Despre „Bucuria de a nu fi perfectă”

Cum ar fi dacă ai putea rămâne veșnic tânăr? S-a căutat răspunsul la întrebarea asta în toate părțile, am încercat cu piatra filosofală, cu scriitorii care să asigure nemurirea celor pe care-i admiră între paginile cărților pe care le scriu și, în ultimă instanță, chiar și cu ajutorul bisturiului și al elixirurilor minune. De ce nu s-a gândit nimeni că tinerețea fără bătrânețe se ascunde în spatele vioiciunii spiritului?

Cei îmbătrâniți prematur nu se împacă niciodată cu viața. Nici măcar atunci când ar fi prea târziu s-o facă. Dar alții o iau așa cum e și o trăiesc până nu mai rămâne nimic din ea. Pentru ei, viața începe în fiecare zi, cât timp încă mai există pe lume oameni de iubit, amintiri de depănat, idei de discutat, lucruri de învățat. Dar asta-i poate cel mai greu, deși Riri Sylvia Manor face totul să pară atât de ușor.

Pentru mine, probabil, una din cele mia grele încercări e să termin o carte care nu-mi place. Și la fel de greu îmi e să accept că o carte bună are și un sfârșit. În general, ca să amân inevitabilul, citesc în paralel 3-4 cărți, ca să am mereu alternativă și să mă enervez cu rânduri mai proaste atunci când tind să mă înec în butoiul cu melancolie prea mult timp după ce s-a terminat ceva ce-mi plăcea. Dar am făcut o excepție și am dat gata dintr-o suflare cartea asta plină de o viață palpitantă, împlinită și banal de anonimă, O viață de toate zilele care totuși nu ne e dat tuturor s-o trăim.

Probabil aveam mare nevoie să-mi amintesc de vremuri pe care n-am apucat să le cunosc. Și să mă plimb pe străzi care azi nu mai există și pe care cu greu le mai poți găsi printre fotografii vechi pe care, cu deosebită amabilitate, le pun la dispoziție paginile de facebook ale celor care iubesc Bucureștiul și vor să nu fie uitat așa cum a fost înainte- mai romantic, mai aerisit, mai visător. Să citesc memoriile acestei fabuloase femei a fost ca și când aș fi răsfoit un album de fotografii din interbelic, pentru ca mai apoi să dau drumul la un film cu hoții și vardiștii, în varianta cu lupta de clasă și dușmanii ei.

N-am avut norocul ca bunica mea să-și amintească prea multe din timpul războiului- era destul de mică. Apoi, în vremea comunismului, n-a avut prea multe griji să-și facă. A avut un post călduț și o viață ca oricare alta. Când eram mică, îmi plăcea să mă uit prin cutiile ei cu bijuterii care, deși ieftine, păreau comoara dintr-un cufăr pe care mi-l imaginam când mi se citeau povești. La fel de mult îmi plăcea să mă uit în albumul cu poze vechi, cu rude îndepărtate de-ale ei, mai mult prin alianță decât de sânge. Mi-ar fi plăcut mai degrabă să aud povești cu oamenii din poze, decât să mi se citească din Creangă sau 1001 de nopți. Însă bunica nu știa mai nimic, iar eu rămâneam neconsolată, încercând să imaginez scenarii pe marginea pozelor și să recompun în minte peisajele fragmentare pe care le vedeam acolo. Era, în mod clar, o altă lume pe care din ce în ce mai puțini mai trăiau ca să și-o amintească și să vorbească despre ea.

Străbunicul meu a fost coleg de clasă cu regele Mihai. Se zice că ar exista o poză cu clasa din vremurile alea, dar nu-i la mine acasă. Iar mie n-are cine să-mi povestească cum era regele când era mic, cum arătau orașele când nu le invadaseră încă acest cancer al betoanelor infinitului, cum era când mesele cu familia de duminică și de sărbători erau adevărate ritualuri, care era atmosfera la un bal sau cum se purta lumea din înalta societate. Bineînțeles, există cărți despre Intimitatea secolului al XIX-lea, despre Bucureștiul interbelic, despre orice. Dar nu toate sunt o poveste romanțată la care povestitorul a participat activ, desfășurând cu afectivitate dinaintea copilului captivat o suită de imagini care n-au supraviețuit arhivelor sau nici măcar nu au avut suficientă importanță ca să fie consemnate.

Autoarea Bucuriei de a nu fi perfectă e bunica înzestrată cu darul memoriei și a povestirii care-mi spune acum, la 20 de ani, povestea vieții ei, a părinților ei, a bunicilor ei. Îmi spune istoria din spatele fotografiilor pe care le-a lăsat cu grijă la finalul cărții, îmi spune despre cum era să fii evreică atunci când asta era considerată a fi o crimă, despre cum mesele astea ritualice și fastuoase au fost înlocuite cu cenușiu și tăcere (auto)impusă, despre gustul cărților pe care ți-era interzis să le citești, despre iubiri și capricii din spatele ușilor închise ale unei case de oameni car au trăit și-au murit în anonimat și despre aventura de a-ți lua viața de la capăt din nou și din nou. Cum să n-o ascult cu înfrigurare și cu sufletul la gură până la ultimul cuvânt?

Am mai spus că nu mi-a plăcut istoria pentru că mi se părea foarte rece și impersonală. Cât despre memorii, biografii și autobiografii- nu le știam decât pe ale oamenilor de vază și eram sătulă de bătălii importante, convorbiri la nivel înalt și alte chestii oficiale. Însă, de când am descoperit istoria alternativă, aceea a oamenilor obișnuiți, a chinurilor și a ambițiilor lor, mi-am recăpătat apetitul pentru poveștile pe care nu le-am auzit în copilărie. Într-adevăr, astea sunt altfel de povești, pentru oameni mari, pe care doar dacă ai un noroc deosebit ți le pot spune bunicii sau străbunicii. Chiar dacă n-o să știu anii de grație, ziua exactă la care au fost semnate tratatele sau în care s-au desfășurat bătăliile decisive, mă mulțumesc cu un alt gen de repere. Pentru mine, istoriile personale fac mai mult decât orice istorie oficială. Amintirile încă vii sunt mai sincere decât cărțile care-ți oferă fel de fel de fețe ale aceluiași eveniment, sunt mai sincere, poate, decât istoria în sine.

Oricât aș încerca să-mi depășesc condiția, sunt un om al literelor și al ideilor, nu al datelor și al dăților. Pot învăța doar prin prisma afectivității și orice altă încercare s-a dovedit zadarnică. Strecoară-mi cifre, ani și nume mari într-o poveste de budoar sau într-una lipsită de oricare importanță politică aparentă, iar eu voi învăța și voi ține minte. Spune-mi o poveste, iar eu o voi duce mai departe. Cred că și asta face parte din Bucuria de a nu fi perfectă.

«Cimitirul»- cartea unei deGenerații

   Trăim vremuri tulburi.
   În aceste vremuri tulburi, nu judecăm doar cărțile după copertă, ci și oamenii după aparențe.
   Trăim un deja-vu perpetuu. Am mai văzut asta, am mai simțit asta, am mai crezut asta. Nu dăm nimănui o șansă, că știm noi dinainte că n-o să iasă bine. Spontaneitatea noastră rezidă într-un meniu diferit la restaurantul unde ne-am obișnuit să comandăm același fel de mâncare.
    Suntem excentrici când privim oamenii în ochi, în loc să ne holbăm într-un ecran între stațiile de metrou. Nu-i de mirare că trebuie să vină unu' să ne scrie pe ziduri regarde le ciel și Nu te mai preocupa, ești frumoasă azi ca să devină influencer, trend setter sau mai știu eu ce. La începuturile modernității noastre, funcționam pe bază de aforisme. Care erau chintesența unei înțelepciuni stratificate de-a lungul unor secole întregi. Scurte, cuprinzătoare, amare sau caustice. Azi funcționăm pe bază de citate motivaționale. Chintesența degenerării.
   Da, paradoxul ăsta a mai fost formulat. Cu cât se dărâmă mai multe ziduri fizice, altfel insurmontabile și inconturnabile, cu atât ne baricadăm mai adânc în spatele unor aparențe, al unor clișee, al unor fantezii. Și ne pierdem. Atât de grup, cât și de noi.
   Apropo de judecat cărți după copertă sau titlu, noi știm ce trebuie și ce NU trebuie să citim. Am auzit noi, au auzit alții care le-au spus unora, care le-au spus ălora care i-au  transmis ăluia care ți-a zis ție: Nu citi „X”, e o mizerie. Și uite de ce nu-i bine să asculți os ursă de mâna a zecea care-ți recomandă să faci sau să NU faci o anumită chestie:

   Nu alege nimeni în locul tău. Nu judecă nimeni în locul tău. În ultimă instanță, nu trăiește nimeni în locul tău.

   Probabil că e la fel de periculos și în cazul cărților, cum e și în cazul oamenilor. Știi că trebuie să te ții departe de anumite cărți, dar nu știi sigur de ce. Și rămâi pasiv în fața unor valuri de senzații care ar putea să te ia cu asalt și să te aducă la viață. Să te scoată din lâncezeală și să te facă să gândești. N-ar fi păcat să ratezi șansa asta? Cine știe câte cărți am ratat sau o să ratăm din cauza excesului de hipsterime, de comoditate, de zel, de pudibonderie sau mai știu eu ce?


   Asta era să fac și eu cu Cimitirul lui Teleșpan. Inițial mi l-a recomandat cineva cu toată căldura, doar că-i cam puneam la îndoială gusturile. L-am cumpărat, să văd ce-i de capul lui și l-am închis după prima „pulă” care mi-a răsărit, timid, în cale. Pentru mine, vulgaritatea nu-i literatură. Case closed. Mi-am luat Frumoșii învinși ai lui Cohen, sperând ca literatura să-i fie la fel de fermecătoare precum muzica. Doamne, cât m-am înșelat... Pula intra în prima pagină și ieșea prin ultima. Nu prea boem, totuși. Doar porcos. Fără vreo estetică aparte. Doar de dragul anatomiei. O anatomie în care coloana „operei” a fost pur și simplu înlocuită... de un falus. Să nu-l omitem pe Dali, perversul genial amator de vânturi „aducătoare de schimbare” și de contemplarea propriilor fecale, activitate redată pe larg în Jurnalul unui geniu. Dar să nu uităm o chestie: oamenilor geniali li se iartă multe pentru că-s geniali. Tentativele artistice cu pretenții de geniu n-au, în schimb, nicio scuză. În cazul lor, limbajul argotic nu ascunde nicio nuanță subtilă, ci acoperă, fie-mi iertată exprimarea, căcatul cu poleială pretențioasă.


    Premiul Nobel pentru literatură, Alice Munro. Copertă colorată, idilică, feerică. Prea multă fericire. Titlu sugestiv, titlu onorific care s-o recomande, copertă frumoasă... Succes garantat. Apoi am deschis-o. Nicio pulă, într-adevăr. Dar nici intrigă. Sau punct culminant. Sau deznodământ. Sau ceva, orice. O zeamă lungă și insipidă care n-ar ține de foame nici spiritelor celor mai odihnite...
   Mai era Cucul și pupăza, a lui Will Self. Mai erau multe. Multe chestii teribiliste care compensează lipsa de substanță cu încălcarea inovatoare a tuturor canoanelor artistice. Mergând pe premisa că tot ce nu era artă acum 100 de ani, azi e vârf de lance. Nu contest, poate fi un vârf. Însă în niciun caz de lance.


   Așa și cu Cimitirul. Ce carte poate să fie aia care se afișează cu organul pe firmament?
   Una foarte bună, îndrăznesc să spun.
   I-am împrumutat-o unui prieten, că auzisem că i s-ar potrivi mănuși și că s-ar regăsi în ea. Doar că el n-are timp de pierdut cu cărți. Ori click bait-uri, ori nimic. Așa că m-am dus la el să-mi recuperez cartea. O cumpărasem de la un anticariat și avea autograful autorului. În dedicație scria Citește până mori. Și după. Chestie care m-a făcut să revin asupra deciziei și să-i dau totuși o șansă. Mi-a plăcut prea mult sfatul autorului. La fel și motto-ul informal. Pe prima pagină era scris un link care te trimitea la Florence and the Machine. Shake it out. Melodie care se-ntâmplă să-mi cam placă. Odată creată legătura asta, am profitat de asemenea și de ora ingrată, la care nu se mai posta nimic pe facebook, și de autobuzul gol ca să mă apuc să o citesc în drum spre casă.


    În primă instanță, am ratat stația la care trebuia să cobor. În dimineața următoare mi s-a răcit cafeaua în cană până să-mi ridic ochii din carte. În zilele care au urmat, am aflat că pot citi și 2-3 pagini între 2 stații apropiate de metrou. N-a trecut nici măcar o săptămână și a trebuit să mă despart de ea. În ciuda faptului că am cursuri și un internship, lecturi pentru seminar, treburi casnice și drumuri de făcut, în scurtele răgazuri dintre toate astea am apucat să dau gata o carte care m-a făcut să trăiesc în și prin ea.
   Am scăpat de orice resentiment. Am vorbit sincer și deschis cu Adrian și mi-am calmat insistentele crize existențiale. Un băiat cu mult mai multe probleme decât mine s-a detașat de tot și s-a erijat în comentator simplu și subiectiv al vieții ăsteia mizerabile. Și tocmai subiectivitatea asta mi l-a apropiat și mi-a băgat în cap idei și stări în fața cărora mă închisesem cu ani în urmă. Că tot vorbeam la început de aforisme- cartea asta-i un aforism mai lung. O înșiruire de aforisme moderne, la capătul căreia nimeni nu scapă nefutut. De viață, gânduri, așteptări nerealiste, presiuni autoinduse sau de boli. Și totuși transpare o undă puternică de optimism din tot acest gang bang emoțional.
   Unde mai pui că personajul principal mai e și homosexual???
   Pe fondul controverselor recente, mi-aș asuma câteva riscuri doar ca să le bag pe gât celor de la Coaliția pentru familie cartea asta. Să se crucească, să încrucișeze brațele a refuz categoric, răsfoind-o cu dezgust până când se vor adânci în densitatea narațiunii până când se vor identifica cu personajele și cu tribulațiile lor, ajungând în ultimă instanță să uite ceea ce e esențial pentru ei: e o carte despre un homosexual.
    Nu.
    E o carte despre un om.
    E o carte despre noi.
    Cei care judecăm dorind să nu fim judecați înapoi.
    E o carte despre muzică, legături de suflet, probleme de conștiință și locul lui Dumnezeu într-o lume care L-a uitat. Despre destin, visuri și părțile bune ale eșecurilor.
    O carte-n care omul se împacă cu destinul, fără să-și accepte soarta așa, pur și simplu, ci călătorind introspectiv în zone nesondate ale mentalului colectiv. Construind și deconstruind stereotipuri până când nu mai rămâne nimic din lumea pe care o știm.
    E o carte despre viață.
    Probabil Florin Dobre, „figură publică” susținătoare a Coaliției pentru familie, o citește, super dandy relaxat, în pauzele dintre istovitorul traseu între podiumuri/prezentări de modă și filmări pentru clipuri de propagandă ultraconservatoare și mult prea tradiționalistă. De fapt sunt sigură de asta.


   Aș insista mai mult pe impactul pe care l-a avut cartea asta asupra mea, dar n-am s-o fac, pentru că mi-am pierdut cuvintele la un moment dat, când aveam nevoie disperată de o carte ca asta și n-am găsit-o sau am refuzat-o. N-am ce să zic mai mult decât a spus Teleșpan cu asta.
   Are dreptate, puteai s-o scrii și tu. Doar că n-ai vrut. Sau n-ai fost suficient de motivat s-o faci.
   Îi scuz tot limbajul licențios pentru că are substanță. Și câți dintre noi putem să afirmăm cu mâna pe inimă că mai avem așa ceva? Îi iert teribilismul care nu face altceva decât să întărească o lecție pe care nu ți-a predat-o nimeni. Poate nici părinții. Trec cu vederea tot ce-ar fi, în alte circumstanțe, contrar principiilor mele fiindcă el nu-i unul din

     cretinii ăia care nu mi-au citit niciodată o poveste și care m-au învățat că fără dragoste se poate trăi, dar fără bani nu.


       De azi nu mă mai păcălește nicio copertă.
 

Cronici la cald: „Cimitirul din Praga”, de Umberto Eco

    Prin clasa a XI-a, profesoara de română ne-a dat la un moment dat de ales între „Scrisorile persane” ale lui Montesquieu și „Numele trandafirului”, de Umberto Eco. Nu prea înțelegeam de ce trebuie să ne abatem de la programă, având în vedere că nouă ne trebuie la bac literatură românească. Pe atunci nu prea aveam prea multe de împărțit cu literatura, deși îmi mersese vorba că aș fi o fată citită, cu talent literar. Venit din neant. În niciun caz cultivat, cizelat. E o lege nescrisă care spune că cei care au talent într-un domeniu anume nu trebuie să se uite în urmă, ci să privească înainte cu dârzenie și să-și facă treaba pri ei înșiși, nealterați de vreo sursă externă de inspirație. În fine. L-am ales pe Umberto Eco, știam eu că Montesquieu scrisese cu mult timp înainte și că ceea ce are mai mult de 100 de ani vechime se-nțelege greu, că de!, decalajul între generații. Între multe generații. În plus, îmi suna tare romantic numele ăsta al trandafirului și am mers pe mâna lui. Și nu mi-a plăcut. Nu mă așteptam să mă arunce acțiunea pe la 1300, într-o mănăstire italiană. Dar, ca să-i dau cezarului ce-i al cezarului, trebuie să recunosc că atmosfera era redată corespunzător. M-am prins că a fost ceva de muncă. Și poate nu- o idee rea să faci un roman polițist cu călugări. E cel puțin inedit. Dar era prea doct pentru mine și nici măcar nu-mi plac romanele polițiste.


   Însă atunci când am intrat în librărie să mai caut ceva beletristică, mi-au sărit ochii pe un titlu cel puțin interesant- „Cimitirul din Praga”. You Had my attention. Now you have my curiosity. Am zis să mai dau o șansă autorului și să nu judec o carte după o alta. N-am avut ce regreta. Din păcate, m-am trezit să încep lectura într-o perioadă în care n-aveam timp să resfoiesc cărți decât la micul dejun. Din fericire, am împărțit lectura-n două, am luat eu jumate și jumătate mi-am lăsat...mie și așa am dat gata pe nesimțite partea mai tehnică, păstrând ce-i mai bun pentru o perioadă în care timpul a devenit mai răbdător.


 

Leo Taxil, mâna dreaptă a lui Simonini,
 a existat cu  adevărat și a și publicat
 elucubrații cu duiumul.
BONUS:
 Cartea vine însoțită de o mulțime de
imagini originale și de gravuri, venite în sprijinul
  încercării autorului de a  evoca atmosfera epocii.
Sau poate au fost puse acolo pentru
 cei care se plâng  mereu că nu-s și poze
 printre sutele astea de pagini...

   Știți cum tot ce e neclar, ermetic sau pur și simplu greu de înțeles a fost pus, de-a lungul istoriei, pe seama zeilor, Diavolului, vrăjitoarelor...? Ultima găselniță sunt masonii. Penultima... evreii. Era o vreme când tot ce putea merge prost avea în spate câțiva evrei.  Și, după cum se spune și-n carte, „oamenii nu fac niciodată răul atât de complet și cu atâta entuziasm ca atunci când îl fac din convingere religioasă”, așa că trebuia un țap ispășitor, bine mistificat și demonizat, ca să-i întărâte pe cei încă împovărați de jugul dogmatismului. Iar evreii au fost urâți încă de la începuturile modernității, fără temei și cu patos, din obișnuință și prin tradiție. Alteritatea trebuie combătută cu orice preț și cu toate mijloacele.

    Dacă Funar spunea la un moment dat că asta-i lucrătură evreiască... „Cimitirul din Praga” e curată lucrătură evreiască. Sau o lucrătură făcută ca să-i sape pe evrei, acest poopr nomad, „dușman de clasă” prin excelență, încă dinaintea inventării noțiunii de „clasă” sau de „luptă de clasă”. Prins în mijlocul unei complexe țesături de intrigi, în povești cu servicii secrete rusești , franțuzești și prusace, cu spionaj și contraspionaj, căpitanul Simonini, fost combatant în armata lui Garibaldi, din epoca Risorgimento, își pierde mințile la bătrânețe, după atâtea zguduiri intrinseci și extrinseci. Îndemnat de nimeni altul decât de tânărul Freud să țină un jurnal, ca să prindă firul memoriei și să iasă din labirintul uitării smintite, bătrânul Simonini se dedublează, certându-se cu personalitatea lui de rezervă- abatele Dalla Piccola-, care-i suplinește lacunele. Când Simonini leșină, Dalla Piccola se întrupează și preia nobila misiune.

   Maestru caligraf, dar și neîntrecut povestitor, Simonini se schimbă cu totul atunci când devine Dalla Piccola, până și scrisul fiind altul. În ediția de la Polirom, acest dialog-monolog schizofrenic  este redat prin caractere diferite, în ton cu switch-urile de personalitate ale protagonistului. După o viață de uneltiri și de găselnițe care mai de care mai năstrușnice, Simonini nici măcar nu mai știe cine e sau ce rost are el în toată afacerea asta. Știe doar că și-a îndeplinit, machiavelic, misiunea: guvernul avea nevoie de explicații plauzibile pentru erorile sale, iar el a falsificat documente și a inventat cimitirul din Praga, epicentrul uneltirilor evreiești. Atât și nimic mai mult.

   În imaginarul romanului, delirurile fantasmagorice ale lui Simonini și ale acoliților săi pun baza antisemitismului de duzină, numai bun de propagat în rândul oamenilor nepregătiți, fără cultură. Poveștile strânse de ei se vor transforma în... Protocoalele Înțelepților Sionului, despre care se bate monedă mult mai pe larg în „Problema Spinoza”, a lui Irvin Yalom, care ar putea foarte bine să-i fie continuare. Simonini anticipează până și soluția finală, încă de la mijlocul veacului al XIX-lea.

   Ca-n romanele lui Dumas, acțiunea e vie, iar numele- multe, prea multe, de mă mir cum de autorul nu s-a-ncurcat în ele. Au ceva în comun nume mari, însă separate de context și de istorie precum Garibaldi, Cavour, Crispi, Emile Zola, Hugo, Freud...? Uite că au. Însă ei sunt doar figuranți într-un roman în care personaje la fel de reale, însă mai puțin cunoscute, se joacă după cum vor ei cu istoria, ticluind povești și documente în sprijinul celor care plăteau mai mult sau care reprezentau o amenințare mai mare. Când lumea încă nu se rupsese de preoți, iar republica nu era încă cea mai populară formă de guvernământ, magia și liturghiile negre, ritualurile satanice și alte minunății din aceeași arie încă fascinau opinia publică și puteau rezista ca explicații ale unor fenomene sau ca paravan în spatele căruia istoria putea fi scrisă departe de privirile inoportune ale vulgului. Unii s-ar mai lăsa păcăliți și astăzi de asemenea fenomene. Și, mergând pe premisa că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti, ar putea cădea pradă capcanei stilului incredibil de credibil al autorului, care redă cu o mare artă atmosfera unui secol nu atât de îndepărtat, totuși străin. Cartea e o cale de mijloc deosebită: un Dumas mai accesibil, un Dan Brown mai erudit, fie-mi iertate blasfemiile.

   Poate o să-i dau copilului meu, când va fi trecut de vârsta celor 1001 de nopți, „Cimitirul din Praga”, ca să nu capete o aversiune față de literatură, ca mine. Nici el n-o să știe istorie când o să o citească, la fel ca mine, când mi se dădeau „Cei trei muschetari”, „Regina Margot”, „Mizerabilii”, „Cuore” și altele asemenea. Contează să-i lase impresia aia durabilă care să-l facă să revină în bibliotecă, în căutarea unor altfel de senzații tari. Contează să-i stârnească interesul și să facă să se nască pasiunile. Ceea ce, repet pentru a mia oară, n-a fost cazul la mine. Iar dacă-n modă, ce-i vintage nu e niciodată out of fashion, poate și-n literatură ar trebui câteodată să ne mai întoarcem la origini, să facem o mise à jour a tehnicilor și a modelelor premergătoare. Să mai reciclăm bestseller-uri din vremuri apuse și să le punem pe muzica zilelor noastre. Să mai salvăm un colț de cultură, să mai salvăm ce se mai poate din noi înșine.

D'ale carnavalului. Cu și despre mândria de a fi român

  Ăsta e unul dintre motivele pentru care am încredere în muzica românească. Obișnuiam să fac parte din tagma celor care critică asiduu involuția muzicii românești, însă am deschis mai bine ochii. Era și eu foarte refractară. Pentru mine rockul românesc nu însemna nimic. Până i-am descoperit pe cei care dau valoare cuvintelor. Nu mi-am dat seama cât de mult se pot îmbogăți când le pui pe note.
   Nu pot să zic că am aprofundat subiectul. Dar am găsit melodii care să-mi umple zilele. Și ele vin de la:
   - Travka
   -  Byron
   -  Coma
   -  Luna Amară
   -  Grimus
   -  Fluturi pe asfalt
   - uneori de la Urma și Vița de vie
   - Robin and the backstabbers
   - The Mono Jacks
   - Kumm
   - Implant pentru refuz
   La capitolul alternative.
   Apoi Butterflies in my stomach, la capitolul jazz. Pe Moonlight Breakfast nu știu unde să-i încadrez și nu deschid Wikipedia special pentru asta. Apoi Zgârie-Nori, un fel de hardcore. Și Steleverzi, care-o ard pe rap, parcă. Toți cei menționați au atâta poezie în versuri, încât de la o vreme nu mai ascult decât trupe românești.
   Și încă mai caut, completez lista. Celor care intră pe blogul meu le dau căldurosul sfat de a asculta câte ceva de la cei amintiți mai sus. Să se audă și mai departe de Radio Guerrilla. Nu mă pricep la recenzii, dar dacă aș lua fiecare melodie care mă inspiră-n parte, poate aș găsi mai multe de spus decât s-au gândit cei care au făcut-o. Pentru că asta trebuie să facă muzica bună: să inspire, să dea restart la creieraș și să-i învețe pe asceții dintre betoane să creadă și-n altceva decât ceea ce-i învață cultul materialismului. Eventual, să le și amintească cum se visează, pas cu pas, mot-a-mot, prin cuvinte, dacă nu prin grai nearticulat decât de corzi.
   Inițial nu voiam decât să împart cu voi melodia superbă mai sus-menționată. Dar mi-am amintit cât de frustrată mă simt când nu-mi împărtășește cineva pasiunea pentru frumos și am zis să mai cizelez puțin niște simțuri și să port mai departe încrederea în ceea ce pot să facă românii, dacă investesc suflet și pasiune.
   Că tot am avut un capitol interminabil la română despre originea poporului român și evoluția lui. Asta-i o încununare destul de reușită a atâtor eforturi, nu? Și, la drept vorbind, referindu-mă strict la limbă, nu am mai găsit în nicio altă limbă atâta încărcătură într-un singur cuvânt. Când pui atâtea unul lângă altul, pe parcursul a 4-5-6-7 minute... cum se mai poate numi asta, altfel decât cântec? Mă rog, deja o iau pe arătură. Ideea e că orice fac românii cu bun simț se numește muzică. Pentru ochi, auz sau simț, asta deja e chestiune de detaliu.
   Și-mi place. Un motiv în plus pentru care aș rămâne în România după facultate. To do list: de întâlnit toți artiștii preferați, înainte, în timpul, sau după un concert.
   Știu că nu-i mare lucru părerea pe care o tot expun aici cu un lux poate exagerat de amănunte, dar dacă unei adolescente închise-ntr-un spațiu infim, preocupate de filozofia vieții goale și care a crescut numai cu muzică bună toate astea îi aduc ora/orele de eliberare din concret, înseamnă că-i lucru necurat la mijloc. Sau treabă foarte, foarte bine făcută.
   La mine nu mai prind porcăriile pentru adolescentele aflate în căutare de cai verzi pe pereți (gen Vama, am spus-o și o s-o mai spun de câte ori am ocazia). Am nevoie de muzică să mă hrănească de azi și până când oi fi sătulă (greu de estimat cu aproximație când se va-ntâmpla asta...). De muzică ce-și schimbă mesajul din aceleași versuri odată cu timpul. De muzică asemănătoare cu vinul. Căreia îi crește valoarea odată cu vârtsa. Ieri poate nu adunasem destulă mânie încât să mă poată recupera melodiile astea. Dar azi da. Și mâine mi-or fi și mai necesare. Așa că merg înainte, cu o mare curiozitate în ceea ce privește rezervele zilei de mâine.
   Click, play, enjoy.
   Și, ca să-i citez tot pe băieții de mai sus: ”Sunt masochist, trăiesc în România. Dar nu știu cum de mai rezist în toată nebunia...” Dacă e pe-așa... nici nu vreau să fiu sănătoasă-n altă parte :)