I.I. [Fara diaCRITICA]

   Uneori as da orice sa ma invelesc cu caldura unui trup uscativ. Dorinta meschina de mic, mic de tot. Cat sa nici nu il poti simti. Un trup atat de mic incat sa ma cuprinda toata si sa nu mai ramana colt de acoperit vreun alt deget, vreo alta mana, vreo alta gura... As da orice pentru un gest marunt. Cat de marunt, doar sa stiu ca il merit. De oricat de departe ar veni, stiu ca asteptarea e mereu lunga, dar meritorie...
   Ma intreb cateodata daca e normal sa ti se faca dor de cineva pe care nici nu l-ai cunoscut vreodata. Simti ca urmeaza sa vina in viata ta, stii bine cine e, insa nu vine inca. Si asteptarea e mistuitoare si vaga. Stiu ca va veni, dar nu intuiesc exact cand... Poate ca niciodata. Din cauza asta dorm zilele. Si astept noptile, cand e cel mai posibil ca zburatorul cu spirit ludic multasteptat sa isi faca aparitia.
   Ma jeneaza handicapul de a nu putea visa cu ochii deschisi. Ma jeneaza ca trebuie sa imi asez capul pe palme si sa inchid ochii petru a configura portretul-robot al celui care nu mai vine odata sa ma salveze din viata singuratica pe care o duc. Stiu ca menirea mea nu e sa fiu aici. Stiu ca menirea mea e sa primesc inapoi exact gramajul de sentiment vrac, pe care l-am dozat intr-o nalucire ce se incapataneaza sa nu mi se arate, desi nu i-ar fi greu.
   Ma indragostesc prea usor uneori. Si nu imi realizez ambitiile mature. Ca am de partea mea handicapul varstei, care nu lasa maturitatea sa ia contact cu mine. Si mai am de partea mea handicapul de a ma indragosti numai de suflete inaccesibile. Daca ar conta numai sufletul, de ce ar intarzia atat apropierea? Poti tine cativ un sufler mare intr-un trup de adolescenta, dar atunci se poate sa-i alungi dragostea vietii. E ciudat ca la 16 ani ma gandesc ca poate dragostea vietii mele a trecut de zeci de ori neobservata pe langa mine sau, mai rau, fara sa ma observe... Pentru ca o adolescenta e cu atat mai putin atractiva cu cat se stiu calitatile invariabile ale varstei. Nimeni trecut de pragul varstei de 20 de ani nu isi doreste un suflet labil alaturi. Asteapta, poate, sa se stabilizeze, ca mai apoi sa se idndragosteasca de el sau renunta definitiv la cunoasterea lui.
   Sunt mica de ani dar tind sa cred ca nu traiesc prima oara. Si sufletul meu adevereste asta. Jenat de faptul ca e atat de comun, nu indrazneste sa se mai apropie de cel pe care mi-l alege, stie deja ca e in zadar orice aspiratie fatisa catre proximitatea unui suflet normal.
   Mi-e foame si sete. Nu imi mai e demult somn. Vreau doar sa vad cum e sa iubesti cu adevarat. Nu sa iubesti si sa intarzii sa fii iubita, nu sa eviti apropierea celui care te iubeste, nu sa iubiti in reprize pana obositi si parasiti pe rand jocul. Vreau sa iubesc intocmai, reflectat, simultan, nu in contratimp. Vreau sa cresc in ani peste noapte si ziua sa fiu adult, noaptea sa ma joc in asternut ca un prunc, rostogolind la unison 2 destine. Vreau ca ziua sa pot sa-i fiu ibovnica decenta, iar noaptea copila de care are nevoie ca sa se indragosteasca. Ziua sa nu nasca nicio banuiala, noaptea sa poata indragi o adolescenta. Ziua sa fie comuni, noaptea sa fie ei insisi.
   Nu sunt zdravana. Imi lipseste mai mult deno doaga si nu pot drege dezavantajul cu un ciocan si niste cuie... Pot doar sa astept. Si cat, Doamne, sa mai astept ca sa capat dreptul de a ma indragosti de cine vreau? Sunt fatalmente singura. Un avocat al poporului inchis intr-un trup care nu ii confera dreptul la practica. Am mai trait atata ca sa astept din nou sa pot trai? Si, in definitiv, voi ajunge vreodata sa traiesc? Sau imi voi popula destinul fugitiv cu amintiri ale oportunitatilor ratate? Voi trai, oare, din imaginatie? Hranindu-ma cu iluziile unui timp ce nu are sa se mai intoarca...
   E a nu stiu cata oara cand sper de una singura si prind drag tainuit de o entitate ce se arata metafizica. Mai presus de gandul meu orb si de inchipuirea mea franta. Sunt neagra. La 28 de ani, trupul mi-a fost decalat cu vreo 12 si nu am decat sa astept. Sau sa o iau iar de la capat. Sa ma mai nasc si sa mai astept. Oricum as da-o, lungesc o agonie care-mi risipeste mintile ca pe o ceata fina, ca pe o boare intunecata ce umbreste un nimb glorios. Doamne, de ce am murit prima oara, ca nu mai pot sa imi amintesc... Tot de dragoste prematura si de individualizare frugala? Tot de frustrare, tot de macinare intrinseca, tot de lipsa unui trup mai opulent, mai putin patetic, mai atragator? Tot inchisoarea mea carnala m-a ucis cand voiam sa iubesc ceva ce nu mi se cuvenea? Ei bine, de data asta sunt duspusa sa astept. Pana la sfarsit. Ca sa am macar o clipire afirmativa din partea celui pe care-l voi iubi vreodata nemarturisit. Sa stiu ca am crescut destul si mi-e ingaduit sa mor de atata recunoastere nemeritata...
   Cand nu voi mai fi copil pe dinafara, va fi doar o chestiune de timp pana cand imi voi incheia existenta pe acest pamant. Si poate mi-o voi relua tot aici, ca inger pazitor de garda pentru toate sufletele care mi-au fost nepermis de dragi timp de doua vieti neincheiate.
   Sper ca macar in moarte sa pot iubi cu mai.multa pofta de viata, fara sa fiu blamata si inghiontita pentru o amarata de aparenta. Macar in culisele vietii sa imi las sufletul sa se desfasoare si sa se implineasca langa un altul care nu da doi bani pe conventii stupide. Si daca nici p-aia nu-i da...atunci de ce trebuie sa mor de tot ca sa iubesc? De ce nu ne intalnim pe pamant, cat inca nu ne e timpul trecut? E cu dus si intors. Ma duc eu si te intorci tu la mine, fara sa mai fi fost vreodata pana aici. Vrei?