Peste tot e ca acasă

   Printre primele mele amintiri se numără momentul meu de glorie la cumpăna dintre milenii- revelionul dintre 1999 și 2000. Eram în Canada, eram bolnavă, eram printre străini și, dacă aș fi fost mai mare, mi-aș fi dat seama că nu-mi ajunge doar prezența părinților ca să mă simt liniștită și în siguranță. Încă de pe atunci simțeam că ceva nu-i în regulă, dar n-aveam cum să pun punctul pe „i”. De revelionul respectiv eram acasă la niște prieteni români. Fata lor era ocupată cu treburi de adolescenți, ei vorbeau cu ai mei despre treburi de adulți, iar eu mă zbenguiam înfășurată într-un fular pe melodia celor de la ATB- 9 AM (Till I come). De atunci, muzica mi-a devenit reper, iar stările pe care mi le induce- acasă. O minte goală, un teren viran pe care-l pot cultiva cu orice nebunie doresc. Și (mă) prinde.


   Prin 2005 auzeam la MTV melodia scoasă de Schiller în colaborare cu Peter Heppner- I feel you. În videoclip, un nene cenușiu se plimba stingher cu bicicleta printr-un oraș complet gol, într-o zi plumburie de toamnă. Aveam puțin peste 10 ani și încă nu știam ce-i aia astenie. Azi știu, iar în zilele înnorate și încețoșate ascult melodia asta ca să mă izolez de lume și să-mi găsesc starea din zilele când am ascultat-o pentru prima oară.


   Ai mei m-au crescut cu muzica anilor '80. Cântam melodiile celor de la ABBA înainte să știu ce înseamnă versurile, la fel cum refăceam înainte de somn întreg programul de peste zi de pa Cartoon Network. Pocind cuvintele, dar imitând perfect accentul american. Pe atunci, armonia sonoră era singurul element care mă făcea să vibrez. Acum, la 20 de ani, într-un moment de nostalgie, redescopăr albumul ABBA pe care-l ascultam în disperare pe casetă pe la 7-8 ani. Am luat cu mine de acasă, în momentul în care m-am mutat, câteva viniluri pe care să le agăț prin noua cameră, printre ele numărându-se și The Album, fiindcă tata avea dublură la el și nu-l durea prea tare pierderea. Când pur și simplu mă săturasem de absolut toată muzica pe care am ajuns s-o știu pe de rost, cu toate emoțiile și gândurile aferente, m-am gândit să mă-ntorc la origini și am reascultat albumul. A fost ca și când aș fi recitit o carte cu mintea cea de pe urmă. Move on a devenit cea de-a doua melodie preferată, după cea de la Nightwish care a devenit motto-ul meu, emblema, crezul meu- Live to tell the tale. Uitasem de ce-mi plăceau atât de mult. Armonia cea simplă din spatele unor cuvinte pe care toată lumea le-nțelege, fără însă a le percepe în același mod. În ziua aia m-am întors acasă, cu sufletul de la 7 ani și mintea de la 20.


   Într-o zi, mi-am mutat brusc centrul de interes de la Hannah Montana, Lady Gaga, Rihanna și tot ce mai ascultau fetele de 12-13 ani la un cu totul alt tip de muzică. Eram la începutul clasei a 7-a și un băiat care-mi plăcea mi-a dat o melodie de la Serj Tankian. Am devenit fan înfocat al celor de la System of a Down, apoi am început să explorez acest teren fertil pentru imaginație, în căutarea genului care să mă reprezinte cel mai bine. Timp de 7 ani, acela a fost symphonic metal-ul. M-am îndrăgostit de vikingul Marco Hietala, apoi de soprana Tarja Turunen și m-am dus din melodie-n melodie până în punctul în care am ajuns azi. Dar atunci când i-am descoperit, se pare că aveam la fel de multă nevoie de ei cum am astăzi de cărțile pe care le citesc. Tot prin perioada aia am mers și mai departe, plecând la primul festival adevărat- ARTmania. Și tot de atunci nu mai pot să plec de acasă fără o pereche de cărți în buzunar. Tarja, Sonata Arctica, Epica, Within Temptation, Helloween, Delain, Poets of the Fall, Katatonia, Pain of Salvation, i-am văzut acolo, în Sibiul care a căpătat astfel o aură mitizată, devenind un epicentru al tribulațiilor mele, în condițiile în care muzica pe care mi-a oferit-o îmi era seismograf. În orașul meu natal nu se-ntâmplă mai nimic. În lumea mea însă- da.


   ARTmania, 2013. Curtea interioară a palatului Brukenthal. Clar de lună și un pian în fața rândurilor de scaune. Alexander Veljanov și Ernst Horn și-au făcut magia și m-au făcut să plâng mai ceva ca la telenovele. Pe sub sprâncene, bineînțeles, nu voiam să-i dau satisfacție tatălui meu, care insistase să facem rezervare pentru concertul lor și îmi spusese de el. De-a lungul timpului, noi doi am avut numai divergențe de opinie. Tot ce am respins pur și simplu pentru că venea din partea lui, face acum parte integrantă din viața mea- muzica, limba franceză și cărțile.


   Cu Deine Lakaien, adică Alexander și Ernst, m-am reîntâlnit săptămâna trecută. În aceeași formulă, acustică. Un pian și-o voce profundă, zici că vorbea Dumnezeu cu marea, cum zicea Oza în vremurile de glorie ale Steleverzi. O voce profundă și caldă care m-a dus înapoi în Sibiul lui 2013, înapoi în zilele când nu eram singură pe lume, mai ceva ca Rémi al lui Hector Malot. Într-o lume în care cuvintele simple sunt de ajuns încât să înțelegi lumea, o lume pe care dacă ar fi să mi-o închipui, aș plasa-o în zona Poitou Charentes, unde sper să mă întorc într-o zi.  O lume care are de toate: lagune, câmpii întinse, fortărețe medievale, biserici catolice superbe, liniște și sate idilice. Nu, nu ca-n cadrul semănătorismului românesc. O lume în care tânărul cuplu din Clermont-Ferrand există cu adevărat, ca în Kiss me, și în care bețivul care se îndrăgostește de lumina de la un stâlp din Wunderbar își găsește și o dragoste pământeană. Îmi amintesc cum mă pătrundea încet și cald teama de a nu risipi șansele ce mi s-au dat în timp ce ascultam Wasted Years și cum visam la basme moderne pe Love me to the end. Toate astea poate nu se-ntâmplă-n viața asta, însă în lumea mea- da.


   În decembrie, când mi-am văzut visul cu ochii și am stat în primul rând la Nightwish, am urlat cât se poate de tare, odată cu trupa și cu publicul: WE WERE HERE! Am fost acolo unde doar gândul îndrăznește să se aventureze: am fost acasă. În lumea celor care nu cuvântă, doar cântă. În zilele cu ploaie, când decorul repetitiv mă ducea mereu în aceleași două locuri, îi ascultam și speram să prind o zi când îmi va fi mai bine. În zilele prăfuite de vară încinsă, în liniștea aia de siestă generală, îi ascultam și speram că o să găsesc un loc al meu, unde să nu existe procese de conștiință sau regrete tardive. În ziua aia de decembrie, am înțeles că locul meu e acolo- în mijlocul mulțimii care-și dorește același lucru: să nu se oprească muzica, să nu se stingă lumina. Atunci mi-am golit mintea de orice gând, fie el alb sau negru, și mi-am spus: I must Live to tell the tale.


   Am crescut departe de casă, cu muzică. Azi sunt la propriu departe de casă, însă nu mi se întâmplă prea des să mă simt singură. Ca-ntr-un magazin de ciocolată, mă-ncearcă-n fiecare zi altă stare, pe care o aleg eu însămi, dintre sute de feluri. În fiecare zi am altă casă, altă melodie, alt gând de care mă-ndrăgostesc până când îl las să-mi scape. De la symphonic și power metal la indie și alternative. de la pop la dark wave și trance, orizontul meu s-a lărgit pe măsură ce am crescut. Și apropo de Orizont, chiar înainte să termin de scris, Coma a lansat la radio Guerrilla primele două melodii de pe albumul intitulat chiar așa. Orizont. Hotar și Orizont. Acum mai am Un loc să ajung- concertul lor de lansare de album.


   Azi pot să zic cu mâna pe inimă că fac ce-mi place. Citesc ce-mi place, studiez ce-mi place, ascult ce-mi place și mă plimb pe unde-mi place. Fac cumva să nu treacă nicio lună fără vreun concert. The Dire Straits Experience, Gregorian, Katatonia, Pain of Salvation, Ihsahn, Solstafir- au fost realizările anului. Dintre ai noștri, m-am simțit ca acasă lângă Travka, pe care de-abia anul ăsta i-am văzut pentru prima oară live, și lângă Coma, într-o sufragerie pe Cuza Vodă 92, la Grolsch Residence. Știu că mulți spun că nicăieri nu-i ca acasă, dar eu zic că peste tot e ca acasă, atunci când acasă e o stare de spirit, nu un loc. Iar pe mine muzica mă duce acolo unde sufletul meu e la fel mereu și dacă nici acolo nu-i acasă, înseamnă că-s condamnată să rătăcesc veșnic, din digresiune-n digresiune, în căutarea sensului pierdut.