Sufletul meu monocrom sidefat!...

   Să știi că nimeni nu se plânge din nimic. Să nu crezi că sunt puternică pentru că rămân fermă pe poziție. Adevărul e că mi-a fost întotdeauna frică să-mi fac rău, nu e o dovadă de curaj ci, mai degrabă, de lașitate. Viața atârnă prea greu de mine ca să o pot lăsa în urmă cu una, cu două. Dar, să știi, nu e totul bine. Sunt zile care prea seamănă, numai eu nu-mi semăn de la o zi la alta...
  Și deodată am avut una din revelațiile alea pe care le întrevăd numai în momentele preliminare căderii. Am știut că nu o să te am vreodată. Și atât de singură eram și mă simțeam, că o vedeam ca pe un mod de viață. Ca pe un joc de noroc deficitar pe care viața mi l-a deprins în gene. Ce dacă nu o să te am? Așa a fost și înainte. De ce ai face tocmai tu excepție? Ce ar putea să doară dacă nu ar fi cumplita obișnuință, ar fi promisiunea ta că o să fii mult timp. Eu o să fiu? Crede-mă că din toate promisiunile care mi se fac, le cred doar pe ale mele, pentru că sunt singurele pe care mă simt stăpână. O săptămână și alte două. Promite-mi zile, ca să le fac eu luni. Dar, mai bine, nu-mi promite nimic, ca să nu am de ce-mi aminti cu amar. Iar am ieșit din rutină. Iar vreau să fiu într-un oraș mare, să mă ducă autobuzul departe, eu să scriu cu gândul aiurea și să întârzii iar acasă. Vreau, vreodată, să numesc „acasă” locul unde te voi putea privi fără restricții spațio-temporale. Vreau să fiu, odată, acasă acolo unde te întorci și tu. Ce mi-ai făcut...? Sunt închisă în fortăreața asta miniaturală, ca un cerșetor la capătul unui pod în cutia de carton cu pled murdar, căreia îi rămâne, totuși, credincios, deși știe că e unica și majora-i restricție. Și îi conține destinul făcut zdrențe, ca hainele pe care le-a îmbrăcat acum mult timp, ca pe o haină monahală a condiției lui blamate...
   Ce-mi oferi e ca o cale către purgatoriu. Simt că poți să mă cureți de mirajul neființei, dar e atât de meschin și rar ceea ce ne putem oferi, de parcă nici n-ar fi. Este, totuși. Și când nu va mai fi, cred că iar nu voi mai fi eu, Și nu-mi mai e frică. Am trecut de prea multe ori prin asta ca să mai pot precupeți aportul sentimental și consecințele agnostice care îl succedă. Nu-i un schimb cinstit, dar ce naiba e cinstit pe lumea asta? Ce e cinstit în treburile murdare în care se tot bagă sufletele?...
   O să ai, oare, răbdare să mă cunoști? Da, mi te dizolvi pe limbă chiar când nu ești. În momentele de liniște, aș da orice să fiu iar acolo, să te sărut pe ceafă și să râd prostește, simțind că-mi trăiesc copilăria ca un om mare. Mă abțin să îți promit Luna pe caremi-o doresc. Mă abțin să îți împărtășesc desele momente în care mă lipsesc cu drag de luciditate. Pot să îți spun, însă, că mă visez mai departe tot prin preajma ta. Și nu bat niciun apropo. Ești genul de om care m-ar putea să-mi schimb orice plan. Aș veni în București la facultate. Am intra amândoi la jurnalism, ne-am trăi vise vechi. Am adormi care-ncotro și dimineața am da nas în nas în metrou, cu aceeași melodie în căști și același sortiment de cafea pe buze.
   Te-am transformat în confident absent, ca să pot să-ți vorbesc chiar și atunci când nu ești aici să asculți. Ascultă acum!
   Sunt plină de greșeli, dar le ascund abil, nu din cauza complexelor, ci din cauza vremurilor. La sfârșitul poveștii avem mereu o erată care ne face să dăm înapoi la pagina respectivă și să vedem la ce episoade ne-am împotmolit. Sunt când mare, când mică. Sunt când în mine, când în tine. Nu obișnuiesc să calc în picioare frunzele căzute. Îmi place culoarea turcoaz. Îmi place să mă plimb de nebună, îmi place să înnebunim împreună, îmi placi. Așa, cât de simplu am putea pune în cuvinte. Oameni mari au simțit lucruri mici și ni le-au trimis prin timp hiperbolizate, mult exagerate. Mie îmi place să simt măreț în cuvinte mici și puține. Sau chiar deloc. Pentru că de asta spunem că simțim. Că nu ne mai strofocăm să conectăm atâtea mecanisme și să punem în mișcare resorturi o mie. Ne sincronizăm pe mutește, fără ca măcar să prevenim mișcările. Simțim ca să ne fie foame de cuvinte. Și ele nu sunt niciodată suficiente ca să pună pe diapozitiv tot ce am simțit fără să prelucrăm temeinic. Urmează, apoi, să stăm întinși și să ne gândim la ce a fost. Abia atunci gândim. Și ne vine, parcă, mult mai ușor să simțtim din memorie.

   Nu îmi place să dansez, dar vârfurile tale mă tentează. Nu îmi place să mă adâncesc în vise predispuse cancerului de oase, dar ce-are a face? Tu faci toți banii. Toate gândurile, toate lunile și toate senzațiile pe care mă zgârcesc să le scot din buzunar, nu țin să fac risipă. Creierul se face iască și e adus cumva la incandescență. Tu, nonșalant, îți aprinzi din el o țigară și arunci oțet. Țigara ta are acum gust de tot ce ți-ai dorit din ființa mea: un pic de suflet, puțină viață, credință, frică și stupoare.
   Stupi. Ai zis ceva de stupi. După o noapte lungă, petrecută-n tête-à-tête. La sfârșitul căreia să te simt pe dinăuntrul meu, mirabilă sămânță germinând într-un sâmbure de drac. Păi bine, dragul meu, nu e așa de mare lucru. E elementar, dragul meu Watson. Crezi că dacă vreau să te cunosc atât de mult, nu e în mine nicio sămânță din vorbele tale? Niciun fir de păr rămas pe limbă, pe care nu mă feresc să îl arunc, ba chiar nu mănânc și nu beau, de teamă să nu îl pierd? Păi te înșeli în cazul ăsta...
   Nu am nevoie de nopți, de zile, de luni, de ani. Ce am eu pentru tine se naște în secunde, crește în minute și nu se maturizează niciodată. E o rădăcină tămăduitoare de deșerturi adânci, din care se ridică tulpini carnivore de amalgame cancerigene cărora nici nu mă sinchisesc să le găsesc vreun leac. Atracția, și mai apoi dragostea, sunt maligne. Nu rele maligne. Ci subdiviziuni ale unui bine de care nu îți doresc să te faci vreodată bine.
   Crezi în ceva? Eu cred în mine. Bine-ar fi să faci la fel. Și îți voi arăta cumcrește un copil sub ochii tăi. Cum te înveți cu el. Cum de îndrăgostești de el. Cum îți amintești primul sărut,niciodată deformat, tot timpul drag. Cu, rememorezi primul fior. Cum strângi poze și înregistrezi evoluții, încadrându-i în alți parametri decât cei normali. Ce avem noi crește într-un an cât la alții în zece. În secunda noastră e o viață prea mărunt divizată și în sărutul nostru e o lume mai mică și mai caldă, care nu ne gonește când îi călcăm pragul. Brațele îți sunt cămin arzând și locuință primitoare, singurul șal de care vreau să mă înfășor când mă ajung toate cele.
   Mai las și pentru mai târziu ce mă arde să strig acum. Răbdarea e o virtute pe care nu am apucat să o trag de mânecă. Te trag pe tine, în schimb, străine, și îți zic să te întorci de unde ai plecat într-o sâmbătă. Ploaia și asfaltul mocirlos, betoanele și cerul grizonat îți vor fi mai casă decât oricare alta. Pentru că, știi și tu, sufletul face casă altui sufet. Nu contează peisajul dezolant, cât timp tu dansezi și uiți de timp. O să îți fac o căbănuță din bețe de chibrit, undeva în creierii munților, să simți cum pulsează aorte sub tine și cum strigă sângele la cer. O să mă retrag cu tine în munți și o să uit, ca acum, de la ce am plecat. Poate de la o privire. În parte de la un cuvânt. Și am ajuns să simt. Simți? E aer de mai. E floare de colț de plajă. E rană de un efect atât de mare sărată, că-mi vine să-mi iau stuful în spate și să mă fac cochilie aromată pentru tine, sufletul meu mereu destins și distins dintre atâtea suflete acre, amare și apatice.
   Să-ți zic „noapte bună”. Vreau să am eu ultimul cuvânt în ziua ta și apusul să nu ridice niciodată ștacheta. Doar răsăritul e rezervat privirii în gol și transparenței prin tine. Îmi vei fi, odată, ca un portal către o altă eu. Cea de care ți-am zis data trecută și pentru care ți-am acordat toate drepturile de autor. Ai creat un precedent, un deziderat. Și eu ți-l voi împlini dezinteresat, e noapte, e amar și e bine. Are gust de fiere țigara pe care o aprind din țigară. Totuși, îi schimbă aparența cu ceva sărutările tale, pe care doar tu știi să le potrivești de gust, amar, sare, ambrozie și suflet. Sufletul meu monocrom sidefat!...

Critica rațiunii nesigure

   Să nu ne pripim. Să ne gândim înainte. Merită să iubim?
   Dacă e să o gândim ca pe o afacere, ne e deloc profitabilă, pentru că doi pun suflet, unul iese cu un gol, iar celălalt mai plin.
    Dacă e să o judecăm ca pe o credință, niciun zeu nu a meritat vreodată atâtea lacrimi și tânguiri îngenuncheate. Atâta sinceritate și atâta dezinteresare. Uneori cerem la schimb celui în care credem orbește mici dovezi că ar exista într-adevăr. Și-n iubire, ca și-n credință, după o scurtă acomodare a ”zeului” venerat cu ”enoriașul”, se schimbă tot. Zeul pretinde slăvire eternă și ofrandă de împăciuire și nu dă la schimb decât cea mai distantă aparență. Te asigură că nu ești singură, deși așa te trezești în fiecare dimineață. Te asigură că rugile îți sunt ascultate, deși ele aterizeaza mai mereu în folderul de ”spam” sau printre mesajele necitite... Niciodată să nu crezi că ești unică pentru cel pe care-l venerezi, sunt, poate, atâtea altele care fac la fel. Și, asemeni unui conștiincios zeu, el trebuie să răspundă atâtor rugi. De ce s-ar opri, Doamne, tocmai la a ta? Sună a blasfemie, nu? Păi cam asta a devenit iubirea aia care trebuia să ne mântuiască, să ne asigure un loc în neființă. O să ardem în Infern doar pentru că nu găsim un zeu al nostru, care să ne iubească corespunzător...? Sau o să devenim atee, negând existența oricărui zeu din care ne purced necazurile...?

    Dacă e să o judecăm evoluționist, cel mai puternic va învinge mereu. Deși s-ar părea că nu e un joc sau un sport. Totuși, cum ne explicăm că, de multe ori, unul întoarce spatele triumfător, în timp ce ”adversarul” se lamentează și bocește pierderea...? De ce nu suferă tot timpul amândoi când se despart? Și dacă suferă amândoi, de ce se mai despart? Că așa e în natură. Supremația ori și-o asiguri, ori te pierzi.
   Dacă e să ne raportăm la umanitate, e totul. Nu mai presus, însă, de nimic. E atât de apropiată de el, că uneori nici nu o sesizăm. Zicem că iubim și suntem sinceri față de toți ceilalți, însă ne mințim pe noi. Ne transfigurăm eroic, însă niciodată fundamental, corect, temporar. Ne schimbăm la față definitiv și ne mai întrebăm de ce. Pentru că sentimentul e unul otrăvitor, prea rar pur și de nedezlegat. Ne cunoaștem, ne iubim, ne despărțim, uităm, cunoaștem iar.
   Nu e nicio morală în iubire. E doar o fabulă grotescă, în care sufletele se fac animale, se devorează reciproc, vorbesc cu gură de om, însă se sfâșie cu colți de lup. E o aparență, la care se ține în tandem, dar la care se lucrează individual. Se pun deoparte cuvinte, se îngheață aluzii, se multiplică priviri, se încheagă mângâieri, însă totul cu o lentoare bolnăvicioasă, cu ardere internă, cu bătaie lungă. E un război. Se varsă sânge, se trage în răni mai vechi, se atenuează căzături, se scurg lacrimi, dar mai presus de toate... Se trădează. D-aia se încheie cu un armistițiu cât se poate de amiabil: zeul își ia contribuția înapoi, altarul ia foc, creștina se face păgână pe loc, el întoarce spatele, în gloria lui funestă, ea întoarce fața la schimb, să primească palma destinului, amândoi scuipă-n țărână, în așa fel că amândoi se scuipă reciproc. Vântul le poartă durerea, a unuia către celălalt, ca un vărsat contagios, ca o ciumă arzând latent, ca un deochi care nu are descântec.
 

”Şi totuşi e stare de veghe.
Şi totuşi murim repetat.
Şi totuşi mai cred în pereche...
Şi totuşi ceva s-a-ntâmplat.
Pretenţii nici n-am de la lume,
În pat întuneric şi tu.
Intrăm în amor fără nume,
Fiorul ca fulger căzu.

Şi totuşi există iubire!
Şi totuşi există blestem... 
Dau lumii, dau lumii de ştire:
Iubesc, am curaj şi mă tem!”