Nihil sine Deo.

   Și atunci m-am gândit care e diferența între circumstanțele în mijlocul cărora ar surveni moartea. Mi s-a mai spus: sunt prea tânără ca să mă gândesc la asta. Dar nu știi niciodată ce îți rezervă destinul. În nopțile goale, nu aveam altceva mai bun de făcut decât să reconstitui catacombe în care aveam să pătrund poate peste ani buni. Însă la fel de conștientă eram că pot pătrunde ca mâine. Făcusem din relitate un leagăn al unei fobii slinoase, alunecoase, un focar al unei boli viclene, al unui cancer ce se îndrepta pe nesimțite către metastază, Mă lăsa în unele nopți. Ca să mă cred complet vindecată de temeri fără rost. Ca să se ridice, mai târziu, în plină formă și să îmi reamintească faptul că nu sunt normală. Uneori simt că mă ridică deasupra lumii întrucâtva bezna asta prin care trec. Alteori simt că m-ar arde ca pe o lumânare. Viața a simțit slăbiciunea fitilului și a dat curs flamei, să instige la moarte, să plângă și să refuze ulterior orice recurs. Nu e cură, vindecare sau regim în boala asta. Conteaza numai savoarea vieții ăsteia în expectativă.
   Și mai contează ceva, după cum mă și gândeam. Cum mori. Contează dacă mori în inconștiență sau în mijlocul unei crize a sinelui ultratreaz? Da. Contează. Când dormi, ești pe trei sferturi mort. Parcă ți-ai aștepta cumva soarta asta. Nu are niuciun farmec dacă mori așa. Parcă jocul devine prea ușor. Și viața nu e mulțumită. Te va trece pe răboj și vă veți continua răfuielile într-o altă existență. Unde te va bântui un sfârșit chinuitor, care să spele păcatele ușurinței cu care inchiziția omnivalabilă te-a cruțat și te-a curățat.

   SAMSARA. O vei lua de la capăt. Temerea cu care nu te lupți te va privi în ohci și va părea că te lasă o clipă. O clipă cât o viață. Pentru ca în următoarea, să nu te lase nici măcar să respiri. Probabil că într-o viață anterioară nu m-am temut și am fost izbăvită prea ușor. Am avut o viață frumoasă. Am văzut locuri pe care mi le amintesc vag. Am fost păgână și răzvrătită. Probabil că m-am desfătat cu moarte, sțnge și otrăvuri. Bănuiesc chiar că am făcut parte din mișcări ezoterice negre, sumbre. Când visez altare negre, pentagrame, cruci întoarse, cupe cu sânge cald și obligații de a boteza noi adepți în umbrele unui miez de noapte fără rezonanță, mă trezesc gândind că nici măcar nu am văzut așa ceva. Darămite să fiu eu cea care le dă naștere... Atunci nu găsesc altă explicație decât aceea că am trăit înainte de a trăi din nou. Că am vorbit înainte de a ști să vorbesc. Am negat înainte de a crede. Am ucis înainte de a trăi. Am propovăduit înainte chiar de a mă convinge pe mine. Am secerat înainte de a semăna. Am murit înainte de a mă naște. Le-am luat natural înainte de a mă teme. Am cultivat iraționalul înainte de a mă îngropa în lumi fără mine. Am luat șanse înainte de a mi se da una. Acum plătesc. Și aștept să mă revanșez. ”Aștep învierea morților. Și viața veacului ce va să vie. Amin!”
   Când trăiești, ți se smucește dreptul la viață. Cineva te vede pălind și implorând un demiurg știut doar de tine să te mai lase o zi, o clipă, un ceas. Îngenunchezi într-o ultimă taină a împărtășaniei, nemărturisită... În ”Străinul” lui Camus, finalul căruia m-a determinat să îmi iau inima în dinți și să reintru în camera mea virtuală tăinuită după atâta timp, protagonistul refuză întrevederea cu protul de nenumărate ori, justificându-și gestul prin puținătatea timpului rămas. Conștient de iminența actului decisiv, vrea să trăiască ultimele clipe luând viața în sens invers, așa cum și mama lui a făcut-o, logodindu-se simbolic către sfârșitul vieții pentru a mai hoinări o dată prin deșertul vast al timpului apus înainte de a apune ea însăși, cu tot cu amintirile și cu viața, care nu s-ar mai drula în niciun sens. Ar stagna. S-ar degrada. S-ar descompune. Ar putrezi. Trupul e viața...
   Întrebat de preot cum ar recționa în clipa morții, dacă nu ar fi ghilotinat sau condamnat în vreun fel, a replicat că ar face la fel. Pentru el sfțrșitul are același gust și azi, și mâine. Nicio emoție. Doar o dorință vagă de a avea posibilitatea să fie și el complice la delimitarea pragului ultim al existenței...
   M-a cutremurat. Știu că o să mor... Dar să știu că voi muri mâine...? Ar fi prea mult de suportat. Probabil că aș încerca cu disperare să mă omor de una singură, ca să fentez destinul și să curm așteptarea aia mai ucigătoare decât înuși ștreangul, ghilotina, otrava sau glonțul...
   Mă gândesc uneori că vreau să fac totul cu viața mea. Tot ce se poate. ca să nu mor decât prin mine, să trăiesc mai apoi în amintirea tuturor celorlalți. Când văd, apoi, cât e de greu, câtă determinare așteaptă ambiția lăuntrică de la un suflet atât de fraged și supus tentațiilor, mă dau în lături, și nu ca o dovadă de slăbiciune. Ci mai mult ca o dovadă de indecizie. Vreau să mai și trăiesc. Măcar să traiesc pentru mine, inainte să mor tot la fel. Nu să trăiesc pentru alții și să mor tot pentru ei. Da, vreau ca viața mea să fie un spectacol. Dar un spectacol pe care să îl simt. Nu care să îmi cântărească în cuvinte și imagini mentale confuze posterioritatea...
   Asta da criză existențială. Să refuz să trăiesc acum, ca să trăiesc mai pe urmă...? Sau să trăiesc acum și să mor definitiv...? E riscant și nimic nu îmi garantează reușita. Sorții sunt amăgitoroi și schimbători. O singură relaitate avem la mână, dacă o irosim se poate să pierdem și cauza ulterioară în care am investit tot timpul dat... Ce rău e că nu am căiă de mijloc. Trăiesc excesiv, însă încorsetată de niște parametri foarte blânzi și egali. Trăiesc cu regularitate, atunci când nu simt că mor.
   Și îmi doresc să cred că am un Dumnezeu deasupra capului. Care o să încline vreodată balanța, înainte ca eu să pierd ultimul tren către ceva care, în definitiv, oricum mă așteaptă. Cred că suntem cu toții de acord că ceea ce ne-a fost dat nu putem schimba, oricât am întârzia pe drum. Deși rămâne la fel de adevărat că dacă ne întorceam cu o oră mai devreme de la lucru, găseam femeia în pat cu un alt bărbat sau bărbatul în duș cu alta. E ceva inefabil. Și totuși, e ceva mic chiar și în destinul nostru mărunt. Când e vorba de lucruri mai mari, destinul nu se împotmolește, nu se domolește, nici nu se grăbește. Acolo nu mai contează că te-ai întors cu o oră mai devreme sau că ai întârziat un an. El așteaptă să pierzi trenul ca să te suie într-altul, nesperat, nu înainte însă de a te descuraja, de a te îndemna la psihanaliză, de a te înghesui puțin pe peron, violându-ți conștiința fragilă cu viziuni sumbre, presimțiri negre și flash-backuri descurajante. Pentru că destinul merge cam așa: (extras de pe pagina de facebook Iosif E. Miclaus photography. Las și un link pe aici, poate e cineva curios ce lucruri faine face băiatul ăsta cu lumina, și cât de mult prețuiește harul divin, fiind în permanență conștient de guvernarea divină... Gata cu bla-bla-ul, să lăsăm, dar, finalul să curgă...)


Un profesor de filosofie stãtea în fata clasei având pe catedrã câteva lucruri.
Când ora a început, fãrã sã spunã un cuvânt, a luat un borcan mare de maionezã gol, pe care l-a umplut cu mingi de golf. I-a întrebat pe studenti dacã borcanul este plin si acestia au convenit cã era.

Profesorul a luat atunci o cutie cu pietricele pe care le-a turnat în borcan, scuturându-l usor. Pietricelele au umplut golurile dintre mingile de golf. I-a întrebat din nou pe studenti dacã borcanul era plin iar acestia au fost de acord cã era.

Profesorul a luat dupã aceea o cutie cu nisip pe care l-a turnat în borcan. Firesc, nisipul a umplut de tot borcanul. I-a întrebat din nou pe studenti cum stãtea treaba iar acestia au rãspuns în cor "pliiin"!

Profesorul a scos de sub catedrã douã cesti cu cafea pe care le-a turnat în borcan umplându-l de aceastã datã definitiv. Studentii au râs.

"Acum" a spus profesorul dupã ce hohotele s-au domolit, "as dori sã întelegeti cã acest borcan reprezintã viata voastrã. Mingile de golf reprezintã lucrurile importante pentru voi, familia, copiii, sãnãtatea, prietenii si pasiunile voastre, si cã dacã totul ar fi pierdut în afarã de acestea, viata voastrã ar fi tot plinã."

"Pietricelele sunt celelalte lucruri care conteazã pentru voi, serviciul, casa, masina, iar nisipul e restul lucrurilor mãrunte"

"Dacã veti începe cu nisipul," a continuat el "nu veti mai avea unde sã puneti mingile de golf si pietricelele".

"La fel si în viatã, dacã îti irosesti tot timpul si energia pentru lucrurile mici, nu vei avea niciodatã timp pentru lucrurile importante pentru tine."

"Acordã atentie lucurilor importante pentru fericirea ta. Joacã-te cu copiii, fã-ti controale medicale periodic, iesi cu sotia în oras la cinã, joacã golf, vei avea suficient timp altã datã sã faci curat sau sã repari cine stie ce dispozitiv . Ai, în primul rând grijã de mingile de golf, ele conteazã cu adevãrat. Stabileste-ti prioritãtile, restul e doar nisip."

Unul dintre studenti a ridicat mâna interesându-se ce reprezentau cele douã cãni de cafea. Profesorul a zâmbit "Mã bucur cã întrebi asta, ele vor doar sã arate cã, oricât de plinã ar pãrea viata ta, e loc întotdeauna pentru douã cãni de cafea, împreunã.


--------- Via http://www.facebook.com/IosifMiclausPhotography?fref=ts

Cratima/patima ne omoară

   Am mai avut de a face cu dor. Şi cu doare, tare, rană de foc. De beton turnat, asfalt, peste fundament de pământ. De dungi albe trasate în gri, mânjind de kilometri o aripă sângerândă, lăsată amanet deşertăciunii distanţei mult prea lungi... Am plecat la drum cu aripa căzândă peste un infern fierbinte şi gri, singura culoare închisă pe care o poate murdări decepţionat o nuanţă de alb...

   Drumul meu se scurgea între depăşiri, la care inima mea se oprea ca la un semafor. Ceva din viteza cu care târam de aripa mea bolnavă mă făcea să cred că am să mor. Linia punctată se făcea una. Gândurile mele se făceau una. Făptura mea se făcea unul...

   Şi mi-era deja dor de doare cât de departe mă secam de palme date-n pântecul ce doare de dor de el...

   Nu gândeam să pot să-l văd şi să fie vederea mai dulce decât obişnuinţa... Regăsirea departe de leagănul originar al pasiunii e mult mai bogată. În fibre [musculare] rupte şi părăsite de trup de dragul altui trup mai drag. În calorii care ard ca să ţină trează distanţa care se topeşte ca o lumânare muribundă către sfârşitul unei nopţi de amor. În dor, de necredinţă că e aievea ce se-ntâmplă. Şi îl ţineam în braţe, slujindu-mă de toate degetele mele amorţite, ca să îi pipăi toate trăsăturile, să le întipăresc adânc în minte, precum un om care cunoaşte ziua când i se va lua lumina ochilor... Asemeni uni orb care a văzut, l-am privit o dată, apoi m-am deschis şi am închis ochii, ca să-l văd cu palmele reci undeva unde nici o inimă nu mai încape.

   Mi-am trecut viaţa pe deasupra ochilor lui, prinsă între cute mici din vârf de deget. Fiecare din ele îi cânta o poveste pe care nu mai era în stare să o asculte. Şi lumea, neam îndepărtat, se prăvălea în jurul nostru- prăvălie de sentimente deschisă impropriu pe o mână de dale de piatră... Iar eu mi-l prindeam în piept, ca pe o broşă adâncă, legată cu şnur de vene de un atriu rămas liber la sistolă. El mă sorbea ca pe o ceaşcă de cafea, cât îl prindea puţin somnul, în centrul oraşului. Se trăgea din mine, iar eu mă trăgeam spre el. Eu mă completam cu el, prins în corsetul rochiei mele de pori şi de migrene, iar el se regenera din mine, lipită cu viaţă la pieptul lui răsucit de nesomn...

   L-am găsit şi acolo. Atunci de ce durează atât de mult să îl găsesc în mine?! Pentru că, de la bun început, l-am îngropat atât de adânc, încât nimeni să nu-i mai poată lua vreodată urma, ca să-l hăituiască din sufletul meu, cu sălbăticia dobitoacelor domesticite de nesărut... Dacă ar fi tras de mine, să mai rupă-n două ce aveam întreg în trup, probabil mi-ar fi fost uşor să mă ghidez după o rană frumoasă, ca să dau de el. Însă nu s-a zbătut şi m-a lăsat să-i acopăr gura cu un analgezic destul de puternic încât să-i ia mai mult decât durerea şi amintirile: să-i ia şi vederea până când va ajunge la loc sigur... Drumul spre inima mea e accidentat şi periculos, de-aia am hotărât să nu-l las să-l facă de unul singur, de teamă că îi va fi prea greu să ajungă la capăt şi să nu se dea bătut. L-am adormit şi l-am închis undeva în mine. Şi acolo am uitat împreună de "mine" şi ne-am coalizat spre a ajunge la "noi"...

   Asfalt, gri, cenuşă de roze arse peste un rug aprins pe rugi muritoare...

   Distanţă, albă, dureros de ceţoasă, murdar de curată...

   Vis, spectral, mahmur şi învins de realităţi crud de dulci şi cumplit de imaginare, searbăd şi totuşi prea încărcat de sânge, umoare şi plasmă...

   Noi, nergi, nori în ceaţă, furtună acoperită de anost şi senin.

   Vreau să urmeze rutină, să cadă, să calce, să-mi zacă pe retină. Vreau să urmeze la fel. Nimic altfel. O zi, şi alta, şi tu, din nou eu... Şi tot aşa. până când pronia cerească se va îndura de noi şi ne va surprinde, schimbând apa zilelor de ieri în vinul vieţii viitoare...

   Şi ştii ceva? Cenzura neagră, difuză a buzelor tale stă cel mai bine drept căptuşeală buzelor mele atât de încăpăţânat indecente, uneori. Şi silogismului braţelor tale îi lipseşte esenşialul: concluzia şi raţiunea formelor mele, care se ascund în lumină, vânând momentul când ai să mă subjugi. Desprinde-mi filozofia de carne şi citeşte-mi irişii deşerţi: mă amăgesc în somn sau trează, sperând că niciodată n-ai să pleci