Noapte bună, Irina... [Ca de 3:55 a.m.]

   Cât de plină ar fi luna, tot goală e fără tine. La ora asta târzie de nesomn pustiu, tu eşti singurul ce-aş vrea să mă ştie. Din trezie te strig, la fel de moartă ca-n somn, la fel de vie ca-n vis, şi fără nicio speranţă de a primi un răspuns. Scrisoarea asta mi-o scriu mie. Pentru că e prea târziu ca tu să înţelegi şi pentru mine e prea devreme ca să îmi mai doresc să mai dorm.
   La ora asta târzie, nici soarele nu răsare, ca să mă sature de lumină şi să mă împace cu întunericul. Ce dulce se face firea când soarbe-n orbire din amar, când nu vede genunea ce i se toarnă în potir... Ce veştedă e gura, alteori matcă vie, viforoasă a sărutărilor tale... Ce mică mă fac, când cresc fără să îmi dau seama...
   Şi uite cum sunt neclintite stelele, parcă atunci când vreau să le văd nu sunt atâtea; acum, când nu am nevoie decât de un paznic tăcut care să ţină sub cheie lacrimi inapt tăinuite se fac şi mai multe. de parcă singurătatea mea ar putea fi alinată cu un buchet de raze neplivite... Lipseşte matroana, aia goală, care te aşteaptă pe tine să îmi umpli noaptea cu cel mai evaziv "te iubesc". Luna. Stă undeva, ascunsă, de pază la un harem obraznic inaccesibil, expus într-o vitrină prea înaltă ca să poată fi mângâiată, fie numai cu buricele privirii...
   Frunzele se mişcă lasciv pe propra dungă, unduind un dans plin de-un erotism fantezist şi prea gri, de asfalt parcă. Şi sunt senine, în goliciunea lor fantasmagorică, iar rotunjimile li se profilează atât de simplist, că parcă n-ar mai fi. În bezna asta. luciditatea le surâde. Şi se-ntrec în dansuri care mai de care mai deşănîate, dezlănţuite sprea ciuda haremului păzit de lună. Cu fiecare sclipire înfrântă, nervurile lor se strâng mai abitir, se înfioară fals şi promiscuu, iar clorofila le fierbe-n vine, făcându-le să tresalte orgasmic, fără nicio umbră de pudoare.
   Pântecele li se umflă de mândria de a-şi atrage admiratori, fie ei cu ochi profani, umani, cupriviri languroase, pofticioase, flămânde, apoi hămesite de extaz. Pofta lor taie în carne vie, frunzele dansând într-un palpitant exhibiţionism îmi dau fiori la ora asta din noapte. Par a se apropia de gâtul meu, să îl pecetluiască cu un soi de sărut al morţii, rece, dar totuşi cald de sângele sorbit fluid, aşa cum îl sustrag vampirii din grumazul victimelor... Par a mă leşina într-un adânc avans al conştiinţei fragmentate, secate, bătute, cariate... Oare doar eu le văd aşa...?
   Oare doar eu citesc surâs carnal pe trupurile lor fără feţe şi fără de intenţie...?
   Ora asta fără tine elungă şi infernală, azimutală. Încerc s-o proiectez pe planul înclinat al mansardei, însă cearcănele îmi îngreunează munca, îmi denivelează netezimile şi le aprofundează... Parcă te aud, surd, nepăsător la ultimele lacrimi care nu m-au lăsat să adorm. Tu poate că ai reuşit, în pofida disperării mele singularizate, aglutinate, amputate... Intermitent, inimile noastre bat distincte. Cred acum într-o singură mare realitate: tu dormi, iar eu nu. Tu ai scăpat de furia oarba care pe mine încă mă mistuie aritmic, astmatic.
   Cu toate astea, te iubesc la fel de mult. Poate mai mult, cu fiecare dispută. Şi, fără pic de simţ de răspundere sobru, sau măcar treaz, mă încredinţez singurului Dumnezeu în care cred- Acela care mi te-a dat, numai El ştie când şi de ce. Apoi, ce mai rămâne din sacrificiul meu îndoielnic, cenuşa cu vine şi sinapse rămasă, mă strâng şi încerc să mă adorm. Nu pe lespedea încă aburindă de prinosul păgân, ci pe un pat încă dogorind de căldura a două trupuri dornice de sacrificiu de sine, reciproc...

Trupşisufletdenoroi [O estetică a urâtului]

   În ţigara frângândă, în privirea zăcândă,
   cu pleoapa căzândă, Iubeşte-mă.
   În noaptea gemândă, soarta flămândă, poarta arzândă-
   rămâi lângă mine.
   În zvâcnirea plăpândă, cu limba luptândă, îmbrăţişarea ruptă,
   cântă-mi până-adormi.
   În patul golit, pieptu-mi dezvelit, cu spiritul zdrobit,
   aştept zorile.
   Cu inima multă, strania-mi mutră, coapsa cea slută;
   te chem.
   Inima ruptă, cu mâna udă, riposta-mi pierdută
   mă vindec de plouă.
   Nesomn de neluptă, rapace redută, cazonă-amăgire coruptă,
   mă lupt ca să pierd.
   Fortific din culpă, cu sânge, o cupă
  din care beau nesaţ şi nectar.
   În ura de după, îmi rup dintr-o pulpă
   cea mai amară zvâcnire de sine.
   Cu gândul să rupă durerea de după
   casapul sufletului mă-njunghie-n plen.
   Cu zbucium şi zgomot, mă soarbe în ropot
   dragostea lui- metastază curată.
   Nu doare în curget, mă seacă la cuget
   umbletul lui viu prin vine.
   Mă rupe în muget, rugă pe-un lujer
   strigăt de om disperat.
   Că seara ce vine, amară rănire
   ne-aduce pe noi iar departe.
   Lui mâine mărire, de dor bulimic orbire
   şi lacomă roadă din noi.
   Coloană de nori, vom voi amândoi
   să ne rupem carnea-n dezbine.
   În zgomot de ploi şi asalt cu noroi
   noi pururi căra-vom destine.

Caleidoscop vivant.

   Sunt adepta mersului pe sârmă. Iubesc periculos. Şi iubesc să iubesc periculor. Şi tot aşa.
   Merg pe sârmă la miezul nopţii, când bate clopotul păcatelor neplătite, când plouă potopul crimelor nemărturisite, când se spală cel mai uşor scăpările ele ce duc la pierzanie, când ceasul spovedaniei te îndeamnă să te mărturiseşti adept al viciului, luna te lasă să te mântuieşti, însă tu nu vrei. Îţi mai aprinzi o ţigară şi mergi pe sârmă. În seara asta nu mai bate clopotul până la 1. La 12 încremeneşte timpul şi aşteaptă să te plimbi prin mine, cu ţigara în colţul gurii şi cu gândul aiurea. Un instantaneu ce va dura o viaţă. Şi o viaţă ce nu va mai alerga, instantaneu...
   Mă gândesc la copiii care trăiesc în cimitir, pentru că, paradoxal, viaţa i-a aruncat la cotitura cu moartea. Ei văd zilnic cum se moare, cum se trece dincolo, cum se uită. Şi poate că e mai bine aşa. Nu le va mai fi frică să doarmă... Aşa cum îmi era mie, până să te întâlnesc. De plictiseală, nu îmi aprindeam o ţigară, ci mâ gândeam că o să mor odată. Şi că nu o să mai aud. Nu o să mai văd. Sau să simt. Şi aşa. stând în pat, simţeam cum mă prinde vidul, cum mă încurc în toată simplitatea aia monumentală, în tot negrul ăla nemutilat, în tăcerea aia în care ţipătul meu deznădăjduit nu se auzea nici măcar în mintea care-l făurise. Mă ridicam asudată şi buimăcită şi plângeam deja de vechea frică. Trăiam mereu cu teama de sfârşit. Mi-era lehamite de noi începuturi, intuind prematur că au şi un sfârşit, mai mult sau mai puţin împurpurat de aşteptări, pregătiri, lacrimi, scâncete sau ecouri de bun-rămas. Ce rost să mă complic în afara rutinei mele- singura care îmi garanta obsesia repetiţiei, singura care nu ameninţa să se fângă într-un alt sfârşit?
   Asta până să te întâlnesc pe tine. Tăcerea de la miezul nopţii nu mă mai târăşte în abis, ci răscoleşte în mine  măruntaiele secate şi lichefiate de atâta drag şi dor. Şi nu îmi închipui cameră de tortură mai cumplită decât camera mea la miezul nopţii, când ies să merg pe sârmă şi tu dormi.
   Merg pe sârmă şi mă joc cu trupul meu, singura agoniseală ferită de timp şi nesuferită de vreme. Mă îndoi în vânt când afară nu se clinteşte nicio frunză şi ma perind de la un capăt la altul al acului exagerat de ceasornic, ce a înţepenit până la 1, când o să bată de 12, ca să mă păcălească că am trăit mai mult cu un fum de ţigară, cu un pas debil, cu un ţipăt labil. Nu mă aude nimeni, dacă tot îngheaţă timpul. Aşa că strig. Şi mă vait. Şi mă zbucium. Şi caut. Mă opresc. Fugăresc acele de ceasornic în jurul cadranului, încercând să mişc mecanismul îngheţat, să mai vină o dată momentul să te aud.
   Nu-mi mai trebuie zile, să arunc degeaba cu ele în dreapta şi-n stânga, cu o mărinimie nebună, de nabab văduv de viaţă. Îmi trebuie bătăi de inima în care să măsor dorul, aşteptarea, întrevederea, îmbrăţişarea, sărutul. Şi putere, ca să îmi alin singurătatea, atunci când nu poţi să o faci tu.

   Merg pe sârmă, jucându-mă cu vântul schimbării, ce unduieşte aţa sub mine cu un zgomot mai firav decât riscul de a nu mă mai trezi. Timpul s-a deblocat, eu m-am împiedicat şi era să cad din turnul meu de fildeş. Clătinându-mă ameninţător, ridicând o falcă-n cer şi coborând una-n pământ, îmi promit să aştept, cuminte, până ai să te trezeşti. Îmi place să mi te închipui dormind. Trebuie să fie cel mai frumos lucru de care nu voi avea parte vreodată.
   Capturează-mi sufletul într-o maşină de vise. Şi ţine-l acolo, instantaneul unei vieţi trăite repede şi renegate şi mai şi. Prinde-mă in ce ai tu mai de preţ şi promite-mi că nu mă vei de afară când o să treacă timpul meu. Promite-mi că nu o să mă uiţi, când viaţa va pune sârma pe care am dănţuit seară de seară hotar de netrecut între noi. Atât îţi cer. Să nu mă uiţi şi să îţi aminteşti de mine luminos. Cum m-ai sfătuit şi tu când ne-am cunoscut: "lumină bună!". Acolo să mă păstrezi şi tu. Într-o veşnică lumină bună. Să-mi fie paşaport spre Rai, când voi fi prea obosită să mai pot pleda în propria-mi favoare.
   Tu m-ai vindecat de aşteptare. De frică. De moarte. Îţi mulţtumesc. Primeşte umilul meu omagiu. Lasă-mă să te iubesc. Acum. Şi mâine. Şi mereu.

Cratima/patima ne omoară

   Am mai avut de a face cu dor. Şi cu doare, tare, rană de foc. De beton turnat, asfalt, peste fundament de pământ. De dungi albe trasate în gri, mânjind de kilometri o aripă sângerândă, lăsată amanet deşertăciunii distanţei mult prea lungi... Am plecat la drum cu aripa căzândă peste un infern fierbinte şi gri, singura culoare închisă pe care o poate murdări decepţionat o nuanţă de alb...

   Drumul meu se scurgea între depăşiri, la care inima mea se oprea ca la un semafor. Ceva din viteza cu care târam de aripa mea bolnavă mă făcea să cred că am să mor. Linia punctată se făcea una. Gândurile mele se făceau una. Făptura mea se făcea unul...

   Şi mi-era deja dor de doare cât de departe mă secam de palme date-n pântecul ce doare de dor de el...

   Nu gândeam să pot să-l văd şi să fie vederea mai dulce decât obişnuinţa... Regăsirea departe de leagănul originar al pasiunii e mult mai bogată. În fibre [musculare] rupte şi părăsite de trup de dragul altui trup mai drag. În calorii care ard ca să ţină trează distanţa care se topeşte ca o lumânare muribundă către sfârşitul unei nopţi de amor. În dor, de necredinţă că e aievea ce se-ntâmplă. Şi îl ţineam în braţe, slujindu-mă de toate degetele mele amorţite, ca să îi pipăi toate trăsăturile, să le întipăresc adânc în minte, precum un om care cunoaşte ziua când i se va lua lumina ochilor... Asemeni uni orb care a văzut, l-am privit o dată, apoi m-am deschis şi am închis ochii, ca să-l văd cu palmele reci undeva unde nici o inimă nu mai încape.

   Mi-am trecut viaţa pe deasupra ochilor lui, prinsă între cute mici din vârf de deget. Fiecare din ele îi cânta o poveste pe care nu mai era în stare să o asculte. Şi lumea, neam îndepărtat, se prăvălea în jurul nostru- prăvălie de sentimente deschisă impropriu pe o mână de dale de piatră... Iar eu mi-l prindeam în piept, ca pe o broşă adâncă, legată cu şnur de vene de un atriu rămas liber la sistolă. El mă sorbea ca pe o ceaşcă de cafea, cât îl prindea puţin somnul, în centrul oraşului. Se trăgea din mine, iar eu mă trăgeam spre el. Eu mă completam cu el, prins în corsetul rochiei mele de pori şi de migrene, iar el se regenera din mine, lipită cu viaţă la pieptul lui răsucit de nesomn...

   L-am găsit şi acolo. Atunci de ce durează atât de mult să îl găsesc în mine?! Pentru că, de la bun început, l-am îngropat atât de adânc, încât nimeni să nu-i mai poată lua vreodată urma, ca să-l hăituiască din sufletul meu, cu sălbăticia dobitoacelor domesticite de nesărut... Dacă ar fi tras de mine, să mai rupă-n două ce aveam întreg în trup, probabil mi-ar fi fost uşor să mă ghidez după o rană frumoasă, ca să dau de el. Însă nu s-a zbătut şi m-a lăsat să-i acopăr gura cu un analgezic destul de puternic încât să-i ia mai mult decât durerea şi amintirile: să-i ia şi vederea până când va ajunge la loc sigur... Drumul spre inima mea e accidentat şi periculos, de-aia am hotărât să nu-l las să-l facă de unul singur, de teamă că îi va fi prea greu să ajungă la capăt şi să nu se dea bătut. L-am adormit şi l-am închis undeva în mine. Şi acolo am uitat împreună de "mine" şi ne-am coalizat spre a ajunge la "noi"...

   Asfalt, gri, cenuşă de roze arse peste un rug aprins pe rugi muritoare...

   Distanţă, albă, dureros de ceţoasă, murdar de curată...

   Vis, spectral, mahmur şi învins de realităţi crud de dulci şi cumplit de imaginare, searbăd şi totuşi prea încărcat de sânge, umoare şi plasmă...

   Noi, nergi, nori în ceaţă, furtună acoperită de anost şi senin.

   Vreau să urmeze rutină, să cadă, să calce, să-mi zacă pe retină. Vreau să urmeze la fel. Nimic altfel. O zi, şi alta, şi tu, din nou eu... Şi tot aşa. până când pronia cerească se va îndura de noi şi ne va surprinde, schimbând apa zilelor de ieri în vinul vieţii viitoare...

   Şi ştii ceva? Cenzura neagră, difuză a buzelor tale stă cel mai bine drept căptuşeală buzelor mele atât de încăpăţânat indecente, uneori. Şi silogismului braţelor tale îi lipseşte esenşialul: concluzia şi raţiunea formelor mele, care se ascund în lumină, vânând momentul când ai să mă subjugi. Desprinde-mi filozofia de carne şi citeşte-mi irişii deşerţi: mă amăgesc în somn sau trează, sperând că niciodată n-ai să pleci

Delirul

   S-a auzit ca o detunatură în noapte. Zgomotul venea de la etaj, dar n imeni nu-şi arunca ochii până acolo. Era târziu. Era ea, aprinzându-şi ţigara de la miezul nopţii. Făcea asta frecvent, cu o plăcere dezarmantă pentru vârsta ei fragedă. Era singura ei plăcere perversă, care o ţinea la adăpost de lumea gri prin care se tot preumblă tipare umane nefericite. Era prea bună ca să nu se strice singură cu ceva. Şi-a "achiziţionat" un viciu care să o scape de temerea că s-ar încadra în vreun tipar prestabilit.
   Era tabietul ei. Nu adormea devreme, ca să poată deschide geamul şi să îşi rezeme coatele de pervaz, în timp ce flacăra de la brichetă se întindea pe un firicel de tutun, apoi îl molipsea pe al doilea, până ce cumprindea şi hârtia şi se tot ducea... Când aprindea bricheta, se auzea atât de tare încât parcă şi-ar fi detunat sufletul în mijlocul lui nicăieri... Nici vidul nu putea transmite mai repede un ecou mai slab şi mai inofensiv... La ora aia nu o deranja nimeni. Savura fiecare fum care i se prelungea pe buze, ţinându-l, împotriva voinţei lui, încă un moment prelungit în corp. Îl trîgea înapoi, îl amesteca în plămâni şi îl târa apoi până pe nări. Era joaca ei de la miezul nopţii.
   Uneori se simţea de parcă ar juca şotronul pe pervaz, aruncând cu timpul, în loc de pietricica aia care decide unde trebuie să sari... Alteori îi venea să sară ea însăşi, fără să mai lase timpul să decidă pentru ea. Însă în seara asta se gândea. Adânc. Era o transă semilucidă înecată în penumbră...
   Ce se întâmplase? Şi-a promis să nu mai cadă atât de uşor. Şi-a promis să se joace cu suflete, aşa cum s-au jucat atâţia cu al ei. Dar parcă o ţinea ceva. I se perindau prin minte tot felul de momente... De la primul sărut, până la dansul din ploaie... De la sărutul pe frunte, până la simpla şi sugestiva strângere de mână. De la zămbetele pe care chipul i le "secreta" din ce în ce mai greu până la chicotelile surde prin care se mai lega de copilărie...
   Se gândea la el... Nimeni nu o mai făcuse să râdă aşa...
   Apoi văzul i se înceţosa, iar imaginaţia i se tulbura. Închidea ochii şi simţea pielea lui umedă frângându-se de a ei în mijlocul ploii. Buricele degetelor ei asudate, plimbându-se de-a lungul vertebrelor lui puţin ieşite în afară... Buzele încordate încercând să acopere fiecare milimetru de piele de la nivelul ei... Muşchii scurgându-i-se şi ea prăbuşindu-se în noroi, cu unghiile înfipte în braţul lui... Era prima oară când ieşea în ploaie şi nu voia să mai plece. Înnebunise. Simţurile i-o luăseseră razna...
   El era lângă ea. Ca o fantasmă plăsmuită de fanteziile ei delirante... Totuși, era un adevăr palpabil. O credință întrupată. O dorință realizată. Ca să se convingă, nu era nevoie decât să se apropie, să-și unească buzele și să le lipească de reflexia simetrică ce i se înfățișa.
   Un prim sărut în bătaia vântului. Un al doilea, garnisit cu picuri de rouă. Un al treilea îi apropia din ce în ce de pământ. Un al patrulea avea gust de mușchi, licheni, iarbă sălbatică, viață... Un al cincilea se alipea deja vârtejului, speculând cu o cupiditate demonică îmbrățișarea preliminară. Buzele se transformau deja în centri nervoși, preluând vibrație după vibrație și transmițânndu-le de la corp la corp... Stimulii rămâneau crestați pe pielea sensibilă din jurul gurii, care se deschidea neregulat, încercând o amară sincronizare cu bătăile inimii. Încerca să nu se piardă cu firea și să rămână calmă... În van...
   Ploua deja de prea mult timp. Parcă cineva de acolo, de sus, vedea fertilitatea sentimentului înfiripat între ei doi și arunca peste el o binecuvântare mută și înșelătoare... Cu pământul alături, cu apa șiroind pe corpurile lor încinse, era clar că nu mai există drum de întoarcere. Un zâmbet îndoielnic flutură pe buzele ei. Parcă nu îi venea să creadă că iubește din nou.
   Apoi inima îi zvâcnea și mai tare, buzele se răsfrângeau, fragile, dezgolind un surâs extaziat mai grăitor decât privirile însele... Îi apucă mâna și o strânse tare, arătându-i că nu mai suporta amânare. Simțea atâtea, încât era coninsă că de-abia se născuse... Era ca și când toate iluziile de până atunci se micșorau în fața simțămintelor hiperbolice care îi umflau pieptul și îi dezgoleau rotunjimile... Parcă nu mai simțise niciodată nimic. Parcă amorțise într-o poziție fără perspective, care îi blocase funcțiile vitale... Hibernase sufletește atât de mult, încât parcă nu se mai gândea că inima îi va bate în chip veridic vreodată.
   Aluneca într-un delir atât de furtunos, încît nu își mai putea da seama dacă e totul aievea sau închipuirea flămândă de senzații și experiențe îi juca din nou feste... Îi era de ajuns să tresară spasmodic, ca să simtă alături un alt trup cald care o ținea la adăpost de ploaie și o ferea de răceala vântului. Vântul - care le învelea trupurile unificate, dându-le o formă elastică, mlădioasă, ascunsă în văluriri crepusculare... Tot trecând pe deasupra lor și înconjurându-i, era ca și când ar fi făcut din fragmentele supuse uniunii bucăți vii de chihlimbar... Rafalele nu îi uscau, îi modelau, îi întregeau, îi schimbau...

   Scindarea era iminentă... În ploaia de mai, jumătățile regăsite, obosite de perfecțiunea întregului hotărau să se despartă și să se mai caute o vreme, până să ajungă din nou unul... Hotărâră să lase dorul să se joace cu inimile parțiale rămase  palide după ce au bătut fiecare pentru doi. Fiecare pentru un trup mai mare. Fiecare pentru ”împreună”...
   Un tunet umplu valea în momentul în care cei doi își desfăcură brațele, rămase ca un corsaj veștejit, mulat încă perfect pe forma care îi dădea sens și care i-a fost luată... Chiar și ei doi, păreau să se fi rupt într-adevăr unul de celălalt. Parcă numai unul celuilalt își dădeau sens și împreunarea sufletelor le era cauză unică, ce scuza mijloacele regăsirii...
   De acum știau că trăiesc pentru regăsire. Toată viața hoinăriseră haotic unul în căutarea celuilalt, acum nu mai aveau decât să leviteze în apatie, așteptând cu anxietate momentul revederii. Le-a fost dat să guste din ambrozia perfecțiunii, a regăsirii unității primordiale. Androginul se refugiase în două trupuri ce îi duceau legenda la împlinire și care îi glorificau mitul. El fusese unul, obligat apoi să fugă în direcții opuse, dând naștere unor jumătăți diforme și suferinde. Ei fuseseră doi, și parcă nu le venea să creadă cât de bine le vin trupurile la unison, legate pe toate planurile,absorbind întunericul din jurul lor și cedând imediatei apropieri un halou difuz, din care să răzbată împlinirea...
   Răzvrătit sufletește, cuplul pune între jumătățile aceleiași inimi o stavilă mai tare decât piatra zidurilor de fortăreață: distanța. Extazul momentului nu putea fi egalat ca plăcere decât de agonia așteptării. Așa că androginul scindat s-a împrăștiat în lume, jurând fidelitate momentului regăsirii.


   Țigara se apropia de filtru. Vălătucii de fum deja se amărau. Visul deja se termina. Și ea era tot singură. Însă un zâmbet îi înflori trăsăturile marmoreene. El era cu ea. Știa unde se află, știa ca o iubește, știa că se va întoarce. Diviziunea androginică nu va rămâne niciodată singură, odată pusă față-n față cu întregul. Lege nescrisă. Care îi îndulcea așteptarea și îi prelungea obișnuința în vicii.
   În noaptea albă se auzi încă o detunătură. Încă una... Din nou... Atâtea salve tributare viciului în noaptea asta lipsită de pasiune... Până când se vor fi regăsit, plamânii ei se vor fi înnegrit și inima se va fi albit de atâta beatitudine...
 

"This I love"...

   Poate că da, poate că nu...
   Nu ţi-am simţit vreodată lipsa, până când nu ai plecat cu adevărat.
   Atunci mi-am dat seama cât de mult m-am jucat şi mi-a părut rău pentru o secundă. Nu mai mult. Ai consimţit jocul ăsta pueril de-a "v-aţi iubitelea"... Şi nu ai ştiut niciodată cum să mă ţii lângă tine. Norocul meu că am învâţat cum să rămân. Nu m-ai făcut niciodată să-mi fie dor de tine. Mi-am dat singură seama ce înseamnă...
   Niciodată nu am crezut că trăiesc o poveste. Asta până când am primit un telefon. M-am uitat prin gloată. Te-am căutat. Te-am văzut. M-am strecurat până în spatele tău. Te-am sărutat. Şi a început urmărirea finală. Ultima verigă a lanţului ce încerca anemic să ne mai ţină laolaltă, ţn condiţiile în care pulsaţiile adolescenţei mă îndepărtau de tine mai mult cu fiecare zi ce trecea... Te-am luat de mână. Deja însemna altceva. Deja începuse numărătoarea finală. Deja vremea noastră se măsura în secunde, minute, câteva ore. După asta, urma detonarea sufletului meu. Bum! O mie de mâini nu or să ajungă să mă adune la loc pe toată.
   La un moment dat, m-am pierdut. Nu am mai văzut clar. Lumile se amestecau în faţa mea. Şi am vânat steluţe verzi direct din braţele tale. Şi m-ai luat în braţe, m-ai ridicat şi m-ai învârtit aşa cum demult doream să mi se întâmple... Apoi mi-ai dat drumul şi am căzut. Nu mai făceam bine distincţia. Am băut pentru că nu mi-am mai făcut nicio grijă. Era, doar, ultima oară când te puteam avea aproape. M-am lăsat pradă agoniei şi extazului. În ziua aia am experimentat, pe rând, toate senzaţiile... M-am bucurat că te am, ca, la numai câteva ore distanţă, să regret că am pierdut atâta din trecut...

   Am alergat cu tine de mână. M-am îngrijorat că nu te mai pot vedea. Am ţipat la tine. Am râs prea zgomotos chiar şi pentru mine... Atâtea lucruri mici care m-au făcut fericită în prima zi a lui iulie...
   Am vrut să plec. Când au cântat melodia noastră. Şi nu am mai plecat. Am stat. Am plâns. Am simţit, într-adevăr, că ne îndreptăm spre nicăieri. Ni se dăduse un ultimatum. Şi aş fi dat orice să pot să-l încalc. Dar nu puteam trece peste timp. Nu puteam să scot din buzunar o sticluţă micuţă şi drăguţă cu praf magic, să îl arunc în jur şi să opresc lumea în loc ca să mă conving dacă te iubesc sau nu. Oricum lipsa ta are să-mi arate asta curând. Şi asta doare cel mai tare.
   Cu creionul de ochi curs şi întins pe toată faţa, zâmbeam şi te rugam să ai grijă. Şi tu îmi spuneai că sunt frumoasă, chiar dacă în acel moment şi eu m-aş fi speriat de mine, dacă m-aş fi văzut... Şi toate chestiile jalnice pe care le-am făcut toată ziua, doar de dragul de a nu rămâne nefăcute la timpul lor nu ţi-au scăzut cu nimic admiraţia pentru mine. Încă eram şi încă sunt fata pe care şi-o doreşti.
   Dar ai plecat. Eu nu pot rămâne singură acum. Mi-e frig şi ceaţă când mă gândesc la asta... Şi ţie îţi trebuie o legătură validă o viaţă-ntreagă de acum încolo... Nu pot să mă mai joc. Oricât de mult mi-aş dori, mizez pe două destine care nu pot fi jucate la o clipire a beţiei... Decât să regretăm mai târziu... Mai bine ne frângem în colţuri de lume diferite...
   Am promis să nu te uit curând. Şi probabil că nu te voi uita vreodată. Sper să faci şi tu la fel. Şi sper să nu îţi mai laşi inima pe mâna oricărui copil, să experimenteze dragostea pe ea... O să îmbătrânească cu fiecare experienţă de genul şi nu o să mai reziste... Promite-mi că vom fi bine, oriunde ne vom afla. Şi promite-mi că îţi vei găsi fericirea şi fără ocrotirea mea.
   Va fi mai uşor cu fiecare zi. Până când, în ultima zi a vindecării, vei realiza că ai uitat unde stau. Apoi îmi vei uita numele. Şi, la sfârşit, îţi vei trăi finalul de poveste, pe care îl meriţi din plin. Iar eu voi simţi adierea fericirii tale şi mă voi bucura pentru tine. Pentru că, odată, am fost tot ce-ţi doreai. Când ţi se va împlini dorinţa, vei vedea că ai reuşit singur, fără mine. De unde rezultă că nu am fost chiar tot... O parte din tine poate că tânjea după veridicitate chiar şi atunci când i se părea că eu sunt cel mai palpabil şi sigur aspect al realităţii.

Garderoba cu flash-backuri

   Hai să vorbim despre noi. Despre ceea ce tu nu o să accepţi niciodată. Despre faptul ca ne vom găsi într-o zi. Şi, fie că îţi va conveni sau nu, ne vom iubi Nu pentru totdeauna. Ci numai atât cât îmi va fi necesar cât să îmi intri în creier. Şi să-mi populezi circumvoluţiunile. Să le acoperi din tine... Ghici ce se va întâmpla atunci. Voi rămâne nu numai oarbă, ci şi inconştientă. Voi uita totul. Mă voi naşte din nou, matură la chip şi goală pe dinăuntru. Gata să o iau pas cu pas numai ca să mă umplu cu tot ce-mi face rău din tine.
   E ca şi cum m-ai reprograma. Fără să ne dorim asta, aş deveni sclava ta umilă. Condamnată să mă slujesc de tine ca să-mi recapăt memoria şi să te uit.
   Eu nu port rochie. Te-aş întâlni în rochie. Ca să ştiu că nu se va mai repeta vreodată şi că faci parte dintr-o realitate alternativă, pe care, în cazul în care nu aş mai putea-o accepta, aş nega-o. "Nu am cum să te iubesc. Nu te cunosc." ; "Ba da, purtai o rochie când ne-am găsit." ; "Imposibil, aş zice, eu nu port rochii."
   Şi totul ar reintra în normal.
   Aş putea să îmi rescriu oricând trecutul. Hotărând în câte o fracţiune de secundă, în funcţie de dispoziţie, dacă am purtat atunci rochie. Dar nu am purtat niciodată rochie... Sau...
   Sau depinde de tine. Dacă mă faci sau nu să îmi doresc să nu te fi cunoscut.
   Ştii ce? Ai multe şanse să nu îţi uit vreun cuvânt. Aşa că ai grijă cum le foloseşti.
   M-aş putea preface că nu-mi pasă, dar n-aş putea nicicând mima indiferenţa pe care o exersezi tu cu atâta naturaleţe. Mi-ar plăcea să îţi tragă vreodată vântul un colţ de suflet afară. Să te dezgolească puţin, nesemnificativ, ca eu să văd cum eşti de fapt. Să sper că îţi pasă.
   Îţi pasă? Sau doar mă arunci, dezarmată, într-altă ceartă cu a doua mea personalitate? Eşti iarăşi doar un "eu" întors pe dos...?

   Cine eşti, de fapt? Şi ce anume ai vrea de la mine?

   Nu e nici azi, nici mâine momentul potrivit să intri în viaţa mea. Momentul ăla îşi are locul numai când eşti tu decis că vrei să-ţi încurci viaţa în părul meu. Şi mâinile în viaţa mea. Eu aştept. Că viaţa mea e o suită de nereuşite aşteptări prelinse printre ambiţii utopice de voluptate închegată în picuri de rouă... Şi viaţa mea e o reuşită pe cale de a se împlini. Te-a lăsat, însă, în urmă, odataă, pe când nu ne cunoşteam şi de atunci tot aşteaptă să prinzi ritmul şi să revii în joc.
   Vezi ce cuminte e inima mea??? Stă în loc ca să te aştepte. Deşi poate că tu nu o să mă ajungi niciodată. Şi stopul cardiac se va transforma în vis. În vis... În întuneric... Nu voi mai vedea. Nu voi mai simţi. Nu voi mai cunoaşte. Şi va fi târziu, deşi dimineaţă...
   Atunci îmi voi aminti cp eu nu am purtat niciodată rochie, deci nimic din ce m-a durut nu s-a întâmplat. Iar tu vei fi în continuare în urmă, rescriindu-ţi prezentul astfel încât să îmi placă. Şi să nu te mai iau de la capăt atât de insistent. Şi o să mă faci să mă mai gândesc dacă am purtat sau nu vreodată rochie :)

Caldarâm cu vise, gene, irişi

   Îmi pare rău că nu pot fi o oarecare. La fel de rău cum îmi pare că las privirea să vorbească de la sine, să lege şi să dezlege destine, să blesteme şi să mântuie, să aibă şi să-i piardă. Îmi pare rău că intru-n vieţi ca în muzee : prea săracă de mine ca să-mi mai permit să ies după aceea. Şi de ce mi-ar mai părea rău? De feptul că-mi las ochii să cuprindă ceea ce inima se zbate să scoată afară. Adică pe tine, coproprietar nelegitim al unui trup urgisit de soartă şi de sorţi.
  Poţi să mă câştigi prea uşor. Secretul meu e că nu mă las cucerită. Mă cuceresc singură, fiind oglinda unor gesturi menite să acapareze. Greşeala e numai de partea lor. Dacă vor să mă subjuge, nu le voi da şansa. Ochii mei, însă, da. De aceea nu mi-i simt ca şi când ar fi ai mei, îi alung departe de torentele mele interioare, de teama de a nu reflecta vacarmul, zbuciumul, indecizia, groaza, dorul, orbirea... Mă tem că, dacă voi rămâne oarbă tentaţiilor, voi orbi până la capăt...
   Atunci, îmi e de ajuns un singur moment de slăbiciune ca această parte din mine să nu mai divulge niciodată comediile care mă trag spre interior...
   Mi-ar părea rău să mai iubesc. Şi asta pentru că,iubind, mi-aş aminti cât de bine era când mă zbăteam, neştiutoare, în lichidul amniotic al vieţii pre-sentimentale. Pe de altă parte, am iubit. Şi cum poţi să te laşi de aşa un sport...
   Mi-aş lăsa ochii să decidă, dar mi-ar trăda vălmăşagul de intenţii neprielnice...

   Mă las la voia întâmplării. Fortuna caeca est. Şi poate loteria sorţii îmi va lăsa ochii să tragă un bilet norocos. În timp ce suflete sălbăticite ce-mi dau târcoale, în intenţia de a mă cotropi temporar şi temporal, ochii mei se reduc la instinte primare care le inundă pupiele şi le umplu de ură. în timp ce sufletul musteşte de frică. Ochii ma vor distruge. Că reflectă o atitudine primordială, netrecută prin prisma pragmatismului... Dacă i-aş lăsa întotdeauna să vorbească pentru mine, aş fi iubită crunt, silenşios, fără pretenţii, cu ardoare, infinit şi fără cauză. Însă, în rest, m-aş târî singură printre amintirile unor vremuri când ochii mei nu stăpâneau nimic, nu reflectau nimic, tăceau din   
retină şi mă slujeau paşnic.
   Şi dacă ochii mei ar putea fi înţeleşi atunci când vor să-ţi vorbească, poate ai înţelege că nu vor decât un sărut. Atât de scurt, incât să-mi acopere supus singurătatea. Atât de infim, încât să fie replica fidelă a intimităţii. Atât de ieftin, încât să-mi pot procura o doză la fiecare sfert de oră. Şi atât de tăcut, încât să-mi răsune pe buze până la sfârşitul vieţii mele deja compromise.

"You look a lot like my next boyfriend" :)

   Sunt zile in care nu mai crezi. In care se termina totul. Desi, in adancul sufletului, stii ca totul va reincepe a doua zi. Sunt zile in care te pierzi pur si simplu. In ochi, detalii, sentimente sau cuvinte. Cand te abati de la sens si cauti un consens. In favoarea unui nonsens... Sunt momentele tale de liniste-n restriste. Si te abati de la tine insuti si te-ntrebi, ca-n cantec, "De ce dracu'  toate astea?!"
   Ca sa ajungi la zilele alea minunate in care durerea capata un chip bine definit si un motiv de a-ti merita lacrimile. Se gaseste cate un moment izolat. Unul singur. Care sa-ti rasplateasca toate nereusitele trecute... Uneori nu se gasete chiar decorul perfect sau persoana potrivita... Dar se nimereste tocmai doza de adrenalina prescrisa de catre demiurg ca sa te scoata din apatie si sa te readuca in vechile simtiri.
   Se intampla ca un sarut sa iti aduca inapoi cheful de viata si speranta nu demult pierduta. Se intampla ca o pereche de ochi sa se abata pe deasupra ta si o pereche de buze sa ti se lipeasca de frunte, soptindu-ti nimicuri atat de dulci, incat parca le-ai trece cu vederea inutilitatea. Incat parca te-ai increde in ele. Incat parca ai face un pact cu Diavolul, ca sa traiesti intr-o minciuna care sa te poata pune pe picioare...
   Sunt atatea luni de-a lungul carora am renuntat sa sper. Erau notpi in care imi proiectam viitorul pe o panza de pe un sevalet. Si, cum nu am deloc talent la desen, sevaletul se umplea de nonculori, combinate intr-o partitura sumbra... Problemele mele deveneau capuse pe albul vietii. Ii sugeau sangele, se hraneau din ea si planuiau sa o puna la pamant... Imi proiectam un viitor sumbru. Nu ma mai asteptam la nimic. Nu ma mai asteptam la brate. Ochi. Buze. Soapte. Ma asteptam la singuratate.
   Categoric nu ma asteptam la o padure. La un amic. La un sarut. La o dupa-amiaza. Culmea e ca nu intelege. Si nici eu. Dar pentru prima oara, in multe luni, m-am trezit zambind. Si m-am gandit sa-i multumes pentru asta. Chiar daca am platit fericirea asta vremelnica printr-o lacrima. Numai una..
   El nu va intelege de ce am gasit de cuviinta sa plang. Nu va intelege ca nu ma asteptam sa gasesc reactia aia chimica aproape de mine, dupa ce o cautasem pe tot cuprinsul tarii... Nu va intelege ca am avut un moment de slabiciune in care mi-am pus 3/4 din toata increderea intr-o cauza complet necunoscuta. Nu va intelege ca ii multumesc pentru ca m-a readus la viata dupa un colaps emotional in care am zacut timp de mai bine de 3/4 de an...

   Pentru un singur moment din toata suita de senzatii traite cu el, as fi in stare sa lupt pana cand va ceda. Dar nu sutn convinsa ca mai am resurse suficiente... Poate ca nu m-ar crede daca i-as spune ca nu am mai trait asemenea senzatii langa nimeni... Ca nu mi s-a mai intamplat sa simt ca imi gasesc locul atat de repede langa cineva pe care nici macar nu il cunosc... Dar stiu ca ma grabesc sa pun cu negru pe alb toate astea... Mai bine as astepta sa se cristalizeze pe inca o foaie de suflet... Sa pun turnesol pe ganduri pana cand se va arata daca au caracter acid sau bazic... Daca ustura sau vindeca...
   Dar aleg sa le pun acum. Pentru ca nici nu pierd, nici nu castig nimic. As lupta, pe bune. Sa fiu martira unei cauze pierdute. Dar macar sa stiu ca incerc pana cand mi se pune in soarta inca o cruce greu de dus pe dealul fara de sfarsit...
   Dar nu o sa lupt. De data asta nu. Pentru ca se pare ca am pierdut din start. Si jur ca daca voi lupta ma voi mai pierde o data. Voi perpetua intr-o greseala sordida si sortita faramitarii sufletului meu deja fragmentat in vesnicii injumatatite... Nu voi lupta pentru ceva in care cred. Ma voi adanci in aceleasi vise care mi-au dat putere de fiecare data. Imi voi visa un viitor frumos. Voi visa la momente ca asta...
   Si voi visa un baiat mai dispus sa traiasca astfel de momente alaturi de mine. E gresit sa cred ca a fost bine? Ca era o poveste ce merita sa continue? Nu. Insa tot nu voi lupta. Voi visa la vremea mea. Care sunt sigura ca va veni, desi nu odata cu el.  Nu voi lupta. Voi visa la lupte pe care nu indraznesc sa le port.
   Condamna-ma. Dar nu uita niciodata cat bine-ai pus in raul pe care mi l-ai facut.

Blanc

   Si ca sa fim intelesi, nu se mai poate asa.
   L-am inghesuit intre patru pereti, am schimbat yalele si am zavorat fersetrele in speranta ca nu va mai iesi de acolo. Nu e genul care sa se bata ca sa se elibereze. Pur si simplu aluneca pe dedesubt. Patrunde acolo unde e prea stramt pentru intreaga mea fiinta. Eram in stare sa il zavorasc si in lanturi, doar sa nu mai scape. Doar sa nu ma impiedice de data asta...
  Sa nu ma impiedice sa alunec pe podeaua umeda si sa zac inconstienta, brutal de atrasa de viziunea unei reincarnari iminente. Sa nu ma impiedice sa ma invinovatesc lent, in subconstient, de o letargie sora cu moartea. Sa nu ma impiedice sa-mi imprastii respiratia intre Dumnezeu si neamul meu. Sa nu ma alunge de unde ma trage pumnalul ascutit. Sa mor? Nu. Sa adorm o vreme. Cu durere care sa nu ma lase sa visez. Mi-e frica sa mai visez aceiasi oameni morti care ma cheama catre ei. Nopti la rand m-am plimbat fara voia mea prin cimitire populate de oseminte dezgolite de tarana, pe alei imprejumuite cu marmura alba, sculptata identic, intr-o armata de cruci demonice, care ranjeau impaciuitor la granita dintre sminteala si vis. Nu le pasa daca ma mai trezeam sau nu... Dar mie da. Nopti la rand, m-am luptat cu niste proiectii diabolice ale subconstientului, care ma secau de viata din ce in ce. Ma trezeau epuizata si gata sa parasesc definitiv lupta. Ma trezeau gata sa vad lumea la fel de populata de maduva putreda ca si cimitirele pe care le colindam involuntar.
   Si mi-era din ce in ce mai frica. Slabita, fara prea multi prieteni, cum pierdeam oxigen din fiecare moment de respiro, asa mi se parea ca pierd sange la fiecare vis. De parca un Maestru al Jocului ar fi trasat o harta a lumii mele din vis si ma obliga sa strabat in fiecare noapte un alt traseu, legat de cel precedent printr-un fir al Ariadnei dureros trasat... Parca pe zi ce trece, completam cu propriul sange un simbol satanic pe un pamant virtual, rasarit din oase. Si nu ma mai recunosteam. Pierdeam din mine si castigam din altii. Parca facusem un pact dezavantajos cu Diavolul. Sa pot sa le intru altora pe sub piele si sa ii inteleg ca pe mine insami, in schimbul unei dualitati mistuitoare, care sa-mi arda subconstientul seara de seara, cu o regularitate mecanica, studiata... Preferam sa raman izolata. Sa nu cunosc nicio taina adanca a niciunui prieten. Si sa-mi visez, in schimb, o viata ideala. Sa nu ma chinui si-n cosmar cu o viata care nu-i a mea, cum fac si pe timp de zi...
   Parca rezistam cu indarjire unui cosmar diurn ce se prelungea de-a lungul unor clipe menite reflexului, inconstientului. De-aia imi zavorasem si incatusasem subconstientul. Ca sa ma lase. Sa nu ma opreasca si de data asta. Sa ma lase sa intru intr-o coma atat de profunda, incat nici lacrimile celor din jur sa nu se mai auda. Cautam un loc unde sa pic, sa cad aproape pentru o vesnicie. O vesnicie scurta. O vesnicie dramuita de un somn fara griji.
   Si mi-am ales un loc bun.
   "Curata campul, sa aiba loc sa aterizeze ingerii." spunea Nichita Stanescu.
   Eu am curatat un asternut si l-am pus pe pat. Te-am chemat langa mine. Si am asezat lama unui cutit alaturi, indreptata cu varful catre mine. Te-am avzut acolo si nu am putut rezista. Acalmia ma surzea. Simteam vidul ala care imi colora privirea pe dinauntru, cand inchideam ochii. Vidul ala care-mi strangea toracele ca-ntr-un corset si ma lega de maini si de picioare, asa incat sa nu mai pot sa ma zbat, si sa cad acolo unde mi-e dat. Fara sa-mi aleg pozitia sau momentul. Simteam vidul ala care se strangea asemeni ghipsului, intarindu-se pe mine si zbarcindu-mi fiecare centimetru de piele. Simteam cum mi se face somn. Si plumbul subit al asternutului de matase ma chema, ca un psalm cantat de vocile din vis, de care nu mi-era niciodata dor... Senzatia aia de asfixiere, de cand ma urmareau blesteme prin vis, se repeta si in timp real. Era delirul. Lesinul. Voluptatea chemarii. Senzatia atemporalului. Lumina unei alte vieti. Bataia incordata a inimii. Pulsatia diserata a creierului ce plutea dispersata in aerul dintre noi. Batea cu indarjire. Gata sa ma sparga, sa ma strapunga. Lesinul... Adineaori era o lama indreptata spre mine. Acum nu mai vad nimic...
   Si cad. Ca-n vis, peste sicrie, peste oameni, peste cruci. Cad, cu el langa mine. Desi in plin lesin si in cadere libera, tot reusesc sa ma intreb ce face. Ma salveaza? Sau asteapta sa vada cum picura din mine? Asteapta sa-mi puna giulgiul asternutului neprihanit pe deasupra coastelor strapunse de ascutisul vietii?... Macar de as fi apucat sa-i simt unghiile in mine. Infipte in carne, in scalp, in brate... Macar daca apucam sa ma lipesc atat de strans de el, incat sa-i pot simti vibratiile corzilor vocale tremurandu-mi pe firele de par...
   Si, deodata, nu  am mai simtit nimic. Poate ca ma salvase. Dar nu aveam de unde sti. Pentru ca atunci cand m-am trezit, nu mai era langa mine si totul arata asa cum imi inchipuiam Lumea de Dincolo. Doar cu mine si lipsita de el.


   Era un ricoseu al sortii la care nu m-am asteptat niciodata. Surzeau in mine reverberatiile destinului atins de degete straine, ca un diapazon inclinat catre distrugere. Firul vietii mele se asemanase mereu cu un pendul, care gravita in mod misterios intre viata si moarte, ramanand mereu suspendat la limita. Insa acum parca se dereglase. Inclina catre viata cu o vioiciune care mi-a dat de gandit. Ma intalnisem cu un zid de care nu puteam trece. Ma intalnisem cu iubirea care ameninta sa nu treaca odata cu viata. Si asta ma inspaimanta mai mult decat craniile lucii care ma torturau cu reflexele lor de fildes lucrat de maini pagane...