Cronici la cald: „Cimitirul din Praga”, de Umberto Eco

    Prin clasa a XI-a, profesoara de română ne-a dat la un moment dat de ales între „Scrisorile persane” ale lui Montesquieu și „Numele trandafirului”, de Umberto Eco. Nu prea înțelegeam de ce trebuie să ne abatem de la programă, având în vedere că nouă ne trebuie la bac literatură românească. Pe atunci nu prea aveam prea multe de împărțit cu literatura, deși îmi mersese vorba că aș fi o fată citită, cu talent literar. Venit din neant. În niciun caz cultivat, cizelat. E o lege nescrisă care spune că cei care au talent într-un domeniu anume nu trebuie să se uite în urmă, ci să privească înainte cu dârzenie și să-și facă treaba pri ei înșiși, nealterați de vreo sursă externă de inspirație. În fine. L-am ales pe Umberto Eco, știam eu că Montesquieu scrisese cu mult timp înainte și că ceea ce are mai mult de 100 de ani vechime se-nțelege greu, că de!, decalajul între generații. Între multe generații. În plus, îmi suna tare romantic numele ăsta al trandafirului și am mers pe mâna lui. Și nu mi-a plăcut. Nu mă așteptam să mă arunce acțiunea pe la 1300, într-o mănăstire italiană. Dar, ca să-i dau cezarului ce-i al cezarului, trebuie să recunosc că atmosfera era redată corespunzător. M-am prins că a fost ceva de muncă. Și poate nu- o idee rea să faci un roman polițist cu călugări. E cel puțin inedit. Dar era prea doct pentru mine și nici măcar nu-mi plac romanele polițiste.


   Însă atunci când am intrat în librărie să mai caut ceva beletristică, mi-au sărit ochii pe un titlu cel puțin interesant- „Cimitirul din Praga”. You Had my attention. Now you have my curiosity. Am zis să mai dau o șansă autorului și să nu judec o carte după o alta. N-am avut ce regreta. Din păcate, m-am trezit să încep lectura într-o perioadă în care n-aveam timp să resfoiesc cărți decât la micul dejun. Din fericire, am împărțit lectura-n două, am luat eu jumate și jumătate mi-am lăsat...mie și așa am dat gata pe nesimțite partea mai tehnică, păstrând ce-i mai bun pentru o perioadă în care timpul a devenit mai răbdător.


 

Leo Taxil, mâna dreaptă a lui Simonini,
 a existat cu  adevărat și a și publicat
 elucubrații cu duiumul.
BONUS:
 Cartea vine însoțită de o mulțime de
imagini originale și de gravuri, venite în sprijinul
  încercării autorului de a  evoca atmosfera epocii.
Sau poate au fost puse acolo pentru
 cei care se plâng  mereu că nu-s și poze
 printre sutele astea de pagini...

   Știți cum tot ce e neclar, ermetic sau pur și simplu greu de înțeles a fost pus, de-a lungul istoriei, pe seama zeilor, Diavolului, vrăjitoarelor...? Ultima găselniță sunt masonii. Penultima... evreii. Era o vreme când tot ce putea merge prost avea în spate câțiva evrei.  Și, după cum se spune și-n carte, „oamenii nu fac niciodată răul atât de complet și cu atâta entuziasm ca atunci când îl fac din convingere religioasă”, așa că trebuia un țap ispășitor, bine mistificat și demonizat, ca să-i întărâte pe cei încă împovărați de jugul dogmatismului. Iar evreii au fost urâți încă de la începuturile modernității, fără temei și cu patos, din obișnuință și prin tradiție. Alteritatea trebuie combătută cu orice preț și cu toate mijloacele.

    Dacă Funar spunea la un moment dat că asta-i lucrătură evreiască... „Cimitirul din Praga” e curată lucrătură evreiască. Sau o lucrătură făcută ca să-i sape pe evrei, acest poopr nomad, „dușman de clasă” prin excelență, încă dinaintea inventării noțiunii de „clasă” sau de „luptă de clasă”. Prins în mijlocul unei complexe țesături de intrigi, în povești cu servicii secrete rusești , franțuzești și prusace, cu spionaj și contraspionaj, căpitanul Simonini, fost combatant în armata lui Garibaldi, din epoca Risorgimento, își pierde mințile la bătrânețe, după atâtea zguduiri intrinseci și extrinseci. Îndemnat de nimeni altul decât de tânărul Freud să țină un jurnal, ca să prindă firul memoriei și să iasă din labirintul uitării smintite, bătrânul Simonini se dedublează, certându-se cu personalitatea lui de rezervă- abatele Dalla Piccola-, care-i suplinește lacunele. Când Simonini leșină, Dalla Piccola se întrupează și preia nobila misiune.

   Maestru caligraf, dar și neîntrecut povestitor, Simonini se schimbă cu totul atunci când devine Dalla Piccola, până și scrisul fiind altul. În ediția de la Polirom, acest dialog-monolog schizofrenic  este redat prin caractere diferite, în ton cu switch-urile de personalitate ale protagonistului. După o viață de uneltiri și de găselnițe care mai de care mai năstrușnice, Simonini nici măcar nu mai știe cine e sau ce rost are el în toată afacerea asta. Știe doar că și-a îndeplinit, machiavelic, misiunea: guvernul avea nevoie de explicații plauzibile pentru erorile sale, iar el a falsificat documente și a inventat cimitirul din Praga, epicentrul uneltirilor evreiești. Atât și nimic mai mult.

   În imaginarul romanului, delirurile fantasmagorice ale lui Simonini și ale acoliților săi pun baza antisemitismului de duzină, numai bun de propagat în rândul oamenilor nepregătiți, fără cultură. Poveștile strânse de ei se vor transforma în... Protocoalele Înțelepților Sionului, despre care se bate monedă mult mai pe larg în „Problema Spinoza”, a lui Irvin Yalom, care ar putea foarte bine să-i fie continuare. Simonini anticipează până și soluția finală, încă de la mijlocul veacului al XIX-lea.

   Ca-n romanele lui Dumas, acțiunea e vie, iar numele- multe, prea multe, de mă mir cum de autorul nu s-a-ncurcat în ele. Au ceva în comun nume mari, însă separate de context și de istorie precum Garibaldi, Cavour, Crispi, Emile Zola, Hugo, Freud...? Uite că au. Însă ei sunt doar figuranți într-un roman în care personaje la fel de reale, însă mai puțin cunoscute, se joacă după cum vor ei cu istoria, ticluind povești și documente în sprijinul celor care plăteau mai mult sau care reprezentau o amenințare mai mare. Când lumea încă nu se rupsese de preoți, iar republica nu era încă cea mai populară formă de guvernământ, magia și liturghiile negre, ritualurile satanice și alte minunății din aceeași arie încă fascinau opinia publică și puteau rezista ca explicații ale unor fenomene sau ca paravan în spatele căruia istoria putea fi scrisă departe de privirile inoportune ale vulgului. Unii s-ar mai lăsa păcăliți și astăzi de asemenea fenomene. Și, mergând pe premisa că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti, ar putea cădea pradă capcanei stilului incredibil de credibil al autorului, care redă cu o mare artă atmosfera unui secol nu atât de îndepărtat, totuși străin. Cartea e o cale de mijloc deosebită: un Dumas mai accesibil, un Dan Brown mai erudit, fie-mi iertate blasfemiile.

   Poate o să-i dau copilului meu, când va fi trecut de vârsta celor 1001 de nopți, „Cimitirul din Praga”, ca să nu capete o aversiune față de literatură, ca mine. Nici el n-o să știe istorie când o să o citească, la fel ca mine, când mi se dădeau „Cei trei muschetari”, „Regina Margot”, „Mizerabilii”, „Cuore” și altele asemenea. Contează să-i lase impresia aia durabilă care să-l facă să revină în bibliotecă, în căutarea unor altfel de senzații tari. Contează să-i stârnească interesul și să facă să se nască pasiunile. Ceea ce, repet pentru a mia oară, n-a fost cazul la mine. Iar dacă-n modă, ce-i vintage nu e niciodată out of fashion, poate și-n literatură ar trebui câteodată să ne mai întoarcem la origini, să facem o mise à jour a tehnicilor și a modelelor premergătoare. Să mai reciclăm bestseller-uri din vremuri apuse și să le punem pe muzica zilelor noastre. Să mai salvăm un colț de cultură, să mai salvăm ce se mai poate din noi înșine.