Peste tot e ca acasă

   Printre primele mele amintiri se numără momentul meu de glorie la cumpăna dintre milenii- revelionul dintre 1999 și 2000. Eram în Canada, eram bolnavă, eram printre străini și, dacă aș fi fost mai mare, mi-aș fi dat seama că nu-mi ajunge doar prezența părinților ca să mă simt liniștită și în siguranță. Încă de pe atunci simțeam că ceva nu-i în regulă, dar n-aveam cum să pun punctul pe „i”. De revelionul respectiv eram acasă la niște prieteni români. Fata lor era ocupată cu treburi de adolescenți, ei vorbeau cu ai mei despre treburi de adulți, iar eu mă zbenguiam înfășurată într-un fular pe melodia celor de la ATB- 9 AM (Till I come). De atunci, muzica mi-a devenit reper, iar stările pe care mi le induce- acasă. O minte goală, un teren viran pe care-l pot cultiva cu orice nebunie doresc. Și (mă) prinde.


   Prin 2005 auzeam la MTV melodia scoasă de Schiller în colaborare cu Peter Heppner- I feel you. În videoclip, un nene cenușiu se plimba stingher cu bicicleta printr-un oraș complet gol, într-o zi plumburie de toamnă. Aveam puțin peste 10 ani și încă nu știam ce-i aia astenie. Azi știu, iar în zilele înnorate și încețoșate ascult melodia asta ca să mă izolez de lume și să-mi găsesc starea din zilele când am ascultat-o pentru prima oară.


   Ai mei m-au crescut cu muzica anilor '80. Cântam melodiile celor de la ABBA înainte să știu ce înseamnă versurile, la fel cum refăceam înainte de somn întreg programul de peste zi de pa Cartoon Network. Pocind cuvintele, dar imitând perfect accentul american. Pe atunci, armonia sonoră era singurul element care mă făcea să vibrez. Acum, la 20 de ani, într-un moment de nostalgie, redescopăr albumul ABBA pe care-l ascultam în disperare pe casetă pe la 7-8 ani. Am luat cu mine de acasă, în momentul în care m-am mutat, câteva viniluri pe care să le agăț prin noua cameră, printre ele numărându-se și The Album, fiindcă tata avea dublură la el și nu-l durea prea tare pierderea. Când pur și simplu mă săturasem de absolut toată muzica pe care am ajuns s-o știu pe de rost, cu toate emoțiile și gândurile aferente, m-am gândit să mă-ntorc la origini și am reascultat albumul. A fost ca și când aș fi recitit o carte cu mintea cea de pe urmă. Move on a devenit cea de-a doua melodie preferată, după cea de la Nightwish care a devenit motto-ul meu, emblema, crezul meu- Live to tell the tale. Uitasem de ce-mi plăceau atât de mult. Armonia cea simplă din spatele unor cuvinte pe care toată lumea le-nțelege, fără însă a le percepe în același mod. În ziua aia m-am întors acasă, cu sufletul de la 7 ani și mintea de la 20.


   Într-o zi, mi-am mutat brusc centrul de interes de la Hannah Montana, Lady Gaga, Rihanna și tot ce mai ascultau fetele de 12-13 ani la un cu totul alt tip de muzică. Eram la începutul clasei a 7-a și un băiat care-mi plăcea mi-a dat o melodie de la Serj Tankian. Am devenit fan înfocat al celor de la System of a Down, apoi am început să explorez acest teren fertil pentru imaginație, în căutarea genului care să mă reprezinte cel mai bine. Timp de 7 ani, acela a fost symphonic metal-ul. M-am îndrăgostit de vikingul Marco Hietala, apoi de soprana Tarja Turunen și m-am dus din melodie-n melodie până în punctul în care am ajuns azi. Dar atunci când i-am descoperit, se pare că aveam la fel de multă nevoie de ei cum am astăzi de cărțile pe care le citesc. Tot prin perioada aia am mers și mai departe, plecând la primul festival adevărat- ARTmania. Și tot de atunci nu mai pot să plec de acasă fără o pereche de cărți în buzunar. Tarja, Sonata Arctica, Epica, Within Temptation, Helloween, Delain, Poets of the Fall, Katatonia, Pain of Salvation, i-am văzut acolo, în Sibiul care a căpătat astfel o aură mitizată, devenind un epicentru al tribulațiilor mele, în condițiile în care muzica pe care mi-a oferit-o îmi era seismograf. În orașul meu natal nu se-ntâmplă mai nimic. În lumea mea însă- da.


   ARTmania, 2013. Curtea interioară a palatului Brukenthal. Clar de lună și un pian în fața rândurilor de scaune. Alexander Veljanov și Ernst Horn și-au făcut magia și m-au făcut să plâng mai ceva ca la telenovele. Pe sub sprâncene, bineînțeles, nu voiam să-i dau satisfacție tatălui meu, care insistase să facem rezervare pentru concertul lor și îmi spusese de el. De-a lungul timpului, noi doi am avut numai divergențe de opinie. Tot ce am respins pur și simplu pentru că venea din partea lui, face acum parte integrantă din viața mea- muzica, limba franceză și cărțile.


   Cu Deine Lakaien, adică Alexander și Ernst, m-am reîntâlnit săptămâna trecută. În aceeași formulă, acustică. Un pian și-o voce profundă, zici că vorbea Dumnezeu cu marea, cum zicea Oza în vremurile de glorie ale Steleverzi. O voce profundă și caldă care m-a dus înapoi în Sibiul lui 2013, înapoi în zilele când nu eram singură pe lume, mai ceva ca Rémi al lui Hector Malot. Într-o lume în care cuvintele simple sunt de ajuns încât să înțelegi lumea, o lume pe care dacă ar fi să mi-o închipui, aș plasa-o în zona Poitou Charentes, unde sper să mă întorc într-o zi.  O lume care are de toate: lagune, câmpii întinse, fortărețe medievale, biserici catolice superbe, liniște și sate idilice. Nu, nu ca-n cadrul semănătorismului românesc. O lume în care tânărul cuplu din Clermont-Ferrand există cu adevărat, ca în Kiss me, și în care bețivul care se îndrăgostește de lumina de la un stâlp din Wunderbar își găsește și o dragoste pământeană. Îmi amintesc cum mă pătrundea încet și cald teama de a nu risipi șansele ce mi s-au dat în timp ce ascultam Wasted Years și cum visam la basme moderne pe Love me to the end. Toate astea poate nu se-ntâmplă-n viața asta, însă în lumea mea- da.


   În decembrie, când mi-am văzut visul cu ochii și am stat în primul rând la Nightwish, am urlat cât se poate de tare, odată cu trupa și cu publicul: WE WERE HERE! Am fost acolo unde doar gândul îndrăznește să se aventureze: am fost acasă. În lumea celor care nu cuvântă, doar cântă. În zilele cu ploaie, când decorul repetitiv mă ducea mereu în aceleași două locuri, îi ascultam și speram să prind o zi când îmi va fi mai bine. În zilele prăfuite de vară încinsă, în liniștea aia de siestă generală, îi ascultam și speram că o să găsesc un loc al meu, unde să nu existe procese de conștiință sau regrete tardive. În ziua aia de decembrie, am înțeles că locul meu e acolo- în mijlocul mulțimii care-și dorește același lucru: să nu se oprească muzica, să nu se stingă lumina. Atunci mi-am golit mintea de orice gând, fie el alb sau negru, și mi-am spus: I must Live to tell the tale.


   Am crescut departe de casă, cu muzică. Azi sunt la propriu departe de casă, însă nu mi se întâmplă prea des să mă simt singură. Ca-ntr-un magazin de ciocolată, mă-ncearcă-n fiecare zi altă stare, pe care o aleg eu însămi, dintre sute de feluri. În fiecare zi am altă casă, altă melodie, alt gând de care mă-ndrăgostesc până când îl las să-mi scape. De la symphonic și power metal la indie și alternative. de la pop la dark wave și trance, orizontul meu s-a lărgit pe măsură ce am crescut. Și apropo de Orizont, chiar înainte să termin de scris, Coma a lansat la radio Guerrilla primele două melodii de pe albumul intitulat chiar așa. Orizont. Hotar și Orizont. Acum mai am Un loc să ajung- concertul lor de lansare de album.


   Azi pot să zic cu mâna pe inimă că fac ce-mi place. Citesc ce-mi place, studiez ce-mi place, ascult ce-mi place și mă plimb pe unde-mi place. Fac cumva să nu treacă nicio lună fără vreun concert. The Dire Straits Experience, Gregorian, Katatonia, Pain of Salvation, Ihsahn, Solstafir- au fost realizările anului. Dintre ai noștri, m-am simțit ca acasă lângă Travka, pe care de-abia anul ăsta i-am văzut pentru prima oară live, și lângă Coma, într-o sufragerie pe Cuza Vodă 92, la Grolsch Residence. Știu că mulți spun că nicăieri nu-i ca acasă, dar eu zic că peste tot e ca acasă, atunci când acasă e o stare de spirit, nu un loc. Iar pe mine muzica mă duce acolo unde sufletul meu e la fel mereu și dacă nici acolo nu-i acasă, înseamnă că-s condamnată să rătăcesc veșnic, din digresiune-n digresiune, în căutarea sensului pierdut.

Cronici la cald: Acoustic ”All” Stars, în Fire Club, sau ”Cel mai frumos loc de pe pământ”

   N-am mereu timp pentru ceea ce-mi face plăcere. Am sufletul împărțit între o mulțime de evenimente la care mi-aș dori să particip, cărți pe care mi-aș dori să le citesc cât mai repede, dar pe care sfârșesc prin a le stivui frumos pe rafturi, și proiecte pe care le las mereu, în ciuda sufletului cocoșat de povara vinovăției, pe ultima sută de metri. Mi-ar plăcea să scriu măcar câte un paragraf despre lucrurile care mă mai scot din apele-n care mă scald de obicei și pentru care încă fac față cu brio așa-ziselor responsabilități. Astăzi însă țin neapărat să-mi fac timp ca să dau mai departe câteva gânduri despre una din cele mai mari ”mici plăceri” ale mele: concertele.
   Inițial mi-am dorit să plec la facultate în Franța. Am rămas aici atât pentru că ar fi fost o ruptură prea bruscă și prea greu de gestionat, cât și pentru că nu apucasem încă să îmi văd toate trupele românești în concert. Ca orice provincial, am așteptat cu nerăbdare ziua în care aveam să ajung la capitală, aproape scrijelind pe perete un fel de numărătoare inversă până la fatidica zi a eliberării din cușca prea strâmtă a micului oraș în care am crescut. După un semestru de facultate, am reușit să intru-n pielea personajului și să mă încadrez aproape perfect în tipologia ”însetatului de cultură” (formală sau mai puțin formală, oficială sau cu tente underground). Așteptarea a luat sfârșit. Acum pot fi eu însămi, printre cei ca mine.
   În Fire Club s-a organizat ieri un concert care a marcat 6 luni de la tragedia din Colectiv. Intrarea a fost liberă, a rămas la latitudinea fiecăruia dacă donează sau nu ceva în urnele fundației Estuar. Discret și frumos. Pe scenă au urcat, în ordine, Breathlast, Days of Confusion, Pistol cu capse, E.M.I.L. și Coma, să ne încânte cu variantele acustice ale unora dintre cele mai cunoscute piese ale lor. Nu o să descriu calitatea show-lui sau prestația artiștilor, pentru că renumele lor pe scena alternative românească și-au spus demult cuvântul, ci o să mă opresc un moment asupra atmosferei. Nu am reușit să mai ajung până acum la un concert pentru cei din Colectiv, așa că m-a impresionat teribil solidaritatea. Trupele care au adresat pe rând cuvinte pentru cei pe care îi cunosc și care au avut de suferit de pe urma incidentului. Cei răniți în Colectiv, cu zâmbete largi pe fețe, avangarda iubitorilor de rock, întărind primele rânduri ale mulțimii strânse în curtea clubului, în fața unei scene mici, unde oamenii care urcau nu erau decât portavocile cetei de ”rezistenți”. Familiile și prietenii celor ce au urcat pe scenă, veniți să îi susțină. Căldura care se degaja din gesturi, voci, priviri. N-aveai cum să nu te simți copleșit. Am empatizat cu cei care au trecut prin nefericitul eveniment încă din primul moment, însă peisajul din curtea clubului Fire m-a lăsat fără cuvinte. Am rămas mută de admirație. Am savurat fiecare melodie și m-am bucurat să văd cum își revin, cum se refac oamenii. M-am bucurat că n-am uitat, noi toți. Că am făcut parte din ceva ”mai mare decât noi”, dintr-un ocean de oameni dinspre care se revărsau val după val de emoții. Deși nu-mi cunoșteam decât grupulețul cu care am venit, m-am simțit parte dintr-o familie unită de o legătură indisolubilă. Dragoste pentru frumos, respect, empatie, solidaritate, energie.
   Gândurile nu-mi dau niciodată pace, ceea ce-i o povară și o binecuvântare, în egală măsură. Însă tac ca prin farmec la primele acorduri de chitară, fie ea acustică sau electrică. Prinsă în marea asta de oameni, nu mai contează unde-mi fuge mintea în restul timpului. În acel moment, sunt acolo, împreună cu toți ceilalți. Am un loc al meu, unde să fug atunci când cade pe mine molozul și balastul tuturor grijilor. Sunt o parte dintr-un întreg, nu dintr-o mulțime. Un întreg care nu va rupe rândurile la prima strigare și care va face întotdeauna diferența.
   În astfel de momente, mă bucur că am rămas aici. Mă bucur că sunt cine sunt și că vin de unde vin. Și asta compensează pentru toate momentele în care mă simt răvășită, nedreptățită, singură sau neînțeleasă.
   N-o să apuc mereu să împărtășesc experiențele care mi-au bucurat și îmbogățit sufletul, dar despre asta am ținut să scriu, pentru că rock-ul, metal-ul, au contribuit în cea mai mare măsură la formarea mea, alături de cărți și de experiențele personale, atunci când sfaturile apropiaților și profesorilor treceau pe lângă mine. Le mulțumesc trupelor care ne surprind plăcut de fiecare dată și care oferă o expresie a ceea ce noi nu putem mereu să articulăm, oamenilor deosebiți care încă rezistă împreună și organizatorilor, care au pus la cale un eveniment suficient de emoționant încât să-mi rămână lipit de inimă (și de laptop, ”pașaportul” oficial al experiențelor prin care am trecut). Printre oamenii mei, printre versurile lor, printre acordurile noastre, acolo-i cel mai frumos loc de pe pământ (frumos jucat, Coma!).

   Rock on! #împreunărezistăm

D'ale carnavalului. Cu și despre mândria de a fi român

  Ăsta e unul dintre motivele pentru care am încredere în muzica românească. Obișnuiam să fac parte din tagma celor care critică asiduu involuția muzicii românești, însă am deschis mai bine ochii. Era și eu foarte refractară. Pentru mine rockul românesc nu însemna nimic. Până i-am descoperit pe cei care dau valoare cuvintelor. Nu mi-am dat seama cât de mult se pot îmbogăți când le pui pe note.
   Nu pot să zic că am aprofundat subiectul. Dar am găsit melodii care să-mi umple zilele. Și ele vin de la:
   - Travka
   -  Byron
   -  Coma
   -  Luna Amară
   -  Grimus
   -  Fluturi pe asfalt
   - uneori de la Urma și Vița de vie
   - Robin and the backstabbers
   - The Mono Jacks
   - Kumm
   - Implant pentru refuz
   La capitolul alternative.
   Apoi Butterflies in my stomach, la capitolul jazz. Pe Moonlight Breakfast nu știu unde să-i încadrez și nu deschid Wikipedia special pentru asta. Apoi Zgârie-Nori, un fel de hardcore. Și Steleverzi, care-o ard pe rap, parcă. Toți cei menționați au atâta poezie în versuri, încât de la o vreme nu mai ascult decât trupe românești.
   Și încă mai caut, completez lista. Celor care intră pe blogul meu le dau căldurosul sfat de a asculta câte ceva de la cei amintiți mai sus. Să se audă și mai departe de Radio Guerrilla. Nu mă pricep la recenzii, dar dacă aș lua fiecare melodie care mă inspiră-n parte, poate aș găsi mai multe de spus decât s-au gândit cei care au făcut-o. Pentru că asta trebuie să facă muzica bună: să inspire, să dea restart la creieraș și să-i învețe pe asceții dintre betoane să creadă și-n altceva decât ceea ce-i învață cultul materialismului. Eventual, să le și amintească cum se visează, pas cu pas, mot-a-mot, prin cuvinte, dacă nu prin grai nearticulat decât de corzi.
   Inițial nu voiam decât să împart cu voi melodia superbă mai sus-menționată. Dar mi-am amintit cât de frustrată mă simt când nu-mi împărtășește cineva pasiunea pentru frumos și am zis să mai cizelez puțin niște simțuri și să port mai departe încrederea în ceea ce pot să facă românii, dacă investesc suflet și pasiune.
   Că tot am avut un capitol interminabil la română despre originea poporului român și evoluția lui. Asta-i o încununare destul de reușită a atâtor eforturi, nu? Și, la drept vorbind, referindu-mă strict la limbă, nu am mai găsit în nicio altă limbă atâta încărcătură într-un singur cuvânt. Când pui atâtea unul lângă altul, pe parcursul a 4-5-6-7 minute... cum se mai poate numi asta, altfel decât cântec? Mă rog, deja o iau pe arătură. Ideea e că orice fac românii cu bun simț se numește muzică. Pentru ochi, auz sau simț, asta deja e chestiune de detaliu.
   Și-mi place. Un motiv în plus pentru care aș rămâne în România după facultate. To do list: de întâlnit toți artiștii preferați, înainte, în timpul, sau după un concert.
   Știu că nu-i mare lucru părerea pe care o tot expun aici cu un lux poate exagerat de amănunte, dar dacă unei adolescente închise-ntr-un spațiu infim, preocupate de filozofia vieții goale și care a crescut numai cu muzică bună toate astea îi aduc ora/orele de eliberare din concret, înseamnă că-i lucru necurat la mijloc. Sau treabă foarte, foarte bine făcută.
   La mine nu mai prind porcăriile pentru adolescentele aflate în căutare de cai verzi pe pereți (gen Vama, am spus-o și o s-o mai spun de câte ori am ocazia). Am nevoie de muzică să mă hrănească de azi și până când oi fi sătulă (greu de estimat cu aproximație când se va-ntâmpla asta...). De muzică ce-și schimbă mesajul din aceleași versuri odată cu timpul. De muzică asemănătoare cu vinul. Căreia îi crește valoarea odată cu vârtsa. Ieri poate nu adunasem destulă mânie încât să mă poată recupera melodiile astea. Dar azi da. Și mâine mi-or fi și mai necesare. Așa că merg înainte, cu o mare curiozitate în ceea ce privește rezervele zilei de mâine.
   Click, play, enjoy.
   Și, ca să-i citez tot pe băieții de mai sus: ”Sunt masochist, trăiesc în România. Dar nu știu cum de mai rezist în toată nebunia...” Dacă e pe-așa... nici nu vreau să fiu sănătoasă-n altă parte :)