Dama de pică-n dizgrație

   Canat de buze vinete, pătrat nostalgic pătat cu nicotină, se vrea zâmbet, deși e perfect geometric, nici urmă de rotunjime, de profunzime... Se vrea zâmbet fără o undă de mister. E pătrat în perplexitatea simetriei lui goală de conținut. Își amintește cum odată fusese și el zâmbet. Nu mai știe...
   Unde dracu' stă gându' ăsta? Îmi bag picioarele-n parodia asta de realitate. Pică pic-pic-pic, ploaie pe piatră, carne pe mochetă, buze pe parchet, palme pe fereastră - ”Salvează-mă!”. Și el din umbră îi face cu mâna, sperând c-o să moară înainte să iasă el pe poartă. Pic-pic-pic... sânge din tavan. Crimă după crimă, moarte după moarte, cadril suspendat în aer de septembrie.
”Taci!”. Tace pieptul în locul ei.
Aștept să mă iubească și pe mine cineva, cum mi-am iubit eu călăii.
Pic-pic-pic de milă n-am. Mi-e scârbă de ce-am devenit.
”Arșiță.” își spune, învârtindu-se haotic într-un altar de trupuri unduindu-se. Pic-pic-pic, lacrimi pe lespedea rece. Aburește cu glasul care nu vrea să iasă din ea, limitându-se la o jalnică răbufnire caldă, geamul unui cavou și-și citește crucea.
Ca-n visul ăla al meu, când tata mă conducea la propriu-mi mormânt. Își citește epitaful și constată că-i stă bine moartă. Pe pietriș se-aude ultimul pas, în plânsul ei- ultimul dangăt de clopot.
”Adio...” și el îi face cu mâna din spatele unei cruci de mormânt - ”Am terminat-o cu tine.” Nu era nevoie să moară. Îl vede și-i pare rău. Își înfige unghia-n buză, buza vânătă care-i închide pătratul viciat al amintirii unui zâmbet. Și-ncepe să curgă vin, ”Tai tu în carne vie și apar basme, lasă-mă pe mine, să-ți arăt cum se face.”
Și-a cântat cântecul de lebădă. A iubit înainte de a muri. O mântuiește asta de restul zilelor pierdute din egoism? Niciodată. Și-a iubit moartea pe care-a văzut-o zilnic, a sărutat-o, a îmbrățișat-o. I-a transpirat în brațele leșinate și a invocat-o în delir. Și ultimul orgasm i-a fost și ultim reflux. Când el s-a retras, ea s-a agățat de perdea. El a coborât scările, toc-toc-toc, ea a implorat milă. Mâinile i-au înghețat pe geam, pic-pic-pic. Și vânătaia aia tumefiată pe care ar fi numit-o odinioară gură i-a încadrat ultimul răcnet, strâns decisiv pe marginea unui rictus de plăcere amară. I-ar fi dat oțet dacă ea ar fi cerut apă. Convulsii. Plăcere. Vid.
Se vede moartă. ”Uite-o poartă. Unde duce?” Și-a intrat pe ea. Și nu duce... nicăieri.
”Mulțumesc.” Mulțumește pentru gol în suflet și pentru sufletul care cerșește izbânda zvârcolindu-se-n gol. Mânăncă toată cârpa aia de doliu, o îndeasă pe gât și moare-n visul despre moarte. Moare-n moarte. Îi moare moartea. Dar nu se trezește. E negru, nu aude, nu vede, nu simte, plutește, stă pe loc, nu se simte pe ea, nu știe cum arată, nu știe cum e. Nu s-a născut. E moartă cine știe de când.
”Acum știu cine sunt. Sunt moartă.” Pentru asta a așteptat ea o tinerețe întreagă. Pentru asta și-a răpit zilele. S-a regăsit în sfârșit. Să-i fie sufletul reciclat și povara ușoară la dus și năprasnică la-ntors. Se mai întoarce? Nici pe ea nu se mai aude, în mintea ei bolborosește un ocean și se interferează glasul ăsta nedefinit cu o mie altele, își plâng soarta, fie ea vie sau moartă. Apoi nu mai aude nimic.
”Mor și-mi trece.” Dar în fața propriei morți nu a putut rămâne altfel decât nemișcată. Cum rămânea în brațele lui, crezând că așa-i binele.Tot binele spre rău.
”Adio...” nici nu-i mai pasă. Acum chiar că pentru el a devenit de domeniul trecutului. Viitor pentru ei nu avea cum să mai existe... Asta doar dacă...
”Iartă-mă, am păcătuit!...” Ultima spovedanie, apoi vid. L-a tras după ea.
”Scăparea nu e-n moarte. Scăparea e în tine. Dacă tu mi-ai adus moartea, vreau să scap înainte să mă-ntorc la viață. Citește-ți crucea cu voce tare și asumă-ți ce mi-ai făcut. Fie-ți somnul dulce. Eu mă-ntorc.”
Și din vid lumină, din lumină-n vid... Nimic nu-i nou sub soare. Am senzația că am mai văzut-o de atunci. Dar pe el nu. Sinucigașii nu mai au dreptul să se vadă-n oglindă. Nu li se face slujbă, sunt îngropați la o parte... De ce să faci un paria din cel ce și-a recunoscut vina și nu și-a mai putut duce povara? Pentru că pedeapsa a fost să zacă sub piatra gândurilor, nu să-și ușureze singur cugetul... Aberez. Nu l-am mai văzut pentru că e mort. Nici nu știu dacă l-am cunoscut vreodată. Dar l-am iubit, în mod cert. Avatar nebun, zici că scria singur, respira poezie prin toți porii și mă iubea în ploaie. În mintea mea...
Știi ceva? Mi se rupe de tine. Nici nu te-ai născut încă și eu aștept să te iubesc. Vezi să nu te reinventezi când oi fi pe patul de moarte. Atunci nu-mia mai folosești la nimic. Vino la mine cât sunt încă în viață.
Mori, mă... Nu mă omorî pe mine.
Am o cămașă și multă voință. Ploaia e făcută s-o treci cu pasul, ca și lumea asta, în căutarea a ce-i mai bun. Și din fantoma asta seminudă care stă s-o iubească ploaia au rămas numai moaștele zâmbetului de odinioară, care-i acapara trupul întreg, într-un dans macabru, dar plăcut vederii totodată. Din pânza de păianjen care se-ntinsese din creionul negru de pe pleoape până i-a acoperit tot ochiul iese praf, paiele din păpușa asta romantică s-au risipit demult, încă de când era folosită pe post de sperietoare de ciori într-un lan de imaturi plecați la agățat.
Mi se rupe de tine. Iadu-i acolo unde-ți cauți Raiul, jurând pe toți sfinții că n-o să mai calci pe cadavre ca să-l atingi.

Cratima/patima ne omoară

   Am mai avut de a face cu dor. Şi cu doare, tare, rană de foc. De beton turnat, asfalt, peste fundament de pământ. De dungi albe trasate în gri, mânjind de kilometri o aripă sângerândă, lăsată amanet deşertăciunii distanţei mult prea lungi... Am plecat la drum cu aripa căzândă peste un infern fierbinte şi gri, singura culoare închisă pe care o poate murdări decepţionat o nuanţă de alb...

   Drumul meu se scurgea între depăşiri, la care inima mea se oprea ca la un semafor. Ceva din viteza cu care târam de aripa mea bolnavă mă făcea să cred că am să mor. Linia punctată se făcea una. Gândurile mele se făceau una. Făptura mea se făcea unul...

   Şi mi-era deja dor de doare cât de departe mă secam de palme date-n pântecul ce doare de dor de el...

   Nu gândeam să pot să-l văd şi să fie vederea mai dulce decât obişnuinţa... Regăsirea departe de leagănul originar al pasiunii e mult mai bogată. În fibre [musculare] rupte şi părăsite de trup de dragul altui trup mai drag. În calorii care ard ca să ţină trează distanţa care se topeşte ca o lumânare muribundă către sfârşitul unei nopţi de amor. În dor, de necredinţă că e aievea ce se-ntâmplă. Şi îl ţineam în braţe, slujindu-mă de toate degetele mele amorţite, ca să îi pipăi toate trăsăturile, să le întipăresc adânc în minte, precum un om care cunoaşte ziua când i se va lua lumina ochilor... Asemeni uni orb care a văzut, l-am privit o dată, apoi m-am deschis şi am închis ochii, ca să-l văd cu palmele reci undeva unde nici o inimă nu mai încape.

   Mi-am trecut viaţa pe deasupra ochilor lui, prinsă între cute mici din vârf de deget. Fiecare din ele îi cânta o poveste pe care nu mai era în stare să o asculte. Şi lumea, neam îndepărtat, se prăvălea în jurul nostru- prăvălie de sentimente deschisă impropriu pe o mână de dale de piatră... Iar eu mi-l prindeam în piept, ca pe o broşă adâncă, legată cu şnur de vene de un atriu rămas liber la sistolă. El mă sorbea ca pe o ceaşcă de cafea, cât îl prindea puţin somnul, în centrul oraşului. Se trăgea din mine, iar eu mă trăgeam spre el. Eu mă completam cu el, prins în corsetul rochiei mele de pori şi de migrene, iar el se regenera din mine, lipită cu viaţă la pieptul lui răsucit de nesomn...

   L-am găsit şi acolo. Atunci de ce durează atât de mult să îl găsesc în mine?! Pentru că, de la bun început, l-am îngropat atât de adânc, încât nimeni să nu-i mai poată lua vreodată urma, ca să-l hăituiască din sufletul meu, cu sălbăticia dobitoacelor domesticite de nesărut... Dacă ar fi tras de mine, să mai rupă-n două ce aveam întreg în trup, probabil mi-ar fi fost uşor să mă ghidez după o rană frumoasă, ca să dau de el. Însă nu s-a zbătut şi m-a lăsat să-i acopăr gura cu un analgezic destul de puternic încât să-i ia mai mult decât durerea şi amintirile: să-i ia şi vederea până când va ajunge la loc sigur... Drumul spre inima mea e accidentat şi periculos, de-aia am hotărât să nu-l las să-l facă de unul singur, de teamă că îi va fi prea greu să ajungă la capăt şi să nu se dea bătut. L-am adormit şi l-am închis undeva în mine. Şi acolo am uitat împreună de "mine" şi ne-am coalizat spre a ajunge la "noi"...

   Asfalt, gri, cenuşă de roze arse peste un rug aprins pe rugi muritoare...

   Distanţă, albă, dureros de ceţoasă, murdar de curată...

   Vis, spectral, mahmur şi învins de realităţi crud de dulci şi cumplit de imaginare, searbăd şi totuşi prea încărcat de sânge, umoare şi plasmă...

   Noi, nergi, nori în ceaţă, furtună acoperită de anost şi senin.

   Vreau să urmeze rutină, să cadă, să calce, să-mi zacă pe retină. Vreau să urmeze la fel. Nimic altfel. O zi, şi alta, şi tu, din nou eu... Şi tot aşa. până când pronia cerească se va îndura de noi şi ne va surprinde, schimbând apa zilelor de ieri în vinul vieţii viitoare...

   Şi ştii ceva? Cenzura neagră, difuză a buzelor tale stă cel mai bine drept căptuşeală buzelor mele atât de încăpăţânat indecente, uneori. Şi silogismului braţelor tale îi lipseşte esenşialul: concluzia şi raţiunea formelor mele, care se ascund în lumină, vânând momentul când ai să mă subjugi. Desprinde-mi filozofia de carne şi citeşte-mi irişii deşerţi: mă amăgesc în somn sau trează, sperând că niciodată n-ai să pleci