Săptămâna patimilor

   Sunt o poetă vulgară și deșănțată și tu ești muza mea carnală din vin roșu și cerneală, trimisă de superiorii iererhici ca să mă preschimbe în romancieră trasă prin transă și întoarsă spre dramă și dramaturgie de serie. O să mă conformez consumismului și o să îți rămân fidelă doar ție, căruia îți pasă. Doar ție, veșmântul meu ocazional, carnea mea de carnavl. Masca mea lucidă de tensiune intercostală, la zbateri de inimă rare, cum numai sufletul tău pereche îmi poate naște. Elucubrații moarte, vibrații infantile, emisii halucinogene. Toate datorate ție și toate date mie.

   Am gust de metropolă pe tâmple, mă străduiesc să mă întind până acolo, să ling reminiscențele dualității mele onirice. Asfaltul e tot un drum de noapte. Poate singurul sincer. Cărările pot fi luminate, îndulcite, îmbâcsite. Asfaltul e mereu același. Rece su străinii și cald cu cei care i se preling pe mărgini noapte de noapte. Mă interesează un copil. Vreau să-mi pierd capul alături de el. Vreau să mă ghilotineze nevinovăția acuzată că m-a pierdut acum mult timp.

   Pe timp de zi nu mi-e permis să îl caut. Se preschimbă în om și zboară prin lume. Dar noaptea deschid dulapul, scot masca mea întunecată, iau o robă de carne la alegere, îmi înșfac oasele zăcânde pe covoare moi, mă reconstruiesc și plec. Noaptea sunt mai în vârstă. Părinții dorm și eu umblu prin lume în căutarea cuiva care nu a vrut să îmi spună încotro a luat-o.

   La cum îl știu, îl găsesc oricând pe plajă. Nu contează vremea. Contează răsăritul, care îl contrariază mereu. E mereu la fel, în ciuda temperaturii. Și oamenii morți sunt toți la fel, în ciuda căldurii care li se scurge din trup. Acum înțelegi asemănarea? Poate că o să vreau să mor la răsărit. Mereu aceeași, în ciuda vârstei. Mereu vie, în ciuda morții. Și cenușa să mi se arunce într-o cadă dintr-un motel rar locuit, într-o ultimă baie caldă, cum obișnuiam să fac în zilele în care nu mâncam, nu dormeam, nu plângeam. Poate atunci o să mă ridic fără probleme, nu o să mai alunec pe fire de păr și nu o să mai cad cu fața pe gresia rece.

   O să îi las adresa mea mereu schimbătoare. Singurul reper solid rămâne sufletul, care nu se mișcă din ordinea universală. În casa lui mă va găsi oricând, important e să știe să mă caute. Mă va găsi transpusă pe note muzicale în toate cântecele pe care mi le-a dedicat. La fel, mă va găsi brutal de comod așezată pe un teanc de ziare de acum douăzeci de ani, mereu găsind câte ceva de împărțit cu trecutul și cu o ceașcă de cafea în brațe, golind-o la intervale regulate și întovărășind-o cu viciu-mi sculptat pe obraz. Mestecând tutun dintr-o tabacheră de os și scuipând în lături amintiri inoportune. Fumând apoi pipă, cu sufletul ieșindu-mi pe gura slab întredeschisă, sub forma unei cascade ce își reia circuitul prin nările căscate lacom. Tot timpul cocoțată pe litere, foi galbene, pardesie roase de molii și pături pentru doi în care numai unul a reușit să își găsească locul.

   O să mă găsească în gară, făcând cu ochiul la diverse inimi trecătoare și ridicând imperios fusta lungă deasupra genunchiului, expusă la ocazie. Prin gări cred că am șansa să încep să colind lumea. Cineva tot s-o milostivi de mine și s-o opri să mă ia și să mă ducă undeva. De unde mă voi bizui pe alții și alții, până voi ajunge la el și la el voi poposi îndelung, murdară de sânge și de noroi întărit, să fac o baie caldă, să mă îmbăt și să intru în comă. El nu se va supăra, că mă cunoaște. Lucid și drăgăstos, ca o soră de caritate detașată, va lua un tampon de vată și va curăța cearcănele de pe carnea mea de duminică seara și îmi va reașeza trăsăturile așa cum știe el că le-a văzut într-o oarecare sâmbătă după-amiază. Îmi va palpa mantaua de vreme rea și va constata că stă să-i cadă osatura fragilă. Mă va deschide pe viu și îmi va reconecta circuitele arse de soare, ca să mă readucă la viață. După ce va fi terminat, va coborî capota proaspăt refăcută, va sufla asupra e și eu mă voi trezi din comă, cu alcoolemia peste limită, ce-i drept, dar cu alte pofte. Cu alte mofturi în pântece. Cu alte dungi peste amprentele odată arse cu acid, de când voiam să omor în numele vieții pe care nu-mi era dat să o trăiesc și voiam să mă asigur că nu aș lăsa urme.

   Nu va trece nici măcar un an până când toate astea se vor întâmpla. Eu nu voi fi nici măcar majoră, el nici măcar la fel. Totuși, eu voi fi măcar matură, el va fi măcar el. Și așa, reducând totul la condiția sa de existență, vom prelungi repriza de dans pe vârfuri de bocanci prin zăpadă. Am început să scriu despre dublul meu interior, muza mea de vin și cerneală, și am ajuns să îl descos pe el. Așa sunt eu. Merit să fiu sugrumată. Du cuvinte. Și învinsă. De povara unei așteptări prea lungi.

   Merit Luna, Pământul, tot ce vreau eu cică merit. Totuși, cerințele mele sunt ceva mai mărunte. Vreau un suflet. Vreau dragoste. Vreau insolit. Vreau ce nu am cunoscut până acum. Și văd că dacă cer, mi se va și da. Nu a trecut nici măcar o lună de la rugile mele fierbinți și cineva s-a milostivit de mine, trimițându-mi un om. Dar om. Nu caricatură. Nu suflet sec și cazon. Nu zâmbet econom și prudent. Om. Ca mine.

I.I. [Fara diaCRITICA]

   Uneori as da orice sa ma invelesc cu caldura unui trup uscativ. Dorinta meschina de mic, mic de tot. Cat sa nici nu il poti simti. Un trup atat de mic incat sa ma cuprinda toata si sa nu mai ramana colt de acoperit vreun alt deget, vreo alta mana, vreo alta gura... As da orice pentru un gest marunt. Cat de marunt, doar sa stiu ca il merit. De oricat de departe ar veni, stiu ca asteptarea e mereu lunga, dar meritorie...
   Ma intreb cateodata daca e normal sa ti se faca dor de cineva pe care nici nu l-ai cunoscut vreodata. Simti ca urmeaza sa vina in viata ta, stii bine cine e, insa nu vine inca. Si asteptarea e mistuitoare si vaga. Stiu ca va veni, dar nu intuiesc exact cand... Poate ca niciodata. Din cauza asta dorm zilele. Si astept noptile, cand e cel mai posibil ca zburatorul cu spirit ludic multasteptat sa isi faca aparitia.
   Ma jeneaza handicapul de a nu putea visa cu ochii deschisi. Ma jeneaza ca trebuie sa imi asez capul pe palme si sa inchid ochii petru a configura portretul-robot al celui care nu mai vine odata sa ma salveze din viata singuratica pe care o duc. Stiu ca menirea mea nu e sa fiu aici. Stiu ca menirea mea e sa primesc inapoi exact gramajul de sentiment vrac, pe care l-am dozat intr-o nalucire ce se incapataneaza sa nu mi se arate, desi nu i-ar fi greu.
   Ma indragostesc prea usor uneori. Si nu imi realizez ambitiile mature. Ca am de partea mea handicapul varstei, care nu lasa maturitatea sa ia contact cu mine. Si mai am de partea mea handicapul de a ma indragosti numai de suflete inaccesibile. Daca ar conta numai sufletul, de ce ar intarzia atat apropierea? Poti tine cativ un sufler mare intr-un trup de adolescenta, dar atunci se poate sa-i alungi dragostea vietii. E ciudat ca la 16 ani ma gandesc ca poate dragostea vietii mele a trecut de zeci de ori neobservata pe langa mine sau, mai rau, fara sa ma observe... Pentru ca o adolescenta e cu atat mai putin atractiva cu cat se stiu calitatile invariabile ale varstei. Nimeni trecut de pragul varstei de 20 de ani nu isi doreste un suflet labil alaturi. Asteapta, poate, sa se stabilizeze, ca mai apoi sa se idndragosteasca de el sau renunta definitiv la cunoasterea lui.
   Sunt mica de ani dar tind sa cred ca nu traiesc prima oara. Si sufletul meu adevereste asta. Jenat de faptul ca e atat de comun, nu indrazneste sa se mai apropie de cel pe care mi-l alege, stie deja ca e in zadar orice aspiratie fatisa catre proximitatea unui suflet normal.
   Mi-e foame si sete. Nu imi mai e demult somn. Vreau doar sa vad cum e sa iubesti cu adevarat. Nu sa iubesti si sa intarzii sa fii iubita, nu sa eviti apropierea celui care te iubeste, nu sa iubiti in reprize pana obositi si parasiti pe rand jocul. Vreau sa iubesc intocmai, reflectat, simultan, nu in contratimp. Vreau sa cresc in ani peste noapte si ziua sa fiu adult, noaptea sa ma joc in asternut ca un prunc, rostogolind la unison 2 destine. Vreau ca ziua sa pot sa-i fiu ibovnica decenta, iar noaptea copila de care are nevoie ca sa se indragosteasca. Ziua sa nu nasca nicio banuiala, noaptea sa poata indragi o adolescenta. Ziua sa fie comuni, noaptea sa fie ei insisi.
   Nu sunt zdravana. Imi lipseste mai mult deno doaga si nu pot drege dezavantajul cu un ciocan si niste cuie... Pot doar sa astept. Si cat, Doamne, sa mai astept ca sa capat dreptul de a ma indragosti de cine vreau? Sunt fatalmente singura. Un avocat al poporului inchis intr-un trup care nu ii confera dreptul la practica. Am mai trait atata ca sa astept din nou sa pot trai? Si, in definitiv, voi ajunge vreodata sa traiesc? Sau imi voi popula destinul fugitiv cu amintiri ale oportunitatilor ratate? Voi trai, oare, din imaginatie? Hranindu-ma cu iluziile unui timp ce nu are sa se mai intoarca...
   E a nu stiu cata oara cand sper de una singura si prind drag tainuit de o entitate ce se arata metafizica. Mai presus de gandul meu orb si de inchipuirea mea franta. Sunt neagra. La 28 de ani, trupul mi-a fost decalat cu vreo 12 si nu am decat sa astept. Sau sa o iau iar de la capat. Sa ma mai nasc si sa mai astept. Oricum as da-o, lungesc o agonie care-mi risipeste mintile ca pe o ceata fina, ca pe o boare intunecata ce umbreste un nimb glorios. Doamne, de ce am murit prima oara, ca nu mai pot sa imi amintesc... Tot de dragoste prematura si de individualizare frugala? Tot de frustrare, tot de macinare intrinseca, tot de lipsa unui trup mai opulent, mai putin patetic, mai atragator? Tot inchisoarea mea carnala m-a ucis cand voiam sa iubesc ceva ce nu mi se cuvenea? Ei bine, de data asta sunt duspusa sa astept. Pana la sfarsit. Ca sa am macar o clipire afirmativa din partea celui pe care-l voi iubi vreodata nemarturisit. Sa stiu ca am crescut destul si mi-e ingaduit sa mor de atata recunoastere nemeritata...
   Cand nu voi mai fi copil pe dinafara, va fi doar o chestiune de timp pana cand imi voi incheia existenta pe acest pamant. Si poate mi-o voi relua tot aici, ca inger pazitor de garda pentru toate sufletele care mi-au fost nepermis de dragi timp de doua vieti neincheiate.
   Sper ca macar in moarte sa pot iubi cu mai.multa pofta de viata, fara sa fiu blamata si inghiontita pentru o amarata de aparenta. Macar in culisele vietii sa imi las sufletul sa se desfasoare si sa se implineasca langa un altul care nu da doi bani pe conventii stupide. Si daca nici p-aia nu-i da...atunci de ce trebuie sa mor de tot ca sa iubesc? De ce nu ne intalnim pe pamant, cat inca nu ne e timpul trecut? E cu dus si intors. Ma duc eu si te intorci tu la mine, fara sa mai fi fost vreodata pana aici. Vrei?

Paria.

 De azi sunt ferm hotărâtă să îmi vând sentimentele. Scump. Mă gândesc chiar să cer pentru ele preţul vieţii. De atâtea ori m-am vândut atât de ieftin, încât am regretat până în cele mai adânci cotloane ale sufletului. Şi uneori nu e suficient să ai doar remuşcări pentru bucăţile de suflet comercializate cu atâta uşurinţă, trebuie să le retragi de pe piaţă şi să le revoci infima valabilitate. Eu voi stopa imediat producţia de "suflet pentru muritori" şi voi înceta pomparea sângelui către organele vitale. Voi tăia orice conexiune cu piaţa de desfacere a "mărfii mele intelectuale", care mi-a adus întreprinderea sufletească în pragul falimentului.
 Departe de a-mi putea controla viaţa, am uitat chiar de unde am plecat. Am uitat de unde a pornit furia. Şi de unde izvorăşte toată dragostea asta pe care o dau la pachet la orice solicitare... Mă plimbam printre prietenii de ieri şi de azi... Şi am realizat cu regret că prefer să fiu o umbră în propriu-mi trecut... Căci ştiu cum am iubit, chiar dacă nu mi-a stat scris pe frunte... Îmi amintesc clar cum îmi ţineam mâinile, cum fugeam copilăreşte înspre cel iubit, cum îi luam faţa în braţe şi îi sărutam obrajii, cum îl priveam în ochi şi-i dădeam de înţeles că am mai crescut de ieri până azi...

 Sincer, încerc să mă detaşez. Azi nu-i cea mai bună zi a mea... Azi e ziua în care-mi regret deciziile şi indeciziile. Ezitările. Paşii care mi-au şovăit pe inimi străine. De ce? Pentru că niciodată nu am fost sigură că iubesc, dar aproape întotdeauna se vădea ca îmi păstram sentimentul bine ascuns prin sânge...
 Poate că n-am fost forte din prima. Şi mi-am lăsat pentru prima oară în viaţă mândria prin colţuri străine, ca să învăţ cum se face şi asta. Şi să învăţ corect, fără reţineri sau resentimente. Să învăţ sentimentul ca şi când eu l-aş fi trăit prima. Şi toată această situaţie e cu dus şi-ntors. Odată ce înveţi să simţi, îţi vei dori să o faci încă o dată. Apoi din mou. Pentru ca, într-un final, să îţi dai seama că e mai de dorit să uiţi de unde ai pornit şi să dai naibii orice sentiment şi orice plăcere de moment. Orice suflet părăsit care se refugiază la tine şi orice fărâmă de demnitate care te-ar convinge să le mai dai apă la moară amorezilor.
 Nu-i regret îmbarcarea pe trenul problemelor. Iniţierea mea a fost lungă şi dureroasă şi nu aş mai repeta-o pentru nimic în lume. N-aş mai lua sentimentele la mână, să le verific veridicitatea şi probabilitatea de a deveni fertile sau măcar utile într-o bună zi. Nu aş mai iubi niciodată aceleaşi persoane.
 Deşi, uneori, le-aş ruga să mai treacă pe la mine, să-mi întrebe sufletul transformat într-un paria al societăţii sufleteşti contemporane de sănătate. E greu să fie întemniţat şi smuls din sine, fără drept de recidivă...

 Uneori, mi-aş scoate fanteziile la liciaţie şi aş permite chiar ca sufletul să îmi fie încătuşat de către un pervers anonim şi plimbat pe culmile perverse ale extazului. L-aş închiria, aşa cum o damă de companie îşi închiriază trupul. Doar pentru distracţie. Doar pentru un altfel de moment. Ca să văd cum ar arăta "acum" din altă perspectivă.
 Alteori, m-aş abandona în uitare, ca să simt cum îmi prinde sufletul rădăcini şi mă imploră să mă trezesc şi să-l mai ud cu câte o picătură de condiment. Să-i dau, în loc de balsam pentru răni, oţet care să-i ţină de sete până la o viitoare răstignire.
 Şi uneori v-aş da pe toţi acolo de unde aţti venit, ca să nu-mi mai împuiaţi capul cu tot felul de idealuri irealizabile... Ca să nu-mi mai daţi de ales şi să nu mă mai puneţi în faţa vreunui fapt împlinit. Ca să nu vă mai cereţi dreptul la inima mea când, de fapt, voi nici n-o vreţi.
 Poate că teatrul vieţii e doar un bâlci al deşertăciunilor. Eu, însă, vreau să fiu târfa care îl pune la punct.
 Nicio remuşcare şi niciun pas înapoi. De acum îmi voi accepta soarta de reţinută într-un lagăr de prejudecăţi şi mă voi târî prin josnicia lumii într-o nesfârşită penitenţă... Şi mă voi simţi normală, în ciuda sufletului înaripat prins în zăbalele sorţii unui trup predestinat decadenţei.