Am fost mereu o înverşunată a fumului de ţigară. Mereu mi s-a părut interesant felul în care personajele din filme fumau. M-am străduit să le imit, dar niciodată nu-mi ieşea. Totuşi, nu era nimic unic în gesturile cu care duceau ţigara la gură sau în care scoteau fumul. Mi-am dat seama de asta într-o după-amiază devreme, când mi-am aprins o ţigară după ce citisem nişte vorbe de duh. Brusc, gestul meu a părut că seamănă cu cel din filme, pe care îl studiam cu atâta nesaţ. Şi mi-am dat seama că nu atât gestul în sine, cât situaţia conta. Dădusem prea multă importanţă unui obicei cu valoare ornamentală. Dar mie-mi place să fumez...
Am observat că şi oamenii sunt priviţi altfel când îşi aprind o ţigară. Ies din cerc, parcă-şi depăşesc condiţia, capătă estetica aia interesantă, misterul care le lipseşte, totuşi îşi afişează o slăbiciune. De ce un pas mai aproape de moarte ne face să strălucim atât în ochii celorlalţi?
Mă simt mai interesantă când fumez. E un artificiu impropriu vârstei. În goana după maturitate, împrumutăm plăcerile în locol responsabilităţilor, preferăm încălcarea interdicţiei comportamentului responsabil. Începem de-a-ndoaselea, dar creştem. Ne maturizăm în zig-zag, din rău în mai rău. Idolii noştri din poze au ţigara în mână şi scrumierele pline de chiştoace. Făt-frumos fumează. Bărbatului ideal i s-a îngroşat vocea de la tutun, iar femeia perfectă are în inflexiunile vocii gravitatea anilor de viciu din spate.
Le numărăm şi niciodată nu-s destule. Câte consumăm până ne iese o poză cât de cât reuşită cu fumul... Câte clipe reuşite, atâtea ţigări strivite pe borduri, iarbă, pervaz, bănci, scrumiere sau chiar pachete goale. Câte momente tăiate pe calapodul nostru, atâtea ţigări fumate pe jumate şi lăsate pe mai târziu, în speranţa că odată cu ele se vor repeta şi momentele dragi. Câte plăceri, atâtea arome. Câtă spontaneitate, atâtea mărci. Câte regrete, atâtea fumuri.
Vreau şi eu să mă găsească cineva fascinantă pentru că fumez într-un fel. Ca-n filme. Vreau să spună şi despre mine ceva modul în care fumez. Vreau şi eu misterul! De ce fumez? Mi-aţi sugerat toate avantajele astea prin reclame cu mesaj subliminal, de ce nu primesc în schimb ceea ce am cumpărat? Îmi vreau timpul înapoi.
Ba nu. Poate o să cunosc pe cineva la o ţigară. Dimineaţa, pe brumă, în Piaţa Mare, la Sibiu. Poate un tip cu mănuşi din alea cu două degete, cu paltonul încheiat strâmb şi cu şapca îndesată pe cap. Cu căştile-n urechi, bocanci în picioare şi restriştea-n priviri. Să fumeze aceleaşi ţigări şi să-i scape din buzunar şerveţelul pe care a reuşit să ia cu o seară înainte autograful unei trupe underground de rock româneşti. Să se caute comic de foc prin toate buzunarele şi să îmi atragă atenţia cu un semn că are nevoie de unul. Să-i dau bricheta şi să-i privesc cu subînţeles nasturii, ca el să se încheie din nou sub privirile mele amuzate. Să-i zic care e melodia mea preferată de la trupa de pe şerveţelul pe care i l-am ridicat cu două degete de pe jos. Şi să stăm la o discuţie scurtă, concisă, ca fumul de ţigară plecat metodic din furnalele la purtător pe care le tot frecăm îngheţaţi între degete. Să aibă cu 3 ani mai mult decât mine, să-i placă oraşele medievale şi să-şi urmărească trupa preferată în turneu prin ţară. Când va fi prea târziu pentru mai multe, să-i strecor o carte de vizită în palma cu două degete cu model norvegian. Blogul meu va fi ajuns undeva, sus. Iar eu lucrez în domeniul publicitar. O carte de vizită simplă, cu fum de ţigară pe colţuri şi mirosind a gumă de mestecat cu struguri. Le ţin pe toate la un loc. Şi el chiar să mă sune. Să mă cheme în părculeţul ăla de pe marginea drumului unde mă opream să fumez când veneam verile la festivalul meu prefrat de rock. Să-mi spună că şi el crede în reîncarnare. Că a avut déjà-vu-uri cu mine şi cu fumul de ţigară.
Că-şi aminteşte când m-a văzut în dimineaţa aia la Braşov, în gară. Târam de bagaje şi-mi cumpăram ţigări. Ţine minte portofelul meu original. Nu mai văzuse pe nimeni să-şi ţină banii pe post de semn de carte. De fiecare dată când primeam restul, puneam câte o bancnotă aleatoriu între paginile cărţii şi ce-mi părea mai răsărit de acolo păstram ca motto. Ţine minte c-ar fi vrut să mă abordeze, dar trenul lui pleca în vreo 3 minute. Eu ştiu că nu l-am cunoscut, dar ştiu şi că mi-ar face o plăcere teribilă. Îl cheamă Octavian. Coincidenţă? Nu cred. Îi spun că unul din fiii mei va fi Octavian. Poate să-i fie naş? Ar putea să-i fie şi tată, gândesc în sinea mea.
Îmi place cum îşi aprinde ţigara. Îmi aminteşte de ziua când am aprins-o şi eu după ce am citit vorbe de duh. Şi-a mi-am dat duhul la primul fum. Cu cât eram mai încărcată spiritual, cu atât mai natural era actul meu preferat.
Îl văd cum se uită după oameni pe stradă.
- Chiar îi cunoşti pe toţi?
- Nu, dar mi se pare fascinant ce poartă-n ei.
- Şi tu încerci să le ghiceşti povestea?
- O ştiu dinainte, am luat parte la ea.
- E mai frumos să nu cunoşti şi să dai cu presupusul.
- Preocupare de ţigănci escroace.
- Preocupări de oameni cu imaginaţie.
- Cu mult timp liber.
- E frumos să le dai dimensiunea pe care o vrei tu, poate că ei nici nu visează la ea.
- Tocmai d-aia nici nu-i bine să le-o vânturi pe sub nas. Unii poate au complexe de inferioritate.
- Dar ei nu-mi citesc gândurile.
- Ţi-ai fixat ghiocul chiar sub nasul lor. E la îndemăna tuturor să-ţi ghicească-n el.
- ?
- Citesc în fumul de ţigară.
- Nu-nseamnă nimic.
- Aici te-nşeli. Mai ţii minte când ai scris pe ţigări şi le-ai fumat? Acum plămânii tăi sunt cărţi deschise şi cine ştie să vadă-n ele te citeşte.
Ştie. Ştie. Sufletele pereche se găsesc la o ţigară amicală. Ca-n vremurile bune. Ca-n adolescenţă. Poate nici nu creştem atât cât ne dorim. Lucrurile importane se întâmplă ciclic. Copilărie-adolescenţă-copilărie-adolescenţă. Chiar dacă nu mai ţinem minte nimic de atunci, au fost cele mai frumoase momente. Şi se repetă. Devin memorabile.
Păcat că astea se întâmplă numai în filme.
Eu rămân cu ţigara. Mă-nchei la geaca de piele şi scriu povestiri din gară. Până vine trenul, îmi trăiesc viaţa pe un peron. Şi îmi uit intenţionat bricheta acasă sperând că jumătatea mea aleasă arbitrar din mulţimea navetiştilor şi turiştilor îmi va oferi un foc şi va rămâne să-mi ţină de cald până când va trece toamna zorilor vieţii mele. Şi să mă tragă în faţa şemineului când frigul şi-ntunericul vor trage de mine-n iarna fiinţei.
Dar astea se întâmplă numai în filme.
Nu mi-a spus nimeni că dacă fumez, nu e neapărat posibil să intru-n pielea personajelor pe care le admir. Aştept, totuşi, ca viaţa să bată filmul.
Dar asta se întâmplă numai în filme.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu