Despre „Bucuria de a nu fi perfectă”

Cum ar fi dacă ai putea rămâne veșnic tânăr? S-a căutat răspunsul la întrebarea asta în toate părțile, am încercat cu piatra filosofală, cu scriitorii care să asigure nemurirea celor pe care-i admiră între paginile cărților pe care le scriu și, în ultimă instanță, chiar și cu ajutorul bisturiului și al elixirurilor minune. De ce nu s-a gândit nimeni că tinerețea fără bătrânețe se ascunde în spatele vioiciunii spiritului?

Cei îmbătrâniți prematur nu se împacă niciodată cu viața. Nici măcar atunci când ar fi prea târziu s-o facă. Dar alții o iau așa cum e și o trăiesc până nu mai rămâne nimic din ea. Pentru ei, viața începe în fiecare zi, cât timp încă mai există pe lume oameni de iubit, amintiri de depănat, idei de discutat, lucruri de învățat. Dar asta-i poate cel mai greu, deși Riri Sylvia Manor face totul să pară atât de ușor.

Pentru mine, probabil, una din cele mia grele încercări e să termin o carte care nu-mi place. Și la fel de greu îmi e să accept că o carte bună are și un sfârșit. În general, ca să amân inevitabilul, citesc în paralel 3-4 cărți, ca să am mereu alternativă și să mă enervez cu rânduri mai proaste atunci când tind să mă înec în butoiul cu melancolie prea mult timp după ce s-a terminat ceva ce-mi plăcea. Dar am făcut o excepție și am dat gata dintr-o suflare cartea asta plină de o viață palpitantă, împlinită și banal de anonimă, O viață de toate zilele care totuși nu ne e dat tuturor s-o trăim.

Probabil aveam mare nevoie să-mi amintesc de vremuri pe care n-am apucat să le cunosc. Și să mă plimb pe străzi care azi nu mai există și pe care cu greu le mai poți găsi printre fotografii vechi pe care, cu deosebită amabilitate, le pun la dispoziție paginile de facebook ale celor care iubesc Bucureștiul și vor să nu fie uitat așa cum a fost înainte- mai romantic, mai aerisit, mai visător. Să citesc memoriile acestei fabuloase femei a fost ca și când aș fi răsfoit un album de fotografii din interbelic, pentru ca mai apoi să dau drumul la un film cu hoții și vardiștii, în varianta cu lupta de clasă și dușmanii ei.

N-am avut norocul ca bunica mea să-și amintească prea multe din timpul războiului- era destul de mică. Apoi, în vremea comunismului, n-a avut prea multe griji să-și facă. A avut un post călduț și o viață ca oricare alta. Când eram mică, îmi plăcea să mă uit prin cutiile ei cu bijuterii care, deși ieftine, păreau comoara dintr-un cufăr pe care mi-l imaginam când mi se citeau povești. La fel de mult îmi plăcea să mă uit în albumul cu poze vechi, cu rude îndepărtate de-ale ei, mai mult prin alianță decât de sânge. Mi-ar fi plăcut mai degrabă să aud povești cu oamenii din poze, decât să mi se citească din Creangă sau 1001 de nopți. Însă bunica nu știa mai nimic, iar eu rămâneam neconsolată, încercând să imaginez scenarii pe marginea pozelor și să recompun în minte peisajele fragmentare pe care le vedeam acolo. Era, în mod clar, o altă lume pe care din ce în ce mai puțini mai trăiau ca să și-o amintească și să vorbească despre ea.

Străbunicul meu a fost coleg de clasă cu regele Mihai. Se zice că ar exista o poză cu clasa din vremurile alea, dar nu-i la mine acasă. Iar mie n-are cine să-mi povestească cum era regele când era mic, cum arătau orașele când nu le invadaseră încă acest cancer al betoanelor infinitului, cum era când mesele cu familia de duminică și de sărbători erau adevărate ritualuri, care era atmosfera la un bal sau cum se purta lumea din înalta societate. Bineînțeles, există cărți despre Intimitatea secolului al XIX-lea, despre Bucureștiul interbelic, despre orice. Dar nu toate sunt o poveste romanțată la care povestitorul a participat activ, desfășurând cu afectivitate dinaintea copilului captivat o suită de imagini care n-au supraviețuit arhivelor sau nici măcar nu au avut suficientă importanță ca să fie consemnate.

Autoarea Bucuriei de a nu fi perfectă e bunica înzestrată cu darul memoriei și a povestirii care-mi spune acum, la 20 de ani, povestea vieții ei, a părinților ei, a bunicilor ei. Îmi spune istoria din spatele fotografiilor pe care le-a lăsat cu grijă la finalul cărții, îmi spune despre cum era să fii evreică atunci când asta era considerată a fi o crimă, despre cum mesele astea ritualice și fastuoase au fost înlocuite cu cenușiu și tăcere (auto)impusă, despre gustul cărților pe care ți-era interzis să le citești, despre iubiri și capricii din spatele ușilor închise ale unei case de oameni car au trăit și-au murit în anonimat și despre aventura de a-ți lua viața de la capăt din nou și din nou. Cum să n-o ascult cu înfrigurare și cu sufletul la gură până la ultimul cuvânt?

Am mai spus că nu mi-a plăcut istoria pentru că mi se părea foarte rece și impersonală. Cât despre memorii, biografii și autobiografii- nu le știam decât pe ale oamenilor de vază și eram sătulă de bătălii importante, convorbiri la nivel înalt și alte chestii oficiale. Însă, de când am descoperit istoria alternativă, aceea a oamenilor obișnuiți, a chinurilor și a ambițiilor lor, mi-am recăpătat apetitul pentru poveștile pe care nu le-am auzit în copilărie. Într-adevăr, astea sunt altfel de povești, pentru oameni mari, pe care doar dacă ai un noroc deosebit ți le pot spune bunicii sau străbunicii. Chiar dacă n-o să știu anii de grație, ziua exactă la care au fost semnate tratatele sau în care s-au desfășurat bătăliile decisive, mă mulțumesc cu un alt gen de repere. Pentru mine, istoriile personale fac mai mult decât orice istorie oficială. Amintirile încă vii sunt mai sincere decât cărțile care-ți oferă fel de fel de fețe ale aceluiași eveniment, sunt mai sincere, poate, decât istoria în sine.

Oricât aș încerca să-mi depășesc condiția, sunt un om al literelor și al ideilor, nu al datelor și al dăților. Pot învăța doar prin prisma afectivității și orice altă încercare s-a dovedit zadarnică. Strecoară-mi cifre, ani și nume mari într-o poveste de budoar sau într-una lipsită de oricare importanță politică aparentă, iar eu voi învăța și voi ține minte. Spune-mi o poveste, iar eu o voi duce mai departe. Cred că și asta face parte din Bucuria de a nu fi perfectă.

Mulțumesc că nu mi-ați spus!

   Când eram în școala generală, nu mă interesau prea multe. Auzisem vag de niște războaie mondiale, știam că țara mea trăise cam jumătate de secol sub comunism și... cam atât. Nu mă interesau aspectele suplimentare și mă bucuram că n-am trăit în vremurile alea. Că trăiesc azi, când s-a depășit momentul, când e în sfârșit pace și liniște.
   Și am trăit mult timp cu impresia asta. Mai erau ai mei alarmiști și-mi spuneau să nu pun prea multe pe facebook, că pot fi ușor urmărită și tot felul de alte fabulații de genul. Dar ce știau ei, nu? Tata îmi spunea mereu să nu mai pierd timpul pe net și în fața televizorului, că n-o să mă-ntrebe nimeni niciodată ce am văzut pe acolo. Surpriză: facebook-ul e unul din cele mai puternice instrumente ale zilelor noastre, fără de care majoritatea minunatei lumi noi nu-și mai poate imagina viața. Știri, oameni, filme, cărți- totul e acolo. Și va fi, pentru ceva vreme. Cât despre desenele la care mă uitam prea mult atunci... n-a avut dreptate: azi, în pauzele dintre cursuri și dintre lecturile pentru seminarii, ne mai amintim ce desene mișto erau acum 10-15 ani, ce copilărie frumoasă am avut, iar asta ne leagă, atunci când meseria de adult ne lasă să ne odihnim. Uite, tată, sunt lucruri pe care n-ai știut să le apreciezi corect!




   Dar sunt și lucruri pe care a știut să le aprecieze, în vreme ce eu aveam alte treburi. Cum spuneam, am crescut mulțumită că a trecut vremea conflictelor și că nu trebuie să mă tem pentru viața mea în timp ce mă întorc seara acasă de la meditații. Doamne, cât mă înșelam...!

Ilustrație de Dan Perjovschi

   Într-adevăr, în partea mea de lume era liniște. Și mă gândeam că așa e peste tot. Nu era. În anii '90, la mică distanță de locul unde făceam primii pași, lumea se destrăma din nou. Iugoslavia, Azerbaidjan, cu Baku și Sumgait, Georgia... În timp ce URSS își dădea ultima suflare, iar media internațională slăvea revenirea la democrație a blocului estic, în interiorul acestor țări fiecare refula: diferitele etnii ținute împreună de politicile comuniste, care trăiseră în pace și armonie până în acel moment, se repezeau una împotriva celeilalte, pe fondul unui haos și al unui dezechilibru greu de imaginat. Muriseră și la noi oameni cu câțiva ani înainte, dar am avut norocul să nu dea niciun război civil peste noi și ne bucuram de roadele lucioase ale capitalismului. And nothing else mattered.


 

   Aflu despre ce se întâmpla la doi pași de mine în timp ce eu creșteam fără griji din cărți pe care mi le aleg singură de pe rafturile librăriilor. La școală nu mi s-a spus. Printr-a opta am văzut secvența reprezentativă a unui documentar despre revoluția din 1989- exact momentul în care au fost împușcați soții Ceaușescu. M-a marcat încă de atunci și a trezit în mine un soi de fascinație care a ars mocnit timp de mai mulți ani, până când am avut suficientă tărie cât să trec peste orice diferende și să accept că sunt lucruri mai mari decât mine și mai puternice decât forțele microuniversului meu de care trebuie să mă interesez. Am așteptat cu interes să ajung să învăț despre comunism în liceu. Surpriză: 5 pagini în caiet, un capitol subțirel de învățat pentru bac. Gheorghiu-Dej: 1948-1965, Ceaușescu: 1965-1989. Casa Poporului, Transfăgărășan, Canalul Dunăre-Marea Neagră, raționalizarea alimentelor și a combustibilului, nemulțumire populară, decembrie 1989, asasinarea cuplului prezidențial. Asta am învățat în liceu despre ceea ce a fost înaintea noastră.
    Profesoara de română ducea în fiecare an elevii de a 11-a să vadă Memorialul durerii. Până când nu i-a mai dus, că nu-i interesa. Eu n-am avut norocul să prind momentul. Nu era genul de subiect despre care să vrea cineva să vorbească în pauză, la țigară. Așa că n-am știut. Mult timp.


   Ajunsă la facultate, ceva mi-a dat curajul de a plonja în abisul cenușiu al Epocii de aur. Fără repere teoretice, fără îndrumare bibliografică, dezordonat, de capul meu. Sunt la facultatea de științe politice, termin primul semestru din anul al II-lea și încă n-am avut un curs structurat de istorie a comunismului. Uneori profesorii se miră că nu știm diferite detalii esențiale, însă nu se gândesc că au aruncat informație asupra noastră înainte de a ne ajuta să ne putem organiza o fundație solidă. Noi adunăm de unde putem, punem cap la cap, iar ce ne scapă e bun scăpat, pentru că nu avem de unde să știm ce e important și ce nu.

Ilustrație de Dan Perjovschi

   Am făcut ceva istorie cu un profesor foarte bine pregătit, care a avut inspirația să ne arate și o altă parte a materiei pe care o predă. Ne-a recomandat câteva capitole dintr-o carte despre Primul Război Mondial. Războiul redescoperit. Pentru prima oară, vedeam istoria altfel decât ca pe un bilanț, o statistică succedată de o morală- o vedeam ca pe povestea adevărată a mii, zeci de mii, sute de mii de destine individuale.
   Am început să citesc mai mult, să mă uit mai mult în jur, să vreau să știu mai mult, să cer păreri.  M-am înscris la o școală de vară, ca să aflu despre ororile comunismului direct la penitenciarul din Pitești. Din nou, povești individuale, destine înfrânte, destine victorioase. Și n-am putut să mă abțin din a mă gândi cum uităm atât de des că istoria e făcută din oameni, nu din cifre. Și din oameni mărunți, nu doar de cei puțini care decid pentru cei mulți.
   Am aflat că există posibilitatea ca în ultimii ani de liceu să îți alegi un opțional despre istoria comunismului, despre care n-am știut la momentul respectiv. Opționalele noastre sunt aceleași și obligatorii: literatură universală pentru umaniști și probabil matematică, biologie, chimie pentru realiști. Am pierdut doi ani pe care acum trebuie să-i recuperez printre picături, între lecturi teoretice despre viața partidelor, formarea guvernelor, istoria Italiei, biografia lui Napoleon, diplomație și evoluția conceptului de stat și de națiune.



    Continui să vreau mai mult.
   Și cu cât vreau mai mult, cu atât realizez ce viață frumoasă aveam pe vremea când credeam că sunt la adăpost de orice problemă.
    Printre documentare despre efectele doctrinei securității naționale în America latină sau despre lovitura de stat din Chile, printre pagini despre operațiunile Mossadului și filme artistice despre război și anii care i-au urmat, printre ficțiuni despre pacea lui Hitler și articole despre masacre și genocide în lume, mai arunc câte un ochi la ce se întâmplă în lume.

Ilustrație de Dan Perjovschi

   Un război dus cu ultimele puteri în Siria, populismul atingând cote amețitoare în țări percepute ca bastioane ale democrației, crize economice și politice de proporții în America latină, unde s-a ajuns recent până în punctul în care efectiv să nu mai ai ce face cu banii, într-atât s-au devalorizat, dezbateri aprinse legate de câte genuri există cu adevărat- două, cinci sau cincisprezece-, pledoarii pentru acceptarea defectelor personale, ridicarea anormalității la rang de virtute, un feminism bolnav care vede opresiune până în cea mai nevinovată replică din cea mai neînsemnată discuție informală, milioane de semnături pentru familia tradițională, ură față de alteritate, sub toate formele ei, căutare disperată de identitate în spatele unor fobii colective care, în cele din urmă ne vor decima până la autodistrugere.



    Asist neputincioasă la conversații vădit xenofobe sau homofobe, caut pacea în cărți, muzică și filme. Caut normalitatea pe un drum pe care ne-am pierdut cu toții. Sper într-o companie plăcută, alături de care să nu-mi fie frică că aș putea fi mitraliată și ostracizată pentru convingerile mele. Caut un mediu în care solidaritatea încă există, oameni care încă mai pot sa aplaneze conflicte și să găsească consensuri, cărora să le pese și de ceilalți, nu doar de ei înșiși, care să vorbească despre lume și despre umanitate, nu doar despre emisiuni tv, baruri și ieșiri.
   Am ieșit cel mult 1500-2000 de oameni la marșul comemorativ pentru victimele din Colectiv, dar am semnat în masă pentru familia tradițională. Am urlat din toți plămânii că vrem schimbare, dar n-am ieșit la vot. Am vrut în Europa, dar nu din toată inima. Vrem o țară ca afară, dar nu prea.
   În era informației, a vitezei și a tuturor posibilităților, alegem să nu mai vedem. Să ne astupăm în mod voluntar toate orificiile și să ne vedem de-ale noastre. Avem totul la îndemână, dar nu vedem mai departe de noi înșine. Am vrut totul, ca acum să nu facem nimic. Am fost închiși față de restul lumii și nu ne-a plăcut, dar acum ne închidem voluntar, am vrea din suflet o cortină de fier fizică, să putem separa mentalități, nații, rase și orientări de orice fel, o cortină de fier care să se tragă peste spectacolul lumii, ca noi să nu ne facem mustrări de conștiință că ne e bine fără să fi făcut nimic în sensul ăsta.
    În timp ce ne umplem feed-urile cu Johnny Depp, vieți strălucitoare de vedete, clipuri cu pisici și cu prăjituri și bijuterii extravagante și panorame 360 cu locuri exotice și fascinante, în alte locuri internetul, sau măcar diferite părți ale lui, sunt interzise. În alte locuri, oamenii văd internetul ca pe ultima redută a luptei lor și cer ajutorul disperat al tuturor, fac apel la solidaritate internațională pentru ca viața să le fie apreciată și salvată.

Sursa: https://ro.pinterest.com/pin/532691462145794057/

    În timp ce stăm pe Tinder în căutarea unui partener de vineri seara, oameni mor în singurătate și tristețe. De fapt, și noi suntem la fel de singuri și triști. Pentru că ajungem să căutăm la mama naibii ceea ce ar trebui să fie chiar lângă noi: căldura și compasiunea. Ne învârtim neputincioși în aceeași rutină și ne negăm nevoile primare într-atât încât ajungem să-i condamnăm pe cei care luptă pentru ele. Undeva, la începutul revoluției digitale, a început și revoluția spirituală de tip modern: ștergerea memoriei și a afectivității, reprimarea conștiinței. Unitate în diversitate, Identitate și alteritate, 
Liberté, égalité, fraternité, Viața e în altă parte, La Beauté est dans la rue...  

L'oubli est la ruse du diable

   Cu cât am devenit mai conștientă de mine, m-am deschis mai mult în fața lumii care, însă, se închide exact ca o rană în fața tuturor pericolelor, atunci când e cea mai mare nevoie să rămână deschisă și să sângereze până când se curăță de infecție. Și cum am vrea să se deschidă, atunci când banii se depreciază, granițele se închid, călătoritul prin lume e din ce în ce mai dificil din cauza conflictelor interne și a amenințărilor teroriste, o revistă sau o carte străină costă cât mâncarea ta pe 2-3 zile, iar un bilet de avion spre o destinație oarecare- cât un salariu?
   Singura realitate pe care o știm e cea pe care o vedem pe pereții rețelelor de socializare.
   Se zice că istoria își bate joc de cei care nu o cunosc repetându-se. Dar se pare că cineva chiar vrea să nu ne cunoaștem istoria. Ne-am chinuit atât de mult s-o rescriem încât am uitat cum arată cu adevărat și avem lucruri mai importante de făcut ca să ne mai preocupe aflarea adevărului. Secole întregi pierdute pentru emancipare, în slujba adevărului, pentru ca azi adevărul să fie instrumentalizat în slujba celor care au nevoie de el pentru un scop sau altul.
   Răni vechi se deschid în timp ce ochii se închid. Și, sincer, cred că mă sperie mai puțin eventualitatea unui conflict deschis decât complicitatea tacită în fața dezastrelor pe care ne impunem să le ignorăm sau să le uităm.

Cronici la cald: „Cimitirul din Praga”, de Umberto Eco

    Prin clasa a XI-a, profesoara de română ne-a dat la un moment dat de ales între „Scrisorile persane” ale lui Montesquieu și „Numele trandafirului”, de Umberto Eco. Nu prea înțelegeam de ce trebuie să ne abatem de la programă, având în vedere că nouă ne trebuie la bac literatură românească. Pe atunci nu prea aveam prea multe de împărțit cu literatura, deși îmi mersese vorba că aș fi o fată citită, cu talent literar. Venit din neant. În niciun caz cultivat, cizelat. E o lege nescrisă care spune că cei care au talent într-un domeniu anume nu trebuie să se uite în urmă, ci să privească înainte cu dârzenie și să-și facă treaba pri ei înșiși, nealterați de vreo sursă externă de inspirație. În fine. L-am ales pe Umberto Eco, știam eu că Montesquieu scrisese cu mult timp înainte și că ceea ce are mai mult de 100 de ani vechime se-nțelege greu, că de!, decalajul între generații. Între multe generații. În plus, îmi suna tare romantic numele ăsta al trandafirului și am mers pe mâna lui. Și nu mi-a plăcut. Nu mă așteptam să mă arunce acțiunea pe la 1300, într-o mănăstire italiană. Dar, ca să-i dau cezarului ce-i al cezarului, trebuie să recunosc că atmosfera era redată corespunzător. M-am prins că a fost ceva de muncă. Și poate nu- o idee rea să faci un roman polițist cu călugări. E cel puțin inedit. Dar era prea doct pentru mine și nici măcar nu-mi plac romanele polițiste.


   Însă atunci când am intrat în librărie să mai caut ceva beletristică, mi-au sărit ochii pe un titlu cel puțin interesant- „Cimitirul din Praga”. You Had my attention. Now you have my curiosity. Am zis să mai dau o șansă autorului și să nu judec o carte după o alta. N-am avut ce regreta. Din păcate, m-am trezit să încep lectura într-o perioadă în care n-aveam timp să resfoiesc cărți decât la micul dejun. Din fericire, am împărțit lectura-n două, am luat eu jumate și jumătate mi-am lăsat...mie și așa am dat gata pe nesimțite partea mai tehnică, păstrând ce-i mai bun pentru o perioadă în care timpul a devenit mai răbdător.


 

Leo Taxil, mâna dreaptă a lui Simonini,
 a existat cu  adevărat și a și publicat
 elucubrații cu duiumul.
BONUS:
 Cartea vine însoțită de o mulțime de
imagini originale și de gravuri, venite în sprijinul
  încercării autorului de a  evoca atmosfera epocii.
Sau poate au fost puse acolo pentru
 cei care se plâng  mereu că nu-s și poze
 printre sutele astea de pagini...

   Știți cum tot ce e neclar, ermetic sau pur și simplu greu de înțeles a fost pus, de-a lungul istoriei, pe seama zeilor, Diavolului, vrăjitoarelor...? Ultima găselniță sunt masonii. Penultima... evreii. Era o vreme când tot ce putea merge prost avea în spate câțiva evrei.  Și, după cum se spune și-n carte, „oamenii nu fac niciodată răul atât de complet și cu atâta entuziasm ca atunci când îl fac din convingere religioasă”, așa că trebuia un țap ispășitor, bine mistificat și demonizat, ca să-i întărâte pe cei încă împovărați de jugul dogmatismului. Iar evreii au fost urâți încă de la începuturile modernității, fără temei și cu patos, din obișnuință și prin tradiție. Alteritatea trebuie combătută cu orice preț și cu toate mijloacele.

    Dacă Funar spunea la un moment dat că asta-i lucrătură evreiască... „Cimitirul din Praga” e curată lucrătură evreiască. Sau o lucrătură făcută ca să-i sape pe evrei, acest poopr nomad, „dușman de clasă” prin excelență, încă dinaintea inventării noțiunii de „clasă” sau de „luptă de clasă”. Prins în mijlocul unei complexe țesături de intrigi, în povești cu servicii secrete rusești , franțuzești și prusace, cu spionaj și contraspionaj, căpitanul Simonini, fost combatant în armata lui Garibaldi, din epoca Risorgimento, își pierde mințile la bătrânețe, după atâtea zguduiri intrinseci și extrinseci. Îndemnat de nimeni altul decât de tânărul Freud să țină un jurnal, ca să prindă firul memoriei și să iasă din labirintul uitării smintite, bătrânul Simonini se dedublează, certându-se cu personalitatea lui de rezervă- abatele Dalla Piccola-, care-i suplinește lacunele. Când Simonini leșină, Dalla Piccola se întrupează și preia nobila misiune.

   Maestru caligraf, dar și neîntrecut povestitor, Simonini se schimbă cu totul atunci când devine Dalla Piccola, până și scrisul fiind altul. În ediția de la Polirom, acest dialog-monolog schizofrenic  este redat prin caractere diferite, în ton cu switch-urile de personalitate ale protagonistului. După o viață de uneltiri și de găselnițe care mai de care mai năstrușnice, Simonini nici măcar nu mai știe cine e sau ce rost are el în toată afacerea asta. Știe doar că și-a îndeplinit, machiavelic, misiunea: guvernul avea nevoie de explicații plauzibile pentru erorile sale, iar el a falsificat documente și a inventat cimitirul din Praga, epicentrul uneltirilor evreiești. Atât și nimic mai mult.

   În imaginarul romanului, delirurile fantasmagorice ale lui Simonini și ale acoliților săi pun baza antisemitismului de duzină, numai bun de propagat în rândul oamenilor nepregătiți, fără cultură. Poveștile strânse de ei se vor transforma în... Protocoalele Înțelepților Sionului, despre care se bate monedă mult mai pe larg în „Problema Spinoza”, a lui Irvin Yalom, care ar putea foarte bine să-i fie continuare. Simonini anticipează până și soluția finală, încă de la mijlocul veacului al XIX-lea.

   Ca-n romanele lui Dumas, acțiunea e vie, iar numele- multe, prea multe, de mă mir cum de autorul nu s-a-ncurcat în ele. Au ceva în comun nume mari, însă separate de context și de istorie precum Garibaldi, Cavour, Crispi, Emile Zola, Hugo, Freud...? Uite că au. Însă ei sunt doar figuranți într-un roman în care personaje la fel de reale, însă mai puțin cunoscute, se joacă după cum vor ei cu istoria, ticluind povești și documente în sprijinul celor care plăteau mai mult sau care reprezentau o amenințare mai mare. Când lumea încă nu se rupsese de preoți, iar republica nu era încă cea mai populară formă de guvernământ, magia și liturghiile negre, ritualurile satanice și alte minunății din aceeași arie încă fascinau opinia publică și puteau rezista ca explicații ale unor fenomene sau ca paravan în spatele căruia istoria putea fi scrisă departe de privirile inoportune ale vulgului. Unii s-ar mai lăsa păcăliți și astăzi de asemenea fenomene. Și, mergând pe premisa că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti, ar putea cădea pradă capcanei stilului incredibil de credibil al autorului, care redă cu o mare artă atmosfera unui secol nu atât de îndepărtat, totuși străin. Cartea e o cale de mijloc deosebită: un Dumas mai accesibil, un Dan Brown mai erudit, fie-mi iertate blasfemiile.

   Poate o să-i dau copilului meu, când va fi trecut de vârsta celor 1001 de nopți, „Cimitirul din Praga”, ca să nu capete o aversiune față de literatură, ca mine. Nici el n-o să știe istorie când o să o citească, la fel ca mine, când mi se dădeau „Cei trei muschetari”, „Regina Margot”, „Mizerabilii”, „Cuore” și altele asemenea. Contează să-i lase impresia aia durabilă care să-l facă să revină în bibliotecă, în căutarea unor altfel de senzații tari. Contează să-i stârnească interesul și să facă să se nască pasiunile. Ceea ce, repet pentru a mia oară, n-a fost cazul la mine. Iar dacă-n modă, ce-i vintage nu e niciodată out of fashion, poate și-n literatură ar trebui câteodată să ne mai întoarcem la origini, să facem o mise à jour a tehnicilor și a modelelor premergătoare. Să mai reciclăm bestseller-uri din vremuri apuse și să le punem pe muzica zilelor noastre. Să mai salvăm un colț de cultură, să mai salvăm ce se mai poate din noi înșine.