Și ce strigă autocunoaștere mai sugestiv ca o vară de hipstereală?
În săptămânile în care n-am fost plecată nicăieri, am încercat să fiu cât mai boemă. Probabil pentru ultima oară în această tinerețe. Asta implică trezit la ore nerezonabile, citit de toate și nimic, ruptură de grupul de prieteni și înot împotriva curentului de amorul artei. Conversații lipsite de substanță cu interlocutorul meu preferat- alter ego-ul de serviciu- și nopți albe dedicate luptelor lăuntrice fără nicio cauză. Pentru că, odată ce am redus stresul până la limita de avarie, m-am cufundat într-o atât de dulce apatie, încât am cam uitat să mai funcționez corect sau să-mi mai pun probleme existențiale.
În schimb, când am decis să ies din casă, am fost total aleatorie.
La școala de vară despre fenomenul Pitești, organizată de Centrul de Studii în Istorie Contemporană, am făcut un voiaj spiritual într-o lume despre care doar citisem până atunci. În lumea în care voi intra (dacă voi intra...), contextualizarea e importantă, iar eu am ajuns într-un loc atât de încărcat de istorie, încât ar fi putut să se prăbușească în orice moment, îngropând tot ce alegem să uităm. Dacă ochii care nu se văd, se uită, atunci ochii care se închid într-o cine știe ce înțelegere tacită condamnă la uitare. Dar oamenii faini pe care i-am întâlnit acolo, atât printre organizatori, cât și printre participanți, luptă cu uitarea și ne aduc aminte că pentru a ne cunoaște, e important să nu (ne) negăm.
nsă am mai adăugat în repertoriul de înjurături câteva expresii neaoșe, venite de la creativii noștri ardeleni. Măcar atât. Cică n-aș fi avizată să-mi dau cu părerea în legătură cu concertele, cel puțin asta opinează prietenul meu înnebunit după prog, care mi s-a alăturat în ultima zi de concerte ca să-i vadă pe cei de la Pain of Salvation. Și care mi-a pus eticheta de hipsteriță pentru că merg la concerte din cele mai diverse, fără să-mi fi format vreo preferință pentru un gen anume. Aș fi vrut să-l contrazic, dar polemicile în jurul muzicii și al politicii nu ies niciodată bine.
Ca să-i întăresc spusele, am mers către a doua destinație de pe bucket list-ul de vara asta și am făcut voluntariat la Untold, aventurându-mă alături de miile de tineri frumoși și sclavi în acest microcosmos creat de masoni pentru a ne distrage atenția de la ceea ce este cu adevărat important. Ca să-i citez pe băieții de la Toulouse Lautrec, lumea chiar e un sat de vacanță. Lumea de acolo, cel puțin. Am reușit să înțeleg exodul bucureștenilor în partea aceea a țării și de ce cam toate categoriile sociale își găsesc o reprezentare acolo. Pentru că, deși sunt destul de rockeriță de fel, mi-a plăcut să fiu acolo. Și am fost profund recunoscătoare pentru faptul că nu s-a văzut că n-am ce căuta acolo și că nu s-a simțit contrastul cu persoanele cool, care se simțeau mai în elementul lor decât aș fi putut s-o fac eu. M-am liniștit când am văzut foarte mulți oameni de vârsta a doua care se distrau mult mai bine ca mine, chiar dacă, de la balconul prezidențial, de unde-mi îndeplineam zeloasă sarcinile de voluntar, n-am reușit să-l văd pe Boc ținându-și nevasta deasupra mulțimii. Oamenii sunt, într-adevăr, altfel, locurile-s altfel, deci, în mod implicit, și atmosfera-i altfel. Am dormit câte 4 ore pe noapte, am făcut pe bodyguard-ul supărat la setul lui Armin și pe ghidul într-un oraș pe care-l vedeam pentru prima oară. Am băut cafeluța poporului și sex on the tundra în cel mai mișto bar în care am intrat vreodată și am privit lumea de sus, de pe Cetățuie, la 3 a.m., după care am mâncat mult prea mulți burgeri cu colegii de departament de la voluntariat. Însă, mai presus de toate, am cunoscut niște oameni extraordinari, care m-au făcut, pentru prima oară, să mă simt ca acasă într-un loc străin. Mi-am găsit locul și oamenii de suflet.
Privind în perspectivă, înapoi în vara asta de tatonare spirituală, înțeleg că o călătorie pe sezon ține depresia departe și face rutina mai suportabilă. N-am aflat prea multe despre mine, decât că nu-mi place Jagermeister-ul și că probabil menirea mea e să studiez comunismul, având în vedere că toate cărțile care mi-au picat în mână vara asta aveau, măcar tangențial, legătură cu el. Dar știu sigur că acum sunt mult mai determinată să-mi fac treaba. Pentru că prevăd, într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat, o călătorie până la Donuteria de pe Memorandumului și întâlniri cu oamenii mei preferați. Și pentru că am irosit cu succes 3 luni din viață încărcându-mi bateriile și dezvoltându-mi
un mecanism de apărare împotriva mizeriilor cotidiene. Tot răul spre bine. Și toate biletele de tren la mine.
 |
| Și de-ar fi să trag o concluzie, cam asta ar fi. |
