Am gust de metropolă pe tâmple, mă străduiesc să mă întind până acolo, să ling reminiscențele dualității mele onirice. Asfaltul e tot un drum de noapte. Poate singurul sincer. Cărările pot fi luminate, îndulcite, îmbâcsite. Asfaltul e mereu același. Rece su străinii și cald cu cei care i se preling pe mărgini noapte de noapte. Mă interesează un copil. Vreau să-mi pierd capul alături de el. Vreau să mă ghilotineze nevinovăția acuzată că m-a pierdut acum mult timp.
Pe timp de zi nu mi-e permis să îl caut. Se preschimbă în om și zboară prin lume. Dar noaptea deschid dulapul, scot masca mea întunecată, iau o robă de carne la alegere, îmi înșfac oasele zăcânde pe covoare moi, mă reconstruiesc și plec. Noaptea sunt mai în vârstă. Părinții dorm și eu umblu prin lume în căutarea cuiva care nu a vrut să îmi spună încotro a luat-o.
La cum îl știu, îl găsesc oricând pe plajă. Nu contează vremea. Contează răsăritul, care îl contrariază mereu. E mereu la fel, în ciuda temperaturii. Și oamenii morți sunt toți la fel, în ciuda căldurii care li se scurge din trup. Acum înțelegi asemănarea? Poate că o să vreau să mor la răsărit. Mereu aceeași, în ciuda vârstei. Mereu vie, în ciuda morții. Și cenușa să mi se arunce într-o cadă dintr-un motel rar locuit, într-o ultimă baie caldă, cum obișnuiam să fac în zilele în care nu mâncam, nu dormeam, nu plângeam. Poate atunci o să mă ridic fără probleme, nu o să mai alunec pe fire de păr și nu o să mai cad cu fața pe gresia rece.
O să îi las adresa mea mereu schimbătoare. Singurul reper solid rămâne sufletul, care nu se mișcă din ordinea universală. În casa lui mă va găsi oricând, important e să știe să mă caute. Mă va găsi transpusă pe note muzicale în toate cântecele pe care mi le-a dedicat. La fel, mă va găsi brutal de comod așezată pe un teanc de ziare de acum douăzeci de ani, mereu găsind câte ceva de împărțit cu trecutul și cu o ceașcă de cafea în brațe, golind-o la intervale regulate și întovărășind-o cu viciu-mi sculptat pe obraz. Mestecând tutun dintr-o tabacheră de os și scuipând în lături amintiri inoportune. Fumând apoi pipă, cu sufletul ieșindu-mi pe gura slab întredeschisă, sub forma unei cascade ce își reia circuitul prin nările căscate lacom. Tot timpul cocoțată pe litere, foi galbene, pardesie roase de molii și pături pentru doi în care numai unul a reușit să își găsească locul.
O să mă găsească în gară, făcând cu ochiul la diverse inimi trecătoare și ridicând imperios fusta lungă deasupra genunchiului, expusă la ocazie. Prin gări cred că am șansa să încep să colind lumea. Cineva tot s-o milostivi de mine și s-o opri să mă ia și să mă ducă undeva. De unde mă voi bizui pe alții și alții, până voi ajunge la el și la el voi poposi îndelung, murdară de sânge și de noroi întărit, să fac o baie caldă, să mă îmbăt și să intru în comă. El nu se va supăra, că mă cunoaște. Lucid și drăgăstos, ca o soră de caritate detașată, va lua un tampon de vată și va curăța cearcănele de pe carnea mea de duminică seara și îmi va reașeza trăsăturile așa cum știe el că le-a văzut într-o oarecare sâmbătă după-amiază. Îmi va palpa mantaua de vreme rea și va constata că stă să-i cadă osatura fragilă. Mă va deschide pe viu și îmi va reconecta circuitele arse de soare, ca să mă readucă la viață. După ce va fi terminat, va coborî capota proaspăt refăcută, va sufla asupra e și eu mă voi trezi din comă, cu alcoolemia peste limită, ce-i drept, dar cu alte pofte. Cu alte mofturi în pântece. Cu alte dungi peste amprentele odată arse cu acid, de când voiam să omor în numele vieții pe care nu-mi era dat să o trăiesc și voiam să mă asigur că nu aș lăsa urme.
Nu va trece nici măcar un an până când toate astea se vor întâmpla. Eu nu voi fi nici măcar majoră, el nici măcar la fel. Totuși, eu voi fi măcar matură, el va fi măcar el. Și așa, reducând totul la condiția sa de existență, vom prelungi repriza de dans pe vârfuri de bocanci prin zăpadă. Am început să scriu despre dublul meu interior, muza mea de vin și cerneală, și am ajuns să îl descos pe el. Așa sunt eu. Merit să fiu sugrumată. Du cuvinte. Și învinsă. De povara unei așteptări prea lungi.
Merit Luna, Pământul, tot ce vreau eu cică merit. Totuși, cerințele mele sunt ceva mai mărunte. Vreau un suflet. Vreau dragoste. Vreau insolit. Vreau ce nu am cunoscut până acum. Și văd că dacă cer, mi se va și da. Nu a trecut nici măcar o lună de la rugile mele fierbinți și cineva s-a milostivit de mine, trimițându-mi un om. Dar om. Nu caricatură. Nu suflet sec și cazon. Nu zâmbet econom și prudent. Om. Ca mine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu