiedicat şi era să cad din turnul meu de fildeş. Clătinându-mă ameninţător, ridicând o falcă-n cer şi coborând una-n pământ, îmi promit să aştept, cuminte, până ai să te trezeşti. Îmi place să mi te închipui dormind. Trebuie să fie cel mai frumos lucru de care nu voi avea parte vreodată.
   Capturează-mi sufletul într-o maşină de vise. Şi ţine-l acolo, instantaneul unei vieţi trăite repede şi renegate şi mai şi. Prinde-mă in ce ai tu mai de preţ şi promite-mi că nu mă vei de afară când o să treacă timpul meu. Promite-mi că nu o să mă uiţi, când viaţa va pune sârma pe care am dănţuit seară de seară hotar de netrecut între noi. Atât îţi cer. Să nu mă uiţi şi să îţi aminteşti de mine luminos. Cum m-ai sfătuit şi tu când ne-am cunoscut: "lumină bună!". Acolo să mă păstrezi şi tu. Într-o veşnică lumină bună. Să-mi fie paşaport spre Rai, când voi fi prea obosită să mai pot pleda în propria-mi favoare.
   Tu m-ai vindecat de aşteptare. De frică. De moarte. Îţi mulţtumesc. Primeşte umilul meu omagiu. Lasă-mă să te iubesc. Acum. Şi mâine. Şi mereu.

Raspuns la post-restant

   Si cand a intors spatele, s-ar fi asteptat ca el sa fi plecat deja. Ea si-a dezamorsat furia ce statea pe cale sa ii faramiteze trupul si sa-l imparta in mod egal miilor de zari... El se uita in urma si o vedea aruncand pas dupa pas pe trotuar. Usor, ii parea lui. Dar nu vedea lupta ce se dadea in ea la fiecare miscare. Ceva ii spunea sa revina. Altceva o trimitea pe lumea cealalta, a vietii fara nimic. Ii ardeau buzele, pe fata. Pe ceafa, o ardeau ochii lui.

   Ca o cicatrice care ii tinea lipiti unul de celalalt, chiar si dupa ce firul vietii comune s-a rupt. Pe ea o ardea, Pe el il durea arsura ei.

   S-a rupt viata in doua. Pentru a nu stiu cata oara. Si el pleca, simtea si ea cum se ingusteaza trotuarul, cum face lumea carare, cum il lasa toti sa plece de langa ea. De ce nu il tineau? Nu stiau ca ea nu are destul curaj incat sa-l mai prinda de mana? Asa a plecat. Asa si-au intors spatele. Asa vor muri. Ea va muri singura. Ii e frica. Sa nu fie chiar asa... Cum sa nu o tina nimeni de mana, cand convulsiile ii vor usca sufletul de viata si cand broboanele de sudoare de pe frunte ii vor rupe filmul vietii derulat intr-o secunda pe sub pleoapele insangerate...? Cum sa nu o ia nimeni in brate dupa ce inima ei va fi incetat sa bata...? Cum sa nu incerce un suflet sa dea de la el o suflare ca sa o incalzeasca, atunci cand ea se va fi racit...?

   Ii era frica. Sa moara uitata de lume. Uitata de el. Pentru ca l-a lasat sa plece. Pentru ca si-a gasit pe altul. Pentru ca se cauta si nu-si gasea locul. Pentru ca nu-l iubise, dar il iubea. Pentru ca voia pe altul, in timp ce il cauta pe el. Pentru ca nu stiuse ce-si dorea...

   Isi proiecta ultimul drum. Pe care el nu avea sa-l stie. Accidente crunte. Rezerve de spital... El nu avea sa stie. Avea sa o mai caute. Sa se intoarca la ai ei. Si sa afle ca ea plecase sa se caute pe sine intr-un alt cuvant. Si sa-l caute el pe un drum mai lung. A facut un ocol pe deasupra lui, l-a studiat inca putin, i-a mai vegheat somnul, i-a stapanit furia oarba, i-a redat sensul, i-a dat puterea sa se indragosteasca din nou... El nu stia ca ea nu mai traia. Poate ai ei au fost vagi. Poate ca se refereau la altceva. Poate ca plecase departe, ca sa-l uite.

   Dar nu. Ea l-a ajutat sa iubeasca din nou. Ea i-a ars amintirile. I-a smuls imaginea lor, sarutandu-se pe marginea unei rape, cand vantul le trecea pe langa buze... Insa el s-a impotrivit. Si a plecat sa o caute. Sa fie sigur ca ea nu mai simte nimic, inainte sa se avante intr-alta calatorie catre centrul pamantului, dupa atatia ani de repaos...

   Ea murise de ani buni. El era prea batran ca sa isi mai poata reveni. Asteptase 20 de ani. Sa-si faca curaj sa mai plece in cautarea iubirii... Si atunci si-a amintit de seara aia. Cand ea i-a spus ca ii e frica sa moara singura. Ca ii era frica de neant. Ca voia sa simta ca cineva incearca sa o traga inapoi in lumea noastra, cand pasul se va largi spre lumea umbrelor. Ca cineva se va lupta, alaturi de ea, pentru viata pe care nu a trait-o cum si-ar fi dorit... Ii fusese frica sa se desparta de ei toti...

   Si el nu a crezut-o. Credea ca o va astepta o zi. O saptamana. O luna. Poate un an. Dar niciodata nu s-ar fi pus chezas in afacerea asta a vietii... Nu ar fi banuit vreodata ca atunci cand ii va vorbi, ea va fi in pura incapacitate de a-i raspunde... S-a culcat la linistea inimii ei, care batea slab, undeva, sub el, incalzindu-i mana pornita spre adancuri, ca sa o scoata din intuneric si sa o invie la lumina... Ii batea inima... Sau era a lui, oprita in clipa in care nu a mai batut langa a ei...

   Ar fi vrut sa-i fi spus totul la timp. Sa nu o invinovateasca pentru ca a avut indrazneala de a fugi, speriata, de langa el. Acum stia ca a plecat trista ca i-a paraginit destinul. Si-i parea rau ca nici macar acolo unde s-a dus nu se putea odihni, de vacarmul amintirilor care nu se sting nici dupa ce sufletul inceteaza sa se zbantuie prin lumea lor...

   Nu era vina nimanui ca ei s-au vazut. Era vina lui ca a plecat in ziua aia, atat de devreme si, totusi, atat de tarziu. Pentru ei era sfarsitul. Pentru ea, era urmarea care o ducea intr-acolo unde plecase. El inca o mai cauta. Nu voia sa accepte faptul ca nu mai putea sa-i arda alaturi. Dar nici nu putea sa o urmeze. Trebuia sa aiba curajul sa il doara pana in momentul in care ea va considera canonul ca fiind dus la indeplinire si-l va chema din nou langa ea.

   Era atat de senin... Poate ca ea era fericita sa il vada pentru ultima oara aproape de ce mai ramasese din umbra ei pamanteasca... Era cald. Si batea vantul, adiind printre buzele lor, ca-n ziua cand au fost, o data, fericiti. Fusese atat de tanara... Oare acum... mai arata la fel...?