Și sufletul ei se deschise de-odată, cu un sunet de sipet vechi din lemn, neatins de secole. A trosnit din toate încheieturile și s-a îndoliat. Dacă puneai mâna pe el se auzea zgomotul ăla atât de cald și familiar al parchetului din casele mari, de modă veche. Dacă-l pipăiai, ieșea praf, o fi fost alergic la strângeri de mână nesincere în vreo viață anterioară. Toată schela aia șubredă care dansa în vânt cu muzicalitate de esență tare, tot angrenajul ăla îmbrăcat în suflu, s-a deschis ca la un semn: credea din nou în iubire.
Nu-i moarte mai vie ca cea a letargiei din care te trezește doar fatala realitate a despărțirii.
Vai, ce le-aș da dracului de sentimente! Adevărul e că nu mai pot să rămân în umbră, în postura asta naratorială omniscientă. Vreau să fiu părtașă. Sunt sătulă să îmbrac păpușile de paie în tot felul de hăinuțe din stambă colorată, să le sic pe nume suflete, oameni, fată, băiat, când, de fapt, ar trebui să primeze egoismul. Da, este vorba despre mine, camuflată într-o mie de ipostaze deficitare. Niciuna nu-mi priește, pentru că sunt, după caz, ori mai fericită, ori mult mai tristă ca-n realitate, niciun etalon nu e conform cu realitatea și așa îndoielnică. Parcă mă mint pe mine când scriu, deși tot pentru ale mele consum caracterele. Vezi tu, tind să exagerez când mă aflu în umbră. Nu să păcălesc, nu să înșel, ci pur și simplu să impresionez prin măreția unor trăiri care nu sunt nici pe departe așa cum le descriu. Or fi, dar mă îndoiesc. Cât timp nu sunt eu suprafața mediană, pe parcursul căreia să se răsfrângă toate cele menționate, simt că sinceritatea mea e incompletă.
Sunt, într-adevăr sătulă. Cine nu e? Cine nu cochetează cu extremismul, cine nu se-nfruptă din teribilism? E vârsta. Lumea o ia razna, de ce aș sta tocmai eu pe loc. N-are nimeni nevoie de-o constantă, material umil proiectat să suporte frecarea devenirii. Eu și așa nu am fost ca voi. Am ars în mine mai mult gaz decât centrala care ne încălzește liceul.
Nimic nu-mi mai dă apă la moară. Am uitat cum e să iubești ca să-mi mai trag seva creatoare din asta. Și fără asta sunt moartă, înțelegi tu? Nu mai am nimic. Doar despre asta știu să scriu, nu-i vina mea că adolescența nu m-a învățat o serie de alte trucuri pentru supraviețuirea în cazul unei pauze în inspirație. Mai știu să scriu despre teama de moarte, dar și cu asta m-am corupt prea mult ca să pot s-o mai întind.
Constat cu un amar regret că sunt genul de persoană care nu suportă singurătatea. Mai degrabă aș suporta-o pe cea în cuplu, decât să mi-o asum pe cea voluntară. Constat că am crescut mult și labilitatea asta emoțională și veșnica nevoie de atenție s-a născut demult, de când a murit în mine stima de sine. Îmi amintesc de cum am început să iubesc, să scriu, pentru toate a fost nevoie de un ABC. Cel al iubirii a fost cel mai greu de învățat, pentru că în cazul silabisirii inocente de la început de drum, caietele tip I erau brațele și picioarele mele, pe care scriam cu ură fiecare dezamăgire, mușcând sau zgâriind, lăsând urme pe propriul corp doar ca să nu mă arăt vulnerabilă celui care tocmai renunțase la mine. Sau la care tocmai renunțase. Oricare din cele două, eu tot prost mă simțeam, intuiam singurătatea imediat următoare. Îmi amintesc cum n-aveam nicio reticență în a-i plânge-n telefon ”alesului” și a-i spune cât de mult mă doare atitudinea lui. Ironia vârstei de 14 ani. Când mă uit în urmă, chiar și la postări de blog mai vechi, râd de una singură și mă mir cum autodisciplina asta m-a întors la aproape 180 de grade în numai 3 ani.
Constat cu amar regret că îmi lipsesc copilăria, vata pe băț, baclavaua aia care-mi strepezea dinții, bomboanele sau acadelele cu ambalaje colorate, care nu-mi plăceau la gust, dar pe care le voiam datorită învelișului atractiv, soarele mai cald, orașul mai gol, frunzele moarte- mai tinere, lumea care-mi aparținea în întregime, lipsa oricărei griji, pinguinul gonflabil, roaba ruginită din curtea verde plină cu păpădii, plăcerea cu care inspectam albumul cu fotografii de familie, presiunea în minus, întreaga perioadă în care nu-mi păsa de personalitatea în curs de dezvoltare și de vreun viitor.
Acum le-aș transpune într-o jumătate de măsură de maturitate, alinată de atingeri dantelate și voalate ca vata pe băț, compensată cu săruturi cu gust de baclava, le-aș schimba cu experiențe la fel de fascinante ca și bomboanele alea interesante, cu o perspectivă la fel de senină ca și cerul pe care se lăfăia soarele ăla mai cald și mai apropiat sufletelor, cu un suflet la fel de calm ca și orașul în care nu vedeam mai pe nimeni când eram mică, cu fiori care să scrâșnească din mine mai ceva ca frunzele moarte ce păreau mai tinere pe atunci, cu o lume mai tolerantă și mai ancorată în realitate, precum aceea care stătea la picioarele unei minți de copil naiv și neinițiat în mârșăviile realității cotidiene, cu senzația de zburdălnicie asociată lipsei grijilor, cu o predispoziție către infantilismul al cărui simbol a fost pinguinul meu gonflabil, cu o imaginație debordantă și expansivă, gata oricând să mă permute în curtea verde de odinioară, în care părinții sau bunicii mă plimbau printre păpădii cu roaba cea ruginită, cu nevinovăția nealterată a ochiului care privea cu drag și fascinație dovezile colore ale unor vieți trăite înainte de a mea. Le-aș da pe toate la schimb pentru senzațiile care mi le readuc în minte. Risc să șterg amintiri, dar am șansa să primesc altele și mai și în loc.
O dau pe melodramă comercială. Dar ce să faci când mintea ți-e suprasaturată de toate nonsensurile care ți se predau în societatea asta dorit dogmatică? Decât să-mi las capul împuiat cu tot felul de aberații, prefer să visez la norișorii mei pufoși, la absolut, la nemărginit, la... , la... , și la...
Mi-am pierdut confident după confident, credință după credință, încredere după durere. Încerc să arăt că nu-mi pasă, încerc să scriu când, de fapt, nu mai pot. Nu mă mai definește parcă. Sau... Growing up sucks. The least I can hope is that I will not grow old too soon...
Apelez la caritate și la destin să-mi mai dea o poveste de dragoste pe care s-o iau în tragic și din care să-mi mai trag ceva sevă creatoare din când în când. Până atunci o să rămân în contemplație, atentă la fiecare mișcare din jur, doar-doar o ieși de-un bestseller. Că romanul n-a vrut încă să iasă la suprafață. De fapt... cu dragoste îmi populez eu existența măruntă. Îmi dă un sens. Să mă simt dorită este ceea ce-mi luminează diminețile și îmi spune să nu mă machez măcar o zi, pentru că zâmbetul mi-a astupat deja cearcănele făcute într-atâtea luni. E motivul pentru care mai îndrăznesc să sper că există un bine și pentru mine. E motivul pentru care mi-am păstrat credința. Dezamăgirea nu-și are locul într-o conștiință al cărei unic țel e să se-nconjoare de suflete. E egoism să cer suflete pentru propria-mi bunăstare, dar poate reușesc să dau și ceva în schimb, pentru ca ambele părți să rămână satisfăcute.
Profit de această postare pentru a-mi cere scuze din nou celor care au răbdare și încă mă citesc pentru faptul că nu o să mai postez o perioadă, pe același motiv: trebuie să mă regăsesc și să regăsesc o fărâmă de inspirație. Sper să revin imediat ce or să mi se aprindă călcâiele după cineva, pentru că scrisul rămâne cea mai fidelă manieră de exprimare în cazul meu, deasupra fotografiei și încă puțin superioară muzicii. Sper să revin repede. Mulțumirile de rigoare că mă citiți, fie că ajungeți din întâmplare pe blogul meu, că sunteți în trecere sau sunteți ”vizitatori fideli”. Mulțumită vouă am ajuns la aproximativ... 50 000 DE VIZUALIZĂRI!!! dintre care 1000 în numai o săptămână. VĂ MULȚUMESC și sper să-mi rămâneți alături, la fel și eu, prin tot ceea ce simțim la fel. Cei ce mă citesc mă motivează să o țin tot așa și să-mi privesc evoluția scrisă alături de ei. Ne revedem la următorul ”flash” inspirațional! Până atunci... rămâneți la fel!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu