Iar iarna ei...

   Oamenii sunt doar forme fără fond. Sărbătorile sunt doar zile de naştere colective, prin care nostalgicii îşi retrăiesc frenetic copilăria. În oraşul meu sunt cei mai urâţi brazi de Crăciun. Se vede că lumea s-a săturat să trăiască. Trec pe stradă peivind oamenii în ochi. Niciunul nu-mi zâmbeşte înapoi. Nu cunosc pe niciunul, dar toţi sunt la fel.
   Era frumos când eram mai mică. Mergeam la patinoar, mă strângea oraşul, dar eu îl sfidam şi mă-nvârteam fără vină într-un ring de 2 pe 2. Îmi ocupam şi eu timpul cu ce puteam. Şi aveam iluzia că-mi place. Acum stau pe o bancă printre blocuri şi ascult nişte pensionare vorbind despre perfuzii, amnezie, peşte şi sărbători. N-are nicio legătură, dar asta e mondenitatea pentru ele. Lumea mea e mică, exact ca a lor. Sărbători cu peşte dulce, pe perfuzii, între amintirea Crăciunului de anul trecut şi a celui din '79.
   Eu nu eram în '79. Bine, că nu sunt nici acum. Nu recunosc oraşul. Să fiu eu cea despre care vorbesc bătrânele? Să fi avut un accident nefericit care m-a aruncat aici? De ce-mi plac sărbătorile? Eu mi-am serbat zilele de naştere când eram mică. Nu-s o nostalgică. Îmi place să cred că eu trec pe lângă timp, nu el pe lângă mine. Ce-i ăla Crăciun fără zăpadă? Ce-i aia adolescenţă fără incidente? Ce-i aia tinereţe fără prietenii? Blasfemii închipuite, afronturi aduse unei legi universale nescrise. Ce am de gând să fac mai încolo?
   Să fiu fericită. M-am oprit din a mă mai ocupa de mine. M-am oprit din a mă preocupa de viitor. Şi am atâtea exemple în jurul meu... Oameni pentru care nu contează decât clipa, nu ceea ce va urma. Dar nici pe aia nu ştiu s-o trăiască. Eu am obosit încercând s-o despic în patru, când ştiu că n-are prea multe subdiviziuni, şi chiar dacă ar avea, nu mi-ar ajunge sute ca să disec numai una. Şi, spre deosebire de oameni, ele nu seamănă-ntre ele. O clipă schimbă un destin. Într-o clipă devii din comcret amintire. Din aer în beton. Cel mai tâmpit sincretism. În fine, oriunde ai fi, te amesteci cu alţii asemenea ţie. În viaţă sau în moarte. De ce-ar conta atât clipa dacă nu aduce nimic nou în sensul ăsta?
   Pentru că sunt o fată care îngheaţă scriind. Încerc să-mi dau seama de ceva. Încerc să mă-ndrăgostesc de ceea ce-mi repugnă. Şi printre fantomele Crăciunurilor trecute, uneori găsesc şi momentul de luciditate-n care dansez în ceaţă. Oraşul meu e frumos doar când e soare-afară. Toate ruinele au farmec când sunt iluminate frontal. Şi urâtul are atâtea feţe, că din polisemantismul lui mai reuşeşti câteodată să smulgi buruiana frumosului. Preţ de-o clipă, urâtul e frumos, scara se răstoarnă şi cerul se aruncă spre pământ. Vedeţi ce-i clipa, nu?
   Nici eu.
   Acum ninge. Într-o clipă parcă am adormit. Într-alta m-am trezit într-o cu totul altă lume. O clipă am fost sigură pe mine. În clipa următoare nu mai ştiam nimic. Într-o clipă se întunecă. Într-o clipă vine iarna, pe pământ şi asupra fiinţei. Într-o clipă nu mai iubeşti ceea ce ţi-a dat sens. Într-o clipă te îndrăgosteşti din nou, deşi puteai să juri că nu ţi se va mai întâmpla. Într-o clipă eşti altul. Într-o clipă treci puntea...
   În fine, m-am făcut înţeleasă. Cert e că nu-i nimic mai fragil, mai ambiguu şi totuşi mai concret decât clipa. E tot ce putem fi siguri că avem. Şi, brusc, nu mai pot filozofa pe nicio temă. Nu pot scrie când sunt fericită şi nu pot filozofa când sunt nesigură, deşi ăsta părea a fi domeniul meu. Într-o clipă m-am trezit iar singură. Şi-n următoarea, cineva şedea de-a dreapta mea.
   Cei mai frumoşi brazi de Crăciun sunt cei pe care-i împodobeşte zăpada. Cei mai sinceri oameni sunt străinii care-ţi zâmbesc înapoi. Sufletele pereche sunt cele care-ţi contrazic visele. Şi iarna e anotimpul în care-mi fac curajul să vă privesc pe toţi în ochi. Dar toţi sunteţi la fel... Şi Crăciunul s-a desemantizat. E despre depăşirea frustrărilor şi a complexelor, e o competiţie. Nu mai e despre fericire nealterată. E comedie burlescă de speţă din ce în ce mai joasă. Prozaic totul, prozaic şi previzibil. Eu mă bucur de voi. Voi de cine vă bucuraţi?

Sufletul meu monocrom sidefat!...

   Să știi că nimeni nu se plânge din nimic. Să nu crezi că sunt puternică pentru că rămân fermă pe poziție. Adevărul e că mi-a fost întotdeauna frică să-mi fac rău, nu e o dovadă de curaj ci, mai degrabă, de lașitate. Viața atârnă prea greu de mine ca să o pot lăsa în urmă cu una, cu două. Dar, să știi, nu e totul bine. Sunt zile care prea seamănă, numai eu nu-mi semăn de la o zi la alta...
  Și deodată am avut una din revelațiile alea pe care le întrevăd numai în momentele preliminare căderii. Am știut că nu o să te am vreodată. Și atât de singură eram și mă simțeam, că o vedeam ca pe un mod de viață. Ca pe un joc de noroc deficitar pe care viața mi l-a deprins în gene. Ce dacă nu o să te am? Așa a fost și înainte. De ce ai face tocmai tu excepție? Ce ar putea să doară dacă nu ar fi cumplita obișnuință, ar fi promisiunea ta că o să fii mult timp. Eu o să fiu? Crede-mă că din toate promisiunile care mi se fac, le cred doar pe ale mele, pentru că sunt singurele pe care mă simt stăpână. O săptămână și alte două. Promite-mi zile, ca să le fac eu luni. Dar, mai bine, nu-mi promite nimic, ca să nu am de ce-mi aminti cu amar. Iar am ieșit din rutină. Iar vreau să fiu într-un oraș mare, să mă ducă autobuzul departe, eu să scriu cu gândul aiurea și să întârzii iar acasă. Vreau, vreodată, să numesc „acasă” locul unde te voi putea privi fără restricții spațio-temporale. Vreau să fiu, odată, acasă acolo unde te întorci și tu. Ce mi-ai făcut...? Sunt închisă în fortăreața asta miniaturală, ca un cerșetor la capătul unui pod în cutia de carton cu pled murdar, căreia îi rămâne, totuși, credincios, deși știe că e unica și majora-i restricție. Și îi conține destinul făcut zdrențe, ca hainele pe care le-a îmbrăcat acum mult timp, ca pe o haină monahală a condiției lui blamate...
   Ce-mi oferi e ca o cale către purgatoriu. Simt că poți să mă cureți de mirajul neființei, dar e atât de meschin și rar ceea ce ne putem oferi, de parcă nici n-ar fi. Este, totuși. Și când nu va mai fi, cred că iar nu voi mai fi eu, Și nu-mi mai e frică. Am trecut de prea multe ori prin asta ca să mai pot precupeți aportul sentimental și consecințele agnostice care îl succedă. Nu-i un schimb cinstit, dar ce naiba e cinstit pe lumea asta? Ce e cinstit în treburile murdare în care se tot bagă sufletele?...
   O să ai, oare, răbdare să mă cunoști? Da, mi te dizolvi pe limbă chiar când nu ești. În momentele de liniște, aș da orice să fiu iar acolo, să te sărut pe ceafă și să râd prostește, simțind că-mi trăiesc copilăria ca un om mare. Mă abțin să îți promit Luna pe caremi-o doresc. Mă abțin să îți împărtășesc desele momente în care mă lipsesc cu drag de luciditate. Pot să îți spun, însă, că mă visez mai departe tot prin preajma ta. Și nu bat niciun apropo. Ești genul de om care m-ar putea să-mi schimb orice plan. Aș veni în București la facultate. Am intra amândoi la jurnalism, ne-am trăi vise vechi. Am adormi care-ncotro și dimineața am da nas în nas în metrou, cu aceeași melodie în căști și același sortiment de cafea pe buze.
   Te-am transformat în confident absent, ca să pot să-ți vorbesc chiar și atunci când nu ești aici să asculți. Ascultă acum!
   Sunt plină de greșeli, dar le ascund abil, nu din cauza complexelor, ci din cauza vremurilor. La sfârșitul poveștii avem mereu o erată care ne face să dăm înapoi la pagina respectivă și să vedem la ce episoade ne-am împotmolit. Sunt când mare, când mică. Sunt când în mine, când în tine. Nu obișnuiesc să calc în picioare frunzele căzute. Îmi place culoarea turcoaz. Îmi place să mă plimb de nebună, îmi place să înnebunim împreună, îmi placi. Așa, cât de simplu am putea pune în cuvinte. Oameni mari au simțit lucruri mici și ni le-au trimis prin timp hiperbolizate, mult exagerate. Mie îmi place să simt măreț în cuvinte mici și puține. Sau chiar deloc. Pentru că de asta spunem că simțim. Că nu ne mai strofocăm să conectăm atâtea mecanisme și să punem în mișcare resorturi o mie. Ne sincronizăm pe mutește, fără ca măcar să prevenim mișcările. Simțim ca să ne fie foame de cuvinte. Și ele nu sunt niciodată suficiente ca să pună pe diapozitiv tot ce am simțit fără să prelucrăm temeinic. Urmează, apoi, să stăm întinși și să ne gândim la ce a fost. Abia atunci gândim. Și ne vine, parcă, mult mai ușor să simțtim din memorie.

   Nu îmi place să dansez, dar vârfurile tale mă tentează. Nu îmi place să mă adâncesc în vise predispuse cancerului de oase, dar ce-are a face? Tu faci toți banii. Toate gândurile, toate lunile și toate senzațiile pe care mă zgârcesc să le scot din buzunar, nu țin să fac risipă. Creierul se face iască și e adus cumva la incandescență. Tu, nonșalant, îți aprinzi din el o țigară și arunci oțet. Țigara ta are acum gust de tot ce ți-ai dorit din ființa mea: un pic de suflet, puțină viață, credință, frică și stupoare.
   Stupi. Ai zis ceva de stupi. După o noapte lungă, petrecută-n tête-à-tête. La sfârșitul căreia să te simt pe dinăuntrul meu, mirabilă sămânță germinând într-un sâmbure de drac. Păi bine, dragul meu, nu e așa de mare lucru. E elementar, dragul meu Watson. Crezi că dacă vreau să te cunosc atât de mult, nu e în mine nicio sămânță din vorbele tale? Niciun fir de păr rămas pe limbă, pe care nu mă feresc să îl arunc, ba chiar nu mănânc și nu beau, de teamă să nu îl pierd? Păi te înșeli în cazul ăsta...
   Nu am nevoie de nopți, de zile, de luni, de ani. Ce am eu pentru tine se naște în secunde, crește în minute și nu se maturizează niciodată. E o rădăcină tămăduitoare de deșerturi adânci, din care se ridică tulpini carnivore de amalgame cancerigene cărora nici nu mă sinchisesc să le găsesc vreun leac. Atracția, și mai apoi dragostea, sunt maligne. Nu rele maligne. Ci subdiviziuni ale unui bine de care nu îți doresc să te faci vreodată bine.
   Crezi în ceva? Eu cred în mine. Bine-ar fi să faci la fel. Și îți voi arăta cumcrește un copil sub ochii tăi. Cum te înveți cu el. Cum de îndrăgostești de el. Cum îți amintești primul sărut,niciodată deformat, tot timpul drag. Cu, rememorezi primul fior. Cum strângi poze și înregistrezi evoluții, încadrându-i în alți parametri decât cei normali. Ce avem noi crește într-un an cât la alții în zece. În secunda noastră e o viață prea mărunt divizată și în sărutul nostru e o lume mai mică și mai caldă, care nu ne gonește când îi călcăm pragul. Brațele îți sunt cămin arzând și locuință primitoare, singurul șal de care vreau să mă înfășor când mă ajung toate cele.
   Mai las și pentru mai târziu ce mă arde să strig acum. Răbdarea e o virtute pe care nu am apucat să o trag de mânecă. Te trag pe tine, în schimb, străine, și îți zic să te întorci de unde ai plecat într-o sâmbătă. Ploaia și asfaltul mocirlos, betoanele și cerul grizonat îți vor fi mai casă decât oricare alta. Pentru că, știi și tu, sufletul face casă altui sufet. Nu contează peisajul dezolant, cât timp tu dansezi și uiți de timp. O să îți fac o căbănuță din bețe de chibrit, undeva în creierii munților, să simți cum pulsează aorte sub tine și cum strigă sângele la cer. O să mă retrag cu tine în munți și o să uit, ca acum, de la ce am plecat. Poate de la o privire. În parte de la un cuvânt. Și am ajuns să simt. Simți? E aer de mai. E floare de colț de plajă. E rană de un efect atât de mare sărată, că-mi vine să-mi iau stuful în spate și să mă fac cochilie aromată pentru tine, sufletul meu mereu destins și distins dintre atâtea suflete acre, amare și apatice.
   Să-ți zic „noapte bună”. Vreau să am eu ultimul cuvânt în ziua ta și apusul să nu ridice niciodată ștacheta. Doar răsăritul e rezervat privirii în gol și transparenței prin tine. Îmi vei fi, odată, ca un portal către o altă eu. Cea de care ți-am zis data trecută și pentru care ți-am acordat toate drepturile de autor. Ai creat un precedent, un deziderat. Și eu ți-l voi împlini dezinteresat, e noapte, e amar și e bine. Are gust de fiere țigara pe care o aprind din țigară. Totuși, îi schimbă aparența cu ceva sărutările tale, pe care doar tu știi să le potrivești de gust, amar, sare, ambrozie și suflet. Sufletul meu monocrom sidefat!...

Deschide uşa...

 De nopţi întregi bat fără de speranţă la uşa ta. Şi îţi aştept amanta, să-mi deschidă şi să mă alunge ca pe un strigoi, cu mult fast şi superstiţii primordiale. Cum că dragostea mea n-ar fi binevenită, sau o binecuvântare. Cum că dragostea mea ar fi blestem la uşa ei pe care, poate că nu ştie, dar am închis-o eu ultima oară, lăsându-i scris pe clanţă că e binevenită să intre-n viaţa ta... Am acceptat să-mi invadeze spaţiul odinioară personal, să-mi răpună influenţa constantă pe care o aveam asupra ta. Am acceptat să fiu înlocuită, dorită, căutată, apoi, inevitabil, uitată.
 I-am trimis vorbă să nu se simtă ameninţată. Să ştie că mereu va locui în umbra mea. Că am trecut prin vieţi înainte chiar ca ea să se fi dezmeticit într-a ta. Nu contest, e plăcut să mă trezesc la tine-n gând. Normal că şi ei îi place... I-am spus că nu mă voi mai întoarce. I-am fost, de la bun început, complice. Însă nicio clipă n-am putut să-i garantez că îmi voi uita trecutul...
 Şi-n seara aia m-am întors. Ascunsă în dosul unei umbre groase, camuflată printre perdele groase, prinsă într-un con de umbră care mă înghite, nu fără a mă penetra înainte. Înlăuntrul meu se nasc văgăuni şi gropi disperate, pe care le înghite întunericul, suprimându-le lumina. Nu puteam să mă uit cum mi-a luat locul, cum semăna cu mine, cum începeai să o cunfunzi cu mine... Tu chiar nu ţi-ai dat seama că eu eram cea pe care o căutai în fiecare gest de-al ei? Că mie mi se datora uitarea în care m-ai aruncat şi că eu ţi-am adus-o pe tavă. tocmai ca să nu mă mai suferi?... Ştiam că-i frig, şi ţi-e noapte şi mult prea greu să te urneşti mai departe...
 Acum mie mi-era frig. Şi eram luată de lângă ai mei. Pierdută pentru tine. Regăsită de atâtea amintiri cărora nu mai aveam de ce să le caut rost... Mi-am uitat promisiunea şi mi-am plesnit jurământul de coapse, asemenea unui bici, a cărui pocnitură a răsunat cu un ecou pustiitor în sufletul tău. Ai simţit că afară se jucau duhuri necurate cu mintea ta.
 Am promis că nu te voi mai vrea înapoi. Dar puteam eu să ştiu că iarna regretelor mele se va întoarce înainte de a se fi sfârşit pe de-a-ntregul. Îmi venea să o dau la o parte cu o ferocitate de felină rănită de moarte. Să o acopăr cu trupul meu rece până când şocul hipotermic o va fi ucis-o. Apoi s-o arunc conştiincioasă din viaţa ta şi să mă aşez acolo unde ea stătuse cu câteva clipe înainte, cu atâta băgare de seamă, încât tu nici să nu ştii că am revenit. La urma urmei, te-ai obişnuit s-o vezi ca pe mine. Ştii foarte bine că, de când am plecat, eu sunt ţinta oricărui gest de-al tău.
 Dar n-am avut puterea să trec prin sticlă înc-o dată. Sau să o mai vreau dipărută. Nu. Am vrut numai să ştiu că ţi-e bine. Cu tot frigul care punea stăpânire pe mine, cu toata obscuritatea care mă îngrozea, cu toată viaţa care mi se scurgea la vederea vieţii ce pulsa în sufletul vostru comun... La un moment dat, sufletul ăla se juca şi-n mine. Cât l-ai mutilat ca să încapă ea acum în tiparul meu?... Nu contează.
 M-a simţit. A venit la fereastră, a tras draperiile şi m-a evaporat din viaţa voastră, şoptind ca vrăjitoarele satului vechi - "Tu, care te hrăneşti cu fericire, care porţi în zâmbetul tău grăunţe de zâmbete furate, care păşeşti moale, fără de a săruta pământul, tu, care catadicseşti să-mi rupi firul fericirii şi care îmi tulburi somnul cel de veghe de pe umerii lui calzi, tu, în sfârşit, care propovăduieşti nefericirea la uşa noastră, dispari şi nu te uita înapoi. Nu regreta că ai flămânzit de suflete la uşa noastră, dar destul se hrăneşte el cu iluzia ei, ca să-ţi mai pot permite şi ţie să te înfrupţi din siguranţa dintre noi..."
 Tu ştii, oare, câtă durere a pus în invocaţia asta? Ştii, oare, cât de evident mă iubeşti, în aşa-zisa ta taină...?
 Deschide uşa... Nu mai uita...

Omenirea

 Omenirea nu va trai niciodata indeajuns incat sa poata sa scuze purtarea primordiala a femeilor ranite in dragoste.
 Niciodata nu vei gasi loc in sufletul tau pentru a accepta rana pe care ai deschis-o in alte corduri. Niciodata coloana ta vertebrala nu se va indoi indeajuns incat sa te aplece la picioarele ei, in vreun acces subit de supunere oarba. Dar nici nu va fi vreodata atat de tare incat sa-ti pastreze verticalitatea in astfel de momente.
 Omul niciodata nu va sti decat sa scrijeleasca vorbe ce dor pe cicatrici vechi, neinchise. Nu le va lua, insa, niciodata in considerare antidotul. Omul va fi pururea adeptul actiunii. Pentru el, principiul invers- al reactiunii- nu s-a dezvoltat inca...
 Tu niciodata nu vei da sens balmajirilor mele sentimentale. Pentru tine conteaza doar sa gasesti ecou intr-un suflet. Chiar daca asta inseamna, uneori, ca e prea parasit ca sa-ti mai raspunda vreun glas uman, iar peretii iti arunca inapoi vibratiile, fara sa se fi obosit sa le puna vreun obstacol in cale.
 Pentru tine conteaza sa ma vezi cu ochii larg deschisi. Chiar daca asta poate insemna sa-i tin involuntar asa, in ciuda impulsului de moarte care ma strapunge.
 Tot pentru tine, conteaza sa am puterea de a uita. Chiar daca tu ar trebui sa fii cel care mi-o induce.
 Pentru mine nu conteaza decat clipa. Chiar daca uneori se gasesc talhari la drumul mare care sa mi-o fure.
 Chiar daca imi intalnesc in cale barbarii vietii, care masacreaza momente si se hranesc cu gemete pustii si seci.
 Chiar daca zana mea buna nu-mi lungeste agonia, atunci cand simt ca soarele e gata sa rasara dupa o noapte polara de friguri si chin.
 Tu... Nu te vei sustrage niciodata ciclului. Nu te vei sustrage niciodata maselor. Omenirea nu a putut niciodata sa ma iubeasca asa cum mi-am dorit inca din clipa nasterii. De ce naiba ai face-o tocmai tu?...


 P.S.: Niciodata vreun trup in care bate-un creier n-a putut intelege vivacitatea spiritelor guvernate de inima.

Intro in viata noua

 Umblu de bezmetica prin lumi paralele ca sa caut ceva ce am chiar langa mine. Imi fuge cerul de sub picioare gandindu`ma la tine. Si nu am nicio sansa sa te privesc in ochi mai devreme de a doua zi.
 Macar sa fii langa mine cand ma trezesc. Macar sa ne bem cafeaua impreuna pe o raza de soare,leganandu`ne pe brate ca intr`un hamac. Macar sa ne privim in ochi zambind si sa intoarcem capul ca sa ne imaginam clipa urmatoare. Macar sa fii aici cand adorm.
 Macar sa pasim impreuna pe scena. Si eu sa iti spun tot ce am de spus. Ca acolo nu ma poti opri.
 Zac inerta pe retina ta. Numai suflarea`ti mentolata ma poate readuce la viata. In ochii tai sunt o papusa de carpa inzestrata cu suflare si inconstienta proprie. In ochii mei esti un urias. Pogoara`ti harul peste mine si adu`mi sangele`n vine,adu`ma la viata cu un gest din degetele tale slabe. Tine`ma toata in brate si nu ma scapa pana ce nu ma aduci printre cei vii.Scufunda`ma in faldurile robei tale de ganduri si nu ma mai scoate de acolo pana nu primesc parohia ta sentimentala! Jura`te pe Dumnezeul tau ca nu mai vei lasa sa iti pier intre degete.
 Promite`mi ca nu vei lasa viata`mi sa ti se strecoare sub unghii pana ce ti le va impanzi de seva poetica. Spune`mi ca inca nu ti`ai terminat tigara. Ca mai ai si un fum pe care sa mi`l strcori sub pleoape,sa pot sa vad din nou si sa devin dependenta de muscaturile din filtrul carnii tale.

 Tu,lumina,fa`ma scrum si arunca`ma in patru zari. Tu,noutate,prihaneste`mi inima si refa`i bucatelele,coase`o cum stii tu mai bine sa nu se vada ca a fost violata de infidelitate pur sufleteasca. Slujeste`mi la altarul pe care il fac prieteniei. Aprinde`mi foc din vreascuri otravite,ca sa imi purifici inima de ura si negare. Picura`mi scantei in gura ca sa mi se umple de iubire si de miere,sa usuce fierea si sa`mi redea graiul pierdut in lupta cu timpul.

 Clipa,adu`ma langa el!...
 Maine vreau sa ma trezesc cu tine in minte. Ca, tot gandindu`ma la tine,sper sa te aduc aproape. Sa te recreez in universul meu plin de flori sapate in zapada. Plin de ceruri virgine si de pamanturi pacatoase. Plin de mine si plin de el insusi. Univers golit de infatuare si umplut cu paie seci ce se aprinde la primul rasarit din iubiri noi.
 Maine vreau sa ma trezesc mai grea de tine si mai slaba de mine. Tu vei atarna cel mai greu la cantar.
 Maine ai vrea sa te trezesti cu gandul la mine?