În ţigara frângândă, în privirea zăcândă,
cu pleoapa căzândă, Iubeşte-mă.
În noaptea gemândă, soarta flămândă, poarta arzândă-
rămâi lângă mine.
În zvâcnirea plăpândă, cu limba luptândă, îmbrăţişarea ruptă,
cântă-mi până-adormi.
În patul golit, pieptu-mi dezvelit, cu spiritul zdrobit,
aştept zorile.
Cu inima multă, strania-mi mutră, coapsa cea slută;
te chem.
Inima ruptă, cu mâna udă, riposta-mi pierdută
mă vindec de plouă.
Nesomn de neluptă, rapace redută, cazonă-amăgire coruptă,
mă lupt ca să pierd.
Fortific din culpă, cu sânge, o cupă
din care beau nesaţ şi nectar.
În ura de după, îmi rup dintr-o pulpă
cea mai amară zvâcnire de sine.
Cu gândul să rupă durerea de după
casapul sufletului mă-njunghie-n plen.
Cu zbucium şi zgomot, mă soarbe în ropot
dragostea lui- metastază curată.
Nu doare în curget, mă seacă la cuget
umbletul lui viu prin vine.
Mă rupe în muget, rugă pe-un lujer
strigăt de om disperat.
Că seara ce vine, amară rănire
ne-aduce pe noi iar departe.
Lui mâine mărire, de dor bulimic orbire
şi lacomă roadă din noi.
Coloană de nori, vom voi amândoi
să ne rupem carnea-n dezbine.
În zgomot de ploi şi asalt cu noroi
noi pururi căra-vom destine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu