Iar iarna ei...

   Oamenii sunt doar forme fără fond. Sărbătorile sunt doar zile de naştere colective, prin care nostalgicii îşi retrăiesc frenetic copilăria. În oraşul meu sunt cei mai urâţi brazi de Crăciun. Se vede că lumea s-a săturat să trăiască. Trec pe stradă peivind oamenii în ochi. Niciunul nu-mi zâmbeşte înapoi. Nu cunosc pe niciunul, dar toţi sunt la fel.
   Era frumos când eram mai mică. Mergeam la patinoar, mă strângea oraşul, dar eu îl sfidam şi mă-nvârteam fără vină într-un ring de 2 pe 2. Îmi ocupam şi eu timpul cu ce puteam. Şi aveam iluzia că-mi place. Acum stau pe o bancă printre blocuri şi ascult nişte pensionare vorbind despre perfuzii, amnezie, peşte şi sărbători. N-are nicio legătură, dar asta e mondenitatea pentru ele. Lumea mea e mică, exact ca a lor. Sărbători cu peşte dulce, pe perfuzii, între amintirea Crăciunului de anul trecut şi a celui din '79.
   Eu nu eram în '79. Bine, că nu sunt nici acum. Nu recunosc oraşul. Să fiu eu cea despre care vorbesc bătrânele? Să fi avut un accident nefericit care m-a aruncat aici? De ce-mi plac sărbătorile? Eu mi-am serbat zilele de naştere când eram mică. Nu-s o nostalgică. Îmi place să cred că eu trec pe lângă timp, nu el pe lângă mine. Ce-i ăla Crăciun fără zăpadă? Ce-i aia adolescenţă fără incidente? Ce-i aia tinereţe fără prietenii? Blasfemii închipuite, afronturi aduse unei legi universale nescrise. Ce am de gând să fac mai încolo?
   Să fiu fericită. M-am oprit din a mă mai ocupa de mine. M-am oprit din a mă preocupa de viitor. Şi am atâtea exemple în jurul meu... Oameni pentru care nu contează decât clipa, nu ceea ce va urma. Dar nici pe aia nu ştiu s-o trăiască. Eu am obosit încercând s-o despic în patru, când ştiu că n-are prea multe subdiviziuni, şi chiar dacă ar avea, nu mi-ar ajunge sute ca să disec numai una. Şi, spre deosebire de oameni, ele nu seamănă-ntre ele. O clipă schimbă un destin. Într-o clipă devii din comcret amintire. Din aer în beton. Cel mai tâmpit sincretism. În fine, oriunde ai fi, te amesteci cu alţii asemenea ţie. În viaţă sau în moarte. De ce-ar conta atât clipa dacă nu aduce nimic nou în sensul ăsta?
   Pentru că sunt o fată care îngheaţă scriind. Încerc să-mi dau seama de ceva. Încerc să mă-ndrăgostesc de ceea ce-mi repugnă. Şi printre fantomele Crăciunurilor trecute, uneori găsesc şi momentul de luciditate-n care dansez în ceaţă. Oraşul meu e frumos doar când e soare-afară. Toate ruinele au farmec când sunt iluminate frontal. Şi urâtul are atâtea feţe, că din polisemantismul lui mai reuşeşti câteodată să smulgi buruiana frumosului. Preţ de-o clipă, urâtul e frumos, scara se răstoarnă şi cerul se aruncă spre pământ. Vedeţi ce-i clipa, nu?
   Nici eu.
   Acum ninge. Într-o clipă parcă am adormit. Într-alta m-am trezit într-o cu totul altă lume. O clipă am fost sigură pe mine. În clipa următoare nu mai ştiam nimic. Într-o clipă se întunecă. Într-o clipă vine iarna, pe pământ şi asupra fiinţei. Într-o clipă nu mai iubeşti ceea ce ţi-a dat sens. Într-o clipă te îndrăgosteşti din nou, deşi puteai să juri că nu ţi se va mai întâmpla. Într-o clipă eşti altul. Într-o clipă treci puntea...
   În fine, m-am făcut înţeleasă. Cert e că nu-i nimic mai fragil, mai ambiguu şi totuşi mai concret decât clipa. E tot ce putem fi siguri că avem. Şi, brusc, nu mai pot filozofa pe nicio temă. Nu pot scrie când sunt fericită şi nu pot filozofa când sunt nesigură, deşi ăsta părea a fi domeniul meu. Într-o clipă m-am trezit iar singură. Şi-n următoarea, cineva şedea de-a dreapta mea.
   Cei mai frumoşi brazi de Crăciun sunt cei pe care-i împodobeşte zăpada. Cei mai sinceri oameni sunt străinii care-ţi zâmbesc înapoi. Sufletele pereche sunt cele care-ţi contrazic visele. Şi iarna e anotimpul în care-mi fac curajul să vă privesc pe toţi în ochi. Dar toţi sunteţi la fel... Şi Crăciunul s-a desemantizat. E despre depăşirea frustrărilor şi a complexelor, e o competiţie. Nu mai e despre fericire nealterată. E comedie burlescă de speţă din ce în ce mai joasă. Prozaic totul, prozaic şi previzibil. Eu mă bucur de voi. Voi de cine vă bucuraţi?

Sâmbăta morţilor sau Evanghelia după cei ce speră

   Adevăru' e că m-am născut într-un oraş mic, ca un blestemat de univers miniatural, conştient de propria-i micime şi complăcut în meschinărie. Tot ce am văzut aici aş fi putut vedea oriunde, la o scară mult mai mare. Ăsta s-ar putea să fie cel mai apăsător păcat al existenţei mele. Oameni mici, fresce ale unor relicve dintr-un trecut demult apus, credincioşi ai unei tradiţii demult pierdute, fanatici ai unui imperiu demult dărâmat. Pentru ei, ziua judecăţii nu venise încă. Pentru mine, însă, da...
   N-am suficiente pietre ca să-mi detest păcatele, dar, culmea, nici nu-mi prea pasă. Orice m-ar fi scos din transa apăsătoare a globului de sticlă în care trăiam a fost binevenit. La intervale neregulate, cineva se juca cu noi şi scutura din toţi rărunchii comica bulă de aer populată, ca pe globuleţele cu zăpadă cu care mă jucam când eram mică. Ca la un semn, toţi se extaziau şi credeau că ăsta-i jocul sorţii. Pentru mine, încredinţată că lumea se întinde mai mult decât ne e nouă plapuma, era mai degrabă un joc al ielelor. Ei nu credeau decât în superstiţii, eu eram eretica ce se zbenguia în ploaie şi se bucura de viaţa aia mică ce-mi fusese pusă la dispoziţie. Asta era ocult pentru ei. Pentru mine, ocultă era fericirea lor deformată la scară mică şi mulţumirea resemnată a unui destin împlinit între patru pereţi flagrant vizibili, însă care nu păreau să-i supună vreunei constrângeri. Nu am putut niciodată să-i înţeleg pe cei care s-au întors aici. Pentru Dumnezeu, câţiva metri pătraţi nu au putut niciodată să mulţumească pe nimeni. Ce nu vedeţi că or să cadă metri cubi pe voi la măreţul final şi că o să vă petreceţi apusul încrustaţi în piatră? Măcar acum să îndrăzniţi să speraţi...
   Ei bine, anii adolescenţei mi-au revelat totul. Am fost şi eu mulţumită în copilărie cu o lume care mă încăpea perfect. Dar odată ce creşti, devii tu însuţi neîncăpător şi sufocant. Aştepţi măcar de la ceea ce te înconjoară un spaţiu de desfăşurare. Am aflat atunci că scopul scuză orice mijloc... de transport care ar putea să te ducă departe. Aş fi putut să mă droghez. Aş fi putut să fac sex cu o infinitate de oameni, care să treacă prin mine mai înainte de a trece prin oraşul în care am crescut. Aş fi putut să fiu sordidă, ca şi mediul care începuse să-mi repugne. Aş fi putut sa fug de acasă. Să vagabondez. Să profanez morminte, în semn de adâncă frustrare pentru cei care s-au ratat în spirit de sacrificiu pentru confort, un confort căruia nici nu-i ştiau bine proporţiile. Să-mi bag picioarele în toată îngustimea orizonturilor lor, doar-doar le-oi lărgi. Dar n-aş fi rezolvat nimic. Nu aş fi pornit vreo revoluţie, mai degrabă aş fi fost alungată-n mine. Şi asta mi-ar fi făcut mai mult rău. Adevăru' crud e că, mai întâi de toate, mă temeam de propriile-mi limite. Nu aveam de gând să dau vina pe nimeni şi pe nimic pentru cum mă simţeam.
   Atunci l-am cunoscut pe el. La fel ca şi mine, avea un şablon bine trasat şi delimitat, pe care, însă, ştia cum să-l depăşească. Atunci când am început să ieşim, a ştiut exact cum să umple lacunele, ca şi cum aş fi fost o carte de colorat vie. A făcut totul, chiar şi puţin peste. A colorat totul şi a trecut chiar şi peste contur, cum ştiam că nu trebuie să faci, altfel strici întregul aspect estetic. La dracu' cu el. E atâta perfecţiune pe lumea asta, că mulţi nu-şi părăsesc oraşele natale. Atâta-i totul de perfect, că nu-şi dau seama că şi idealul merge depăşit. Nu ne-am ţinut de mână, nu ne-am atins, pur şi simplu ne-am înţeles. Nu am pus punctul pe nicio vocală, pur şi simplu am fost împreună. Dintr-odată, fără prefix, explicaţii, preambul, cuprins sau didascalii. Am ştiut că aşa trebuie să fie. Nu eu, nu el. Am ştiut amândoi. Şi dacă ne-ai fi cunoscut, ai fi zis la fel.
   Atunci am plecat la facultate. Uneori mi-era frică, pentru că nu ştiam care mi-e locul în braţele lui. Pe scut sau sub scut? Avea obiceiul să dispară foarte des. Şi nu puteam să-i cer altceva, pentru că, tacit, am consimţit la această stare de fapt. Totuşi, eu aveam o doză de loialitate care a umplut la fix conturul şi nu m-a dezvăţat de-o bună cuviinţă minimală. Oraşul era dintr-o dată sufocant de mare şi nu ştiam unde să-ncep să-l caut. Atunci mi se făcea dor de oraşul în care crescusem. Acolo, şi să vrei - n-ai fi avut unde să te ascunzi. Când se-ntorcea, sărbătoream pe întuneric drumul fără ocolişuri la care ne-nhămaserăm. Dansam pe muzica firii şi-n loc să ne călcăm pe vârfuri, ca nişte pasionaţi stângaci de sofisme, ne călcam pe nervi. Şi plecam eu. Pesemne că simţea la fel, pentru că nu-l mai găseam când mă-ntorceam. Şi-n ritmu' ăsta, n-am renunţat niciodată unul la celălalt.
   Ştiu, nu-i idealul. Dar care naiba e? Odată, când m-am pus serios pe rătăcit, unul s-a îndrăgostit de mine şi m-a cerut în căsătorie. M-am speriat şi-am făcut ce ştiam cel mai bine: am fugit. Ce altceva să fac, când modelul meu a fost un fugar urmărit de propria-i umbră? Pentru mine, lucrurile bune n-au finalitate. De ce să mă leg prin nişte tinichele de-un suflet care şi-aşa-i volatil? Între mine şi cel pe care-l iubeam era o fugă ne-ntreruptă, în direcţii voit opuse, care duceau, într-un final, tot către celălalt. Nu, n-aveam de gând să mă mărit.
   Am plecat apoi să îmi termin studiile afară. I-am lăsat clasicul bilet pe masă, prin care-l anunţam că ţara fusese pusă la cale şi că mai avem de fugit până să ne-ntâlnim. În definitiv, putea să nu se mai întoarcă niciodată acolo, dar m-am gândit că n-ar fi avut unde să meargă în altă parte. M-am întors peste câţiva ani, sătulă de bazarul ăsta cultural la care sperasem fără să ştiu şi să-mi explic de când eram. Atunci i-am înţeles pe cei care s-au întors, şi-am învăţat să nu mai judec. Poate că ei trăiseră dispersaţi toată viaţa şi tocmai micimea iniţială a urbei natale i-a redus la condiţia de existenţă. La un moment dat, nu mai cauţi decât să fii tu. Şi unii nu cunosc altă latură a fiinţei decât aceea pe care o limitează liniştea şi fericirea neştiinţei. Atunci m-am întors acasă.
   N-am trecut pe la ai mei, n-aş fi avut ce să le spun. Le-aş fi mulţumit poate că m-au lăsat să fiu cum sunt, dar la ce bun? Şi-aşa nu aveau altă variantă. Mi-era dor de el, dar nu speram la nimic. Nu mă apropiam nici măcar de 30 de ani şi simţeam că nu mai aveam ce să văd. Anii copilăriei nu făceau altceva decât să se-ndepărteze, se scufundau în uitare ca un om înghiţit de ape care aude numai un gâlgâit sinistru în locul rugăciunii de rămas bun. Regretam că nu apucasem să mă plimb de mână cu el. Înlănţuirea asta de degete betegite de pribegie ne-ar fi legat mai strâns decât orice inel idiot de logodnă. Dar n-aveam de unde să-ncep să-l mai caut. Aşa că m-am aşezat, aşteptând să mă găsească el pe mine, ca prima oară. Noi am fost proşti şi n-am învăţat din greşeli. Puterea obişnuinţei plana încă deasupra noastră şi eram încă supuşi repetării experienţelor anterioare. Chit că nu ne-ar fi adus vreun folos concret, orice greşeală care ne-ar fi marcat un zâmbet merita cu prisosinţă să fie reluată. Întocmai, fără abatere de la regula generală.
   - Păi cum rămâne cu conturul?
   A naibii telepatie. M-a găsit fără prea mare efort. Ştia că-n momentele de rătăcire mă retrăgeam să mă cert cu morţii, nu mă-nduram să-ngrop trecutul şi îmi disputam cu umbrele foloase necuvenite.
   - De data asta am să stau, ştii?
   Şi tăcerea-i un răspuns.
   - Bine, poţi să nu crezi. Nu am stat cu tine, nu m-am ales cu ceva desăvârşit. În toată aglomeraţia, ochii mei de chipul tău i-am ferit. Dar acum sunt aici. Să-ţi iau capul în mâini şi să-ţi strig în ureche cu buzele cui vrei tu că vreau să te fac a mea, auzi? A mea!
   - Strigă-mi cu buzele ăluia care m-a condamnat la viaţă printre străini, blestematule!
   - S-au cam răcit, de cât tot te-au strigat.
   - Ştiai unde sunt.
   - Dar nu ştiam a cui ai să te-ntorci.
   - Cât tupeu! A cui m-am întors de fiecare dată, când n-am avut ce să mai găsesc!
   Şi mi-am amintit câte paturi colindasem, crezând că m-a uitat. M-am autoexilat, m-am automutilat. Nu mă simţisem o clipă infidelă, deşi ştiam că, de undeva, mă vede. Tant mieux. Să mă vadă, să ştie ce-a pieedut. Dar s-a disputat vreodată partida în mod concret, ca să ştim cine ce pierde? Am conchis. N-am pierdut decât timp, dar ce conta, când intuiam că am câştigat ceva ce nici nu speram?
   - Cine-mi mai dă înapoi tinereţea pierdută, visule?
   - Zburătorul ăla care ţi-a luat minţile când erai copilă. De când te-a ars vântul, n-ai mai fost niciodată la fel.
   - Şi n-am să-ncetez să mă schimb cu fiecare schimb de gaze pe care-l fac cu universul. Asta-i partea mea de schimb. Ăsta-i destinul meu. Să sustrag oxigen nemeritat.
   - Cred că ţi-a oxidat vreun resort, altfel nu-mi dau seama cum de gândeşti aşa.
   - Am făcut vreodată altceva?
   - Ai scos capul în lume. M-ai iubit. Ne-am iubit. Nu asta-i totul?
   - Nu mă lua pe mine cu d-astea. "În viaţă tre' să construieşti o casă, să faci un copil şi să plantezi un pom." Pe naiba. Eu m-am fortificat pe mine, mi-am omorât în ţipete copilul dinăuntru şi-am smuls din rădăcini copacii doar cu puterea gândului.
   - Ştii ceva? Poate că ai dreptate. Te-ai sinucis în braţele mele de prea multe ori.
   - Păi şi-atunci?
   - De azi vreau să renaşti.

   Ghinionul meu a fost că m-am născut într-o lume a constrângerilor. Totuşi, în universul meu miniatural, cu biserici, restaurante, baruri, case şi şcoli, ca şi ieslea în care catolicii recrează an de an scena naşterii, l-am întâlnit pe el. Globul nostru de sticlă s-a-nclinat pervers şi periculos, aproape lasciv, ar putea spune cineva care i-ar fi urmărit rotaţiile aritmice, dar de data asta nu s-a mai prins nimeni. Era doar universul meu, care se zdruncina din temelii şi-mi expunea o preţioasă revelaţie. Totuşi, în cinstea revelaţiilor precedente, am ales să nu-l bag în seamă. Aşa că o să repet greşelile, într-o nesfârşită peregrinare la poalele sufletului său. În mintea mea, mi-am trăit viaţa de zeci de ori. În realitate, de-abia acum începe.
   Totul pleacă de la dor. Şi ajunge, într-un sfârşit, să doară. Însă beatitudinea cuprinsă între geneză şi apocatastază este cea care merită toată urgia ce va urma. Am 17 ani acum. Copilăria nu-ncetează să se detaşeze de mine. Însă am auzit că noi suntem cei care n-ar trebui să ne detaşăm de ea. Când mi-a promis că se-ntoarce, probabil că a vorbit serios. Gaudeamus igitur. Şi nelipsitul blestemat de "carpe diem". Inevitabilul s-a produs. Dacă peste ani voi urla din nou la morţi surzi şi ursuzi, va fi numai din vina lui. Dar de azi... universul meu miniatural nu mai e şi meschin. Porţile sufletului meu s-au deschis ca să primească o promisiune. Nu mă încălzeşte cu nimic, dar măcar e ceva. Trebuie să plecăm, în primă instanţă, ca să putem să ne permitem să n-ajungem nicăieri.

D'ale carnavalului. Cu și despre mândria de a fi român

  Ăsta e unul dintre motivele pentru care am încredere în muzica românească. Obișnuiam să fac parte din tagma celor care critică asiduu involuția muzicii românești, însă am deschis mai bine ochii. Era și eu foarte refractară. Pentru mine rockul românesc nu însemna nimic. Până i-am descoperit pe cei care dau valoare cuvintelor. Nu mi-am dat seama cât de mult se pot îmbogăți când le pui pe note.
   Nu pot să zic că am aprofundat subiectul. Dar am găsit melodii care să-mi umple zilele. Și ele vin de la:
   - Travka
   -  Byron
   -  Coma
   -  Luna Amară
   -  Grimus
   -  Fluturi pe asfalt
   - uneori de la Urma și Vița de vie
   - Robin and the backstabbers
   - The Mono Jacks
   - Kumm
   - Implant pentru refuz
   La capitolul alternative.
   Apoi Butterflies in my stomach, la capitolul jazz. Pe Moonlight Breakfast nu știu unde să-i încadrez și nu deschid Wikipedia special pentru asta. Apoi Zgârie-Nori, un fel de hardcore. Și Steleverzi, care-o ard pe rap, parcă. Toți cei menționați au atâta poezie în versuri, încât de la o vreme nu mai ascult decât trupe românești.
   Și încă mai caut, completez lista. Celor care intră pe blogul meu le dau căldurosul sfat de a asculta câte ceva de la cei amintiți mai sus. Să se audă și mai departe de Radio Guerrilla. Nu mă pricep la recenzii, dar dacă aș lua fiecare melodie care mă inspiră-n parte, poate aș găsi mai multe de spus decât s-au gândit cei care au făcut-o. Pentru că asta trebuie să facă muzica bună: să inspire, să dea restart la creieraș și să-i învețe pe asceții dintre betoane să creadă și-n altceva decât ceea ce-i învață cultul materialismului. Eventual, să le și amintească cum se visează, pas cu pas, mot-a-mot, prin cuvinte, dacă nu prin grai nearticulat decât de corzi.
   Inițial nu voiam decât să împart cu voi melodia superbă mai sus-menționată. Dar mi-am amintit cât de frustrată mă simt când nu-mi împărtășește cineva pasiunea pentru frumos și am zis să mai cizelez puțin niște simțuri și să port mai departe încrederea în ceea ce pot să facă românii, dacă investesc suflet și pasiune.
   Că tot am avut un capitol interminabil la română despre originea poporului român și evoluția lui. Asta-i o încununare destul de reușită a atâtor eforturi, nu? Și, la drept vorbind, referindu-mă strict la limbă, nu am mai găsit în nicio altă limbă atâta încărcătură într-un singur cuvânt. Când pui atâtea unul lângă altul, pe parcursul a 4-5-6-7 minute... cum se mai poate numi asta, altfel decât cântec? Mă rog, deja o iau pe arătură. Ideea e că orice fac românii cu bun simț se numește muzică. Pentru ochi, auz sau simț, asta deja e chestiune de detaliu.
   Și-mi place. Un motiv în plus pentru care aș rămâne în România după facultate. To do list: de întâlnit toți artiștii preferați, înainte, în timpul, sau după un concert.
   Știu că nu-i mare lucru părerea pe care o tot expun aici cu un lux poate exagerat de amănunte, dar dacă unei adolescente închise-ntr-un spațiu infim, preocupate de filozofia vieții goale și care a crescut numai cu muzică bună toate astea îi aduc ora/orele de eliberare din concret, înseamnă că-i lucru necurat la mijloc. Sau treabă foarte, foarte bine făcută.
   La mine nu mai prind porcăriile pentru adolescentele aflate în căutare de cai verzi pe pereți (gen Vama, am spus-o și o s-o mai spun de câte ori am ocazia). Am nevoie de muzică să mă hrănească de azi și până când oi fi sătulă (greu de estimat cu aproximație când se va-ntâmpla asta...). De muzică ce-și schimbă mesajul din aceleași versuri odată cu timpul. De muzică asemănătoare cu vinul. Căreia îi crește valoarea odată cu vârtsa. Ieri poate nu adunasem destulă mânie încât să mă poată recupera melodiile astea. Dar azi da. Și mâine mi-or fi și mai necesare. Așa că merg înainte, cu o mare curiozitate în ceea ce privește rezervele zilei de mâine.
   Click, play, enjoy.
   Și, ca să-i citez tot pe băieții de mai sus: ”Sunt masochist, trăiesc în România. Dar nu știu cum de mai rezist în toată nebunia...” Dacă e pe-așa... nici nu vreau să fiu sănătoasă-n altă parte :)

Apologia fumului de ţigară

   Am fost mereu o înverşunată a fumului de ţigară. Mereu mi s-a părut interesant felul în care personajele din filme fumau. M-am străduit să le imit, dar niciodată nu-mi ieşea. Totuşi, nu era nimic unic în gesturile cu care duceau ţigara la gură sau în care scoteau fumul. Mi-am dat seama de asta într-o după-amiază devreme, când mi-am aprins o ţigară după ce citisem nişte vorbe de duh. Brusc, gestul meu a părut că seamănă cu cel din filme, pe care îl studiam cu atâta nesaţ. Şi mi-am dat seama că nu atât gestul în sine, cât situaţia conta. Dădusem prea multă importanţă unui obicei cu valoare ornamentală. Dar mie-mi place să fumez...
   Am observat că şi oamenii sunt priviţi altfel când îşi aprind o ţigară. Ies din cerc, parcă-şi depăşesc condiţia, capătă estetica aia interesantă, misterul care le lipseşte, totuşi îşi afişează o slăbiciune. De ce un pas mai aproape de moarte ne face să strălucim atât în ochii celorlalţi?
   Mă simt mai interesantă când fumez. E un artificiu impropriu vârstei. În goana după maturitate, împrumutăm plăcerile în locol responsabilităţilor, preferăm încălcarea interdicţiei comportamentului responsabil. Începem de-a-ndoaselea, dar creştem. Ne maturizăm în zig-zag, din rău în mai rău. Idolii noştri din poze au ţigara în mână şi scrumierele pline de chiştoace. Făt-frumos fumează. Bărbatului ideal i s-a îngroşat vocea de la tutun, iar femeia perfectă are în inflexiunile vocii gravitatea anilor de viciu din spate.
   Le numărăm şi niciodată nu-s destule. Câte consumăm până ne iese o poză cât de cât reuşită cu fumul... Câte clipe reuşite, atâtea ţigări strivite pe borduri, iarbă, pervaz, bănci, scrumiere sau chiar pachete goale. Câte momente tăiate pe calapodul nostru, atâtea ţigări fumate pe jumate şi lăsate pe mai târziu, în speranţa că odată cu ele se vor repeta şi momentele dragi. Câte plăceri, atâtea arome. Câtă spontaneitate, atâtea mărci. Câte regrete, atâtea fumuri.
   Vreau şi eu să mă găsească cineva fascinantă pentru că fumez într-un fel. Ca-n filme. Vreau să spună şi despre mine ceva modul în care fumez. Vreau şi eu misterul! De ce fumez? Mi-aţi sugerat toate avantajele astea prin reclame cu mesaj subliminal, de ce nu primesc în schimb ceea ce am cumpărat? Îmi vreau timpul înapoi.
   Ba nu. Poate o să cunosc pe cineva la o ţigară. Dimineaţa, pe brumă, în Piaţa Mare, la Sibiu. Poate un tip cu mănuşi din alea cu două degete, cu paltonul încheiat strâmb şi cu şapca îndesată pe cap. Cu căştile-n urechi, bocanci în picioare şi restriştea-n priviri. Să fumeze aceleaşi ţigări şi să-i scape din buzunar şerveţelul pe care a reuşit să ia cu o seară înainte autograful unei trupe underground de rock româneşti. Să se caute comic de foc prin toate buzunarele şi să îmi atragă atenţia cu un semn că are nevoie de unul. Să-i dau bricheta şi să-i privesc cu subînţeles nasturii, ca el să se încheie din nou sub privirile mele amuzate. Să-i zic care e melodia mea preferată de la trupa de pe şerveţelul pe care i l-am ridicat cu două degete de pe jos. Şi să stăm la o discuţie scurtă, concisă, ca fumul de ţigară plecat metodic din furnalele la purtător pe care le tot frecăm îngheţaţi între degete. Să aibă cu 3 ani mai mult decât mine, să-i placă oraşele medievale şi să-şi urmărească trupa preferată în turneu prin ţară. Când va fi prea târziu pentru mai multe, să-i strecor o carte de vizită în palma cu două degete cu model norvegian. Blogul meu va fi ajuns undeva, sus. Iar eu lucrez în domeniul publicitar. O carte de vizită simplă, cu fum de ţigară pe colţuri şi mirosind a gumă de mestecat cu struguri. Le ţin pe toate la un loc. Şi el chiar să mă sune. Să mă cheme în părculeţul ăla de pe marginea drumului unde mă opream să fumez când veneam verile la festivalul meu prefrat de rock. Să-mi spună că şi el crede în reîncarnare. Că a avut déjà-vu-uri cu mine şi cu fumul de ţigară.
   Că-şi aminteşte când m-a văzut în dimineaţa aia la Braşov, în gară. Târam de bagaje şi-mi cumpăram ţigări. Ţine minte portofelul meu original. Nu mai văzuse pe nimeni să-şi ţină banii pe post de semn de carte. De fiecare dată când primeam restul, puneam câte o bancnotă aleatoriu între paginile cărţii şi ce-mi părea mai răsărit de acolo păstram ca motto. Ţine minte c-ar fi vrut să mă abordeze, dar trenul lui pleca în vreo 3 minute. Eu ştiu că nu l-am cunoscut, dar ştiu şi că mi-ar face o plăcere teribilă. Îl cheamă Octavian. Coincidenţă? Nu cred. Îi spun că unul din fiii mei va fi Octavian. Poate să-i fie naş? Ar putea să-i fie şi tată, gândesc în sinea mea.
   Îmi place cum îşi aprinde ţigara. Îmi aminteşte de ziua când am aprins-o şi eu după ce am citit vorbe de duh. Şi-a mi-am dat duhul la primul fum. Cu cât eram mai încărcată spiritual, cu atât mai natural era actul meu preferat.
   Îl văd cum se uită după oameni pe stradă.
   - Chiar îi cunoşti pe toţi?
   - Nu, dar mi se pare fascinant ce poartă-n ei.
   - Şi tu încerci să le ghiceşti povestea?
   - O ştiu dinainte, am luat parte la ea.
   - E mai frumos să nu cunoşti şi să dai cu presupusul.
   - Preocupare de ţigănci escroace.
   - Preocupări de oameni cu imaginaţie.
   - Cu mult timp liber.
   - E frumos să le dai dimensiunea pe care o vrei tu, poate că ei nici nu visează la ea.
   - Tocmai d-aia nici nu-i bine să le-o vânturi pe sub nas. Unii poate au complexe de inferioritate.
   - Dar ei nu-mi citesc gândurile.
   - Ţi-ai fixat ghiocul chiar sub nasul lor. E la îndemăna tuturor să-ţi ghicească-n el.
   - ?
   - Citesc în fumul de ţigară.
   - Nu-nseamnă nimic.
   - Aici te-nşeli. Mai ţii minte când ai scris pe ţigări şi le-ai fumat? Acum plămânii tăi sunt cărţi deschise şi cine ştie să vadă-n ele te citeşte.
   Ştie. Ştie. Sufletele pereche se găsesc la o ţigară amicală. Ca-n vremurile bune. Ca-n adolescenţă. Poate nici nu creştem atât cât ne dorim. Lucrurile importane se întâmplă ciclic. Copilărie-adolescenţă-copilărie-adolescenţă. Chiar dacă nu mai ţinem minte nimic de atunci, au fost cele mai frumoase momente. Şi se repetă. Devin memorabile.
   Păcat că astea se întâmplă numai în filme.
   Eu rămân cu ţigara. Mă-nchei la geaca de piele şi scriu povestiri din gară. Până vine trenul, îmi trăiesc viaţa pe un peron. Şi îmi uit intenţionat bricheta acasă sperând că jumătatea mea aleasă arbitrar din mulţimea navetiştilor şi turiştilor îmi va oferi un foc şi va rămâne să-mi ţină de cald până când va trece toamna zorilor vieţii mele. Şi să mă tragă în faţa şemineului când frigul şi-ntunericul vor trage de mine-n iarna fiinţei.
   Dar astea se întâmplă numai în filme.
   Nu mi-a spus nimeni că dacă fumez, nu e neapărat posibil să intru-n pielea personajelor pe care le admir. Aştept, totuşi, ca viaţa să bată filmul.
   Dar asta se întâmplă numai în filme.

Cenuși de gri dorian spălate de ploi...

   Simt că ceva anume mă trage spre inerție, dar nu știu exact ce. Uneori am tendința să contemplu prea mult stările astea de tranziție. Dacă mă simt cumva încărcată, în vreo manieră metafizică, țin neapărat să detectez sursa de provenință a acestor inconveniente... Simt uneori că pierd câte puțin cu fiecare zi ce trece din puținele minți ce mi-au rămas. Scobesc în ele ca-ntr-un colț de pâine, când, de fapt, am în ele ultimul colț de lume valabil. Mi-e dor de oameni pe care nu i-am cunoscut și mă dor povești care nu mi-au aparținut. Exact ce spuneam: alienare. Junglă prost încadrată, cu liane de opal, nemișcare colectivă, resorturi organice ruginite. La raionul de confecții nu se mai găsește ”om”. Așteptăm să bage marfă.
   Dinăuntru văd foarte bine lumea de afară, ca un spectru în care se reflectă convenabil spectacolul, sunt un spectator plăcut, zăcând în expectativă și dictând didascalii celor din scenă. În mine se bat doi. Nu mai sunt ce am fost. Nu mă mai recunosc ca atare. Eu, independentă de mine. Prin mine trăiesc simultan două suflete azimutale, convexe, deloc convergente, nu tocmai diametral opuse, însă discrepante. Prin mine și în mine. Dacă mor eu, se duc și ele...?
   Îmi iese fum din gură și parcă-ar intra în pământ. Parcă mestec aer și cum să mesteci ceva atât de rarefiat încât parcă nici n-ar exista...? ”- Dacă nu-L văd, nu există. Nu există Dumnezeu. - Dar aerul? Îl vezi? - Nu. - Atunci de unde știi că există?” ... Îmi place să mă joc cu buclele unui abur cu destul mai greu decât aerul încât să-și poată desluși pe fondul lui siluetele fantasmagorice. Parcă m-aș juca cu buclele unei copile viciate. Față de porțelan și păr sintetic îmbâcsit de praf, pânze de păianjen și aer stătut. E atâta mizerie în tinerețea asta decrepită de cât e de statică, încât simt că pot să extrag penicilină din ea. Penicilină pentru infecția care nu ne mai răpune odată.
   Cu fum împac aceste două creaturi care se zbat în mine, le țin ocupate într-un front comun. Mi se pare echitabil. Vând sănătatea trupului ca s-o cumpăr pe cea a minții. Am uitat, în ansamblu, cam tot, dacă se poate spune că am știu vreodată ceva cu adevărat. Și nici nu vreau să-mi amintesc. Doar atât: mă mai iubește cineva? Sau viciile mi-au atras antipatia partidelor sufletești favorabile? Societatea matriarhală din mine caută un pretendent valabil, cu o genealogie sănătoasă. Patriarhatul, pe de altă parte, îi dă dracului pe toți, nici originea nobilă nu-i salvează pe ăia care-s porci din naștere și nimic nu-i bun pentru fata pe care a conceput-o în parteneriat strict spiritual cu partea feminină a sufletului, care nu face altceva toată ziua decât să întocmească tot felul de cataloage ale viței sufletești nobile, din care să aleagă produsul lor organic umlător, respectiv subsemnata. Două fantome s-au ținut de mână și imediat au fost prinse sub o epidermă care s-a întins întâi fără vergeturi, după aia nu i-a mai păsat. Un copil se naște dintr-un suflet ambivalent. Atunci la ce rost căutarea jumătății, dacă ți-l reîntregești prin tine însuți? N-ai părinți, ai prea multe suflete. N-ai Dumnezeu, ai îndoieli.
   Contează cât mă ramific? Contează că fiecare tunel care-mi sondează adâncimile tenebroase duce spre inimă, așa cum toate drumurile duc la Roma? Cine sunt? Chiar atât de dezagreabilă...?

   Mă întreb cui o să lipsesc dacă o să mor. Mă întreb cum e moartea în sine, mai lungă sau mai scurtă decât viața împărțită mizerabil între două destine? E identitate măcar în moarte, sau e totul un conflict de interese meschine? Dincolo mă așteaptă cineva cu sufletul ieșindu-i pe gură (fumul meu...), sau mă confundă toți, ca aici? Mă confundă vag cu amintirea unei colectivități a reveriei. Sau cu imaginea comprimată-ntr-una singură a unui demult pierdut sacru feminin, poate... Eu sunt tot ce nu au apucat să cunoască și să simtă în vise, de vreme ce ele se termină tocmai în momentul în care încep să prindă contur real pentru mințile obosite. Am cu toți un numitor comun în spațiul oniric, unde sufletele rămase fără casă se zbat să-și ocupe un loc.
   Și dacă le-aș strânge eu pe toate? Frânt orfelinat de ambiții spulberate, casă cu care timpul nu ține, în care își abandonează toate bătăliile și cauzele pierdute. De unde știu eu păpușa aia de porțelan cu ochii șterși și roșul obrajilor ciobit...? Cu părul smucit în jurul prafului, cu haina totuși vie, deși cu gura rămasă strâmbă, a moarte...? De unde-mi amintește mie fumul din țigară de ea...? ”Gorgona, nu mai vreau la ea în suflet, e pustiu ca acasă, de când n-au mai venit mami și tati...” Gorgona fuma o țigară. S-a uitat în ochii ei și ea a căzut, din faianță, pe podeaua de lemn. De atunci stă în pod și o confund în toate visele confuze cu un suflet valid. Totuși, nu-i decât un tribut adus fumului de țigară...
   Și toate sufletele astea, pe care le prind în mine ca și când aș fi o plasă de vise, trebuie ori să le renasc, ori să le sting pe piele, cum mi-aș stinge una din țigările cu care mă joc în vârful degetelor. Și carnea arsă are mereu miros de mandarină, piersică, lăcrămioare, tuberoze, flori de portocal, iasomie, mosc, ambră, vanilie și lemn de santal. Și arsura mi se urcă la vedere, ca o protuberanță indecentă, ca un memento cu alzheimer, care uită de câte ori și-a amintit să se repete și zvâcnește continuu, ca să fie sigur că-și împlinește menirea...
   Sting pe piele epidemiile de care am suferit înainte să mă nasc. Un suflet umblă pe mai multe coclauri și violează multe curve, în speranța că se va înfige în vreuna. La urma urmei, poate că nu strâng suflete într-un borcan, poate că sufletele pe care le simt în conflict sunt de fapt unul singur, care a marcat mai multe destine, care acum se revoltă că le-a fost luat. Și-a deschis două perechi de ochi pe două meridiane opuse ale aceeași ființe și atitudinea lor ostilă mă face să cred că am să cad în demență și curând după aceea am să mor.
   Și dacă o fi cumva să mor, ziceți-mi de deochi și lăsați-mă să dorm, nu încercați să mă treziți. Cele două ființe dinăuntrul meu au căzut la pace în sfârșit, înseamnă.

Jurnalul adolescentei mioape

   Și sufletul ei se deschise de-odată, cu un sunet de sipet vechi din lemn, neatins de secole. A trosnit din toate încheieturile și s-a îndoliat. Dacă puneai mâna pe el se auzea zgomotul ăla atât de cald și familiar al parchetului din casele mari, de modă veche. Dacă-l pipăiai, ieșea praf, o fi fost alergic la strângeri de mână nesincere în vreo viață anterioară. Toată schela aia șubredă care dansa în vânt cu muzicalitate de esență tare, tot angrenajul ăla îmbrăcat în suflu, s-a deschis ca la un semn: credea din nou în iubire.
   Nu-i moarte mai vie ca cea a letargiei din care te trezește doar fatala realitate a despărțirii.
   Vai, ce le-aș da dracului de sentimente! Adevărul e că nu mai pot să rămân în umbră, în postura asta naratorială omniscientă. Vreau să fiu părtașă. Sunt sătulă să îmbrac păpușile de paie în tot felul de hăinuțe din stambă colorată, să le sic pe nume suflete, oameni, fată, băiat, când, de fapt, ar trebui să primeze egoismul. Da, este vorba despre mine, camuflată într-o mie de ipostaze deficitare. Niciuna nu-mi priește, pentru că sunt, după caz, ori mai fericită, ori mult mai tristă ca-n realitate, niciun etalon nu e conform cu realitatea și așa îndoielnică. Parcă mă mint pe mine când scriu, deși tot pentru ale mele consum caracterele. Vezi tu, tind să exagerez când mă aflu în umbră. Nu să păcălesc, nu să înșel, ci pur și simplu să impresionez prin măreția unor trăiri care nu sunt nici pe departe așa cum le descriu. Or fi, dar mă îndoiesc. Cât timp nu sunt eu suprafața mediană, pe parcursul căreia să se răsfrângă toate cele menționate, simt că sinceritatea mea e incompletă.
   Sunt, într-adevăr sătulă. Cine nu e? Cine nu cochetează cu extremismul, cine nu se-nfruptă din teribilism? E vârsta. Lumea o ia razna, de ce aș sta tocmai eu pe loc. N-are nimeni nevoie de-o constantă, material umil proiectat să suporte frecarea devenirii. Eu și așa nu am fost ca voi. Am ars în mine mai mult gaz decât centrala care ne încălzește liceul.
   Nimic nu-mi mai dă apă la moară. Am uitat cum e să iubești ca să-mi mai trag seva creatoare din asta. Și fără asta sunt moartă, înțelegi tu? Nu mai am nimic. Doar despre asta știu să scriu, nu-i vina mea că adolescența nu m-a învățat o serie de alte trucuri pentru supraviețuirea în cazul unei pauze în inspirație. Mai știu să scriu despre teama de moarte, dar și cu asta m-am corupt prea mult ca să pot s-o mai întind.
   Constat cu un amar regret că sunt genul de persoană care nu suportă singurătatea. Mai degrabă aș suporta-o pe cea în cuplu, decât să mi-o asum pe cea voluntară. Constat că am crescut mult și labilitatea asta emoțională și veșnica nevoie de atenție s-a născut demult, de când a murit în mine stima de sine. Îmi amintesc de cum am început să iubesc, să scriu, pentru toate a fost nevoie de un ABC. Cel al iubirii a fost cel mai greu de învățat, pentru că în cazul silabisirii inocente de la început de drum, caietele tip I erau brațele și picioarele mele, pe care scriam cu ură fiecare dezamăgire, mușcând sau zgâriind, lăsând urme pe propriul corp doar ca să nu mă arăt vulnerabilă celui care tocmai renunțase la mine. Sau la care tocmai renunțase. Oricare din cele două, eu tot prost mă simțeam, intuiam singurătatea imediat următoare. Îmi amintesc cum n-aveam nicio reticență în a-i plânge-n telefon ”alesului” și a-i spune cât de mult mă doare atitudinea lui. Ironia vârstei de 14 ani. Când mă uit în urmă, chiar și la postări de blog mai vechi, râd de una singură și mă mir cum autodisciplina asta m-a întors la aproape 180 de grade în numai 3 ani.
   Constat cu amar regret că îmi lipsesc copilăria, vata pe băț, baclavaua aia care-mi strepezea dinții, bomboanele sau acadelele cu ambalaje colorate, care nu-mi plăceau la gust, dar pe care le voiam datorită învelișului atractiv, soarele mai cald, orașul mai gol, frunzele moarte- mai tinere, lumea care-mi aparținea în întregime, lipsa oricărei griji, pinguinul gonflabil, roaba ruginită din curtea verde plină cu păpădii, plăcerea cu care inspectam albumul cu fotografii de familie, presiunea în minus, întreaga perioadă în care nu-mi păsa de personalitatea în curs de dezvoltare și de vreun viitor.
    Acum le-aș transpune într-o jumătate de măsură de maturitate, alinată de atingeri dantelate și voalate ca vata pe băț, compensată cu săruturi cu gust de baclava, le-aș schimba cu experiențe la fel de fascinante ca și bomboanele alea interesante, cu o perspectivă la fel de senină ca și cerul pe care se lăfăia soarele ăla mai cald și mai apropiat sufletelor, cu un suflet la fel de calm ca și orașul în care nu vedeam mai pe nimeni când eram mică, cu fiori care să scrâșnească din mine mai ceva ca frunzele moarte ce păreau mai tinere pe atunci, cu o lume mai tolerantă și mai ancorată în realitate, precum aceea care stătea la picioarele unei minți de copil naiv și neinițiat în mârșăviile realității cotidiene, cu senzația de zburdălnicie asociată lipsei grijilor, cu o predispoziție către infantilismul al cărui simbol a fost pinguinul meu gonflabil, cu o imaginație debordantă și expansivă, gata oricând să mă permute în curtea verde de odinioară, în care părinții sau bunicii mă plimbau printre păpădii cu roaba cea ruginită, cu nevinovăția nealterată a ochiului care privea cu drag și fascinație dovezile colore ale unor vieți trăite înainte de a mea. Le-aș da pe toate la schimb pentru senzațiile care mi le readuc în minte. Risc să șterg amintiri, dar am șansa să primesc altele și mai și în loc.
   O dau pe melodramă comercială. Dar ce să faci când mintea ți-e suprasaturată de toate nonsensurile care ți se predau în societatea asta dorit dogmatică? Decât să-mi las capul împuiat cu tot felul de aberații, prefer să visez la norișorii mei pufoși, la absolut, la nemărginit, la... , la... , și la...
   Mi-am pierdut confident după confident, credință după credință, încredere după durere. Încerc să arăt că nu-mi pasă, încerc să scriu când, de fapt, nu mai pot. Nu mă mai definește parcă. Sau... Growing up sucks. The least I can hope is that I will not grow old too soon...
   Apelez la caritate și la destin să-mi mai dea o poveste de dragoste pe care s-o iau în tragic și din care să-mi mai trag ceva sevă creatoare din când în când. Până atunci o să rămân în contemplație, atentă la fiecare mișcare din jur, doar-doar o ieși de-un bestseller. Că romanul n-a vrut încă să iasă la suprafață. De fapt... cu dragoste îmi populez eu existența măruntă. Îmi dă un sens. Să mă simt dorită este ceea ce-mi luminează diminețile și îmi spune să nu mă machez măcar o zi, pentru că zâmbetul mi-a astupat deja cearcănele făcute într-atâtea luni. E motivul pentru care mai îndrăznesc să sper că există un bine și pentru mine. E motivul pentru care mi-am păstrat credința. Dezamăgirea nu-și are locul într-o conștiință al cărei unic țel e să se-nconjoare de suflete. E egoism să cer suflete pentru propria-mi bunăstare, dar poate reușesc să dau și ceva în schimb, pentru ca ambele părți să rămână satisfăcute.



    Profit de această postare pentru a-mi cere scuze din nou celor care au răbdare și încă mă citesc pentru faptul că nu o să mai postez o perioadă, pe același motiv: trebuie să mă regăsesc și să regăsesc o fărâmă de inspirație. Sper să revin imediat ce or să mi se aprindă călcâiele după cineva, pentru că scrisul rămâne cea mai fidelă manieră de exprimare în cazul meu, deasupra fotografiei și încă puțin superioară muzicii. Sper să revin repede. Mulțumirile de rigoare că mă citiți, fie că ajungeți din întâmplare pe blogul meu, că sunteți în trecere sau sunteți ”vizitatori fideli”. Mulțumită vouă am ajuns la aproximativ... 50 000 DE VIZUALIZĂRI!!! dintre care 1000 în numai o săptămână. VĂ MULȚUMESC și sper să-mi rămâneți alături, la fel și eu, prin tot ceea ce simțim la fel. Cei ce mă citesc mă motivează să o țin tot așa și să-mi privesc evoluția scrisă alături de ei. Ne revedem la următorul ”flash” inspirațional! Până atunci... rămâneți la fel!

Dama de pică-n dizgrație

   Canat de buze vinete, pătrat nostalgic pătat cu nicotină, se vrea zâmbet, deși e perfect geometric, nici urmă de rotunjime, de profunzime... Se vrea zâmbet fără o undă de mister. E pătrat în perplexitatea simetriei lui goală de conținut. Își amintește cum odată fusese și el zâmbet. Nu mai știe...
   Unde dracu' stă gându' ăsta? Îmi bag picioarele-n parodia asta de realitate. Pică pic-pic-pic, ploaie pe piatră, carne pe mochetă, buze pe parchet, palme pe fereastră - ”Salvează-mă!”. Și el din umbră îi face cu mâna, sperând c-o să moară înainte să iasă el pe poartă. Pic-pic-pic... sânge din tavan. Crimă după crimă, moarte după moarte, cadril suspendat în aer de septembrie.
”Taci!”. Tace pieptul în locul ei.
Aștept să mă iubească și pe mine cineva, cum mi-am iubit eu călăii.
Pic-pic-pic de milă n-am. Mi-e scârbă de ce-am devenit.
”Arșiță.” își spune, învârtindu-se haotic într-un altar de trupuri unduindu-se. Pic-pic-pic, lacrimi pe lespedea rece. Aburește cu glasul care nu vrea să iasă din ea, limitându-se la o jalnică răbufnire caldă, geamul unui cavou și-și citește crucea.
Ca-n visul ăla al meu, când tata mă conducea la propriu-mi mormânt. Își citește epitaful și constată că-i stă bine moartă. Pe pietriș se-aude ultimul pas, în plânsul ei- ultimul dangăt de clopot.
”Adio...” și el îi face cu mâna din spatele unei cruci de mormânt - ”Am terminat-o cu tine.” Nu era nevoie să moară. Îl vede și-i pare rău. Își înfige unghia-n buză, buza vânătă care-i închide pătratul viciat al amintirii unui zâmbet. Și-ncepe să curgă vin, ”Tai tu în carne vie și apar basme, lasă-mă pe mine, să-ți arăt cum se face.”
Și-a cântat cântecul de lebădă. A iubit înainte de a muri. O mântuiește asta de restul zilelor pierdute din egoism? Niciodată. Și-a iubit moartea pe care-a văzut-o zilnic, a sărutat-o, a îmbrățișat-o. I-a transpirat în brațele leșinate și a invocat-o în delir. Și ultimul orgasm i-a fost și ultim reflux. Când el s-a retras, ea s-a agățat de perdea. El a coborât scările, toc-toc-toc, ea a implorat milă. Mâinile i-au înghețat pe geam, pic-pic-pic. Și vânătaia aia tumefiată pe care ar fi numit-o odinioară gură i-a încadrat ultimul răcnet, strâns decisiv pe marginea unui rictus de plăcere amară. I-ar fi dat oțet dacă ea ar fi cerut apă. Convulsii. Plăcere. Vid.
Se vede moartă. ”Uite-o poartă. Unde duce?” Și-a intrat pe ea. Și nu duce... nicăieri.
”Mulțumesc.” Mulțumește pentru gol în suflet și pentru sufletul care cerșește izbânda zvârcolindu-se-n gol. Mânăncă toată cârpa aia de doliu, o îndeasă pe gât și moare-n visul despre moarte. Moare-n moarte. Îi moare moartea. Dar nu se trezește. E negru, nu aude, nu vede, nu simte, plutește, stă pe loc, nu se simte pe ea, nu știe cum arată, nu știe cum e. Nu s-a născut. E moartă cine știe de când.
”Acum știu cine sunt. Sunt moartă.” Pentru asta a așteptat ea o tinerețe întreagă. Pentru asta și-a răpit zilele. S-a regăsit în sfârșit. Să-i fie sufletul reciclat și povara ușoară la dus și năprasnică la-ntors. Se mai întoarce? Nici pe ea nu se mai aude, în mintea ei bolborosește un ocean și se interferează glasul ăsta nedefinit cu o mie altele, își plâng soarta, fie ea vie sau moartă. Apoi nu mai aude nimic.
”Mor și-mi trece.” Dar în fața propriei morți nu a putut rămâne altfel decât nemișcată. Cum rămânea în brațele lui, crezând că așa-i binele.Tot binele spre rău.
”Adio...” nici nu-i mai pasă. Acum chiar că pentru el a devenit de domeniul trecutului. Viitor pentru ei nu avea cum să mai existe... Asta doar dacă...
”Iartă-mă, am păcătuit!...” Ultima spovedanie, apoi vid. L-a tras după ea.
”Scăparea nu e-n moarte. Scăparea e în tine. Dacă tu mi-ai adus moartea, vreau să scap înainte să mă-ntorc la viață. Citește-ți crucea cu voce tare și asumă-ți ce mi-ai făcut. Fie-ți somnul dulce. Eu mă-ntorc.”
Și din vid lumină, din lumină-n vid... Nimic nu-i nou sub soare. Am senzația că am mai văzut-o de atunci. Dar pe el nu. Sinucigașii nu mai au dreptul să se vadă-n oglindă. Nu li se face slujbă, sunt îngropați la o parte... De ce să faci un paria din cel ce și-a recunoscut vina și nu și-a mai putut duce povara? Pentru că pedeapsa a fost să zacă sub piatra gândurilor, nu să-și ușureze singur cugetul... Aberez. Nu l-am mai văzut pentru că e mort. Nici nu știu dacă l-am cunoscut vreodată. Dar l-am iubit, în mod cert. Avatar nebun, zici că scria singur, respira poezie prin toți porii și mă iubea în ploaie. În mintea mea...
Știi ceva? Mi se rupe de tine. Nici nu te-ai născut încă și eu aștept să te iubesc. Vezi să nu te reinventezi când oi fi pe patul de moarte. Atunci nu-mia mai folosești la nimic. Vino la mine cât sunt încă în viață.
Mori, mă... Nu mă omorî pe mine.
Am o cămașă și multă voință. Ploaia e făcută s-o treci cu pasul, ca și lumea asta, în căutarea a ce-i mai bun. Și din fantoma asta seminudă care stă s-o iubească ploaia au rămas numai moaștele zâmbetului de odinioară, care-i acapara trupul întreg, într-un dans macabru, dar plăcut vederii totodată. Din pânza de păianjen care se-ntinsese din creionul negru de pe pleoape până i-a acoperit tot ochiul iese praf, paiele din păpușa asta romantică s-au risipit demult, încă de când era folosită pe post de sperietoare de ciori într-un lan de imaturi plecați la agățat.
Mi se rupe de tine. Iadu-i acolo unde-ți cauți Raiul, jurând pe toți sfinții că n-o să mai calci pe cadavre ca să-l atingi.

Dragă R.,

   M-am pierdut. Complet, sper că nu şi irevocabil. Mi-ai spus că iei în considerare opţiunea aşa-zisei jumătăţi de măsură, că nu vrei să mai aştepţi atâta timp până când voi veni la tine. Mă crezi că sunt în stare să las orice alt sentiment - pasager sau nu - şi să reiau ce aveam noi odată?
   E jalnic, R. E jalnică starea asta pustie. Nu mai văd altceva decât fericire, caldă beţie cu apă rece. Am încredere în ce-mi spui, dintre toţi pe tine te-am văzut cel mai puţin şi te ştiu cel mai mult. Eşti etalonul meu. Băiatul pe care vreau ca ai mei să îl cunoască. Băiatul pe care toţi prietenii mei îl vor îndrăgi. Singurul băiat care m-a făcut să râd ca la carte, care a ştiut să mă păstreze a lui chiar şi fără să fie lângă mine şi care mi-a delimitat timpul: am ere dinaintea lui, după el şi istorie alături. Tu ştii să faci să merite secundele de singurătate apăsătoare. Poate zic asta de prea multă exaltare, adevărul e că te-am mai şi uitat. Voit, ce-i drept, dar uite că am reuşit să îmi impun să nu te mai caut cu gândul. Acum, însă, când văd că nu zadarnice mi-au fost clipele de zbucium, nu-mi pare rău că m-am frământat, tu faci să merite orice iluzie.
   Am ajuns departe. Tu nici nu ştii încotro să te îndrepţi şi eu vreau să te prezint tuturor. Da! Vreau. Am tot fost văzută în compania multora. De braţul tău voi rămâne agăţată cu sau fără voia ta. Probabil te vei gândi: "Eu termin facultatea. Fac 23 de ani, ea e un copil. Probabil voi ajunge destul de sus. Cu ea ce să fac? Mi-ar fi ruşine să fiu bine văzut şi zărit în compania unei puştoaice. Dar şi ea mai are puţin şi intră la facultate... E o domnişoară, nu, n-ar arunca nimeni priviri piezişe către noi... totuşi... Eu am treabă. Eu lucrez. Învăţ. Ea-şi pierde timpul printre dulci nimicuri. Nu vreau să facă din mine ocupaţia-i de bază; o să sufere. Da... Dar uite cât de mult am mers... Şi mai e mult până departe..."
   Dragul meu, renunţ la tot. La obsesii, la depresii, la pretenţii. Mă dezbrac de fostu-mi caracter, care pare-se că ţi-a repugnat la un moment dat, de m-ai înghiontit de lângă tine şi te aştept, să-ţi onorezi gândul onorabil unduit sub formă de vagă promisiune. Alătură-te mie!
   Nu o să uit zilele goale de la liceu în care singurul zâmbet mi-era adus de nelipsita cochetărie, machiaj puţin strident şi haine-n care nu mă regăseam, puse pe mine pentru a impresiona un om aflat la nu mai puţin de 121 de kilometri distanţă. Ştiam bine că nu mă poţi vedea, dar gândeam că-mi eşti alături la fiecare pas şi că te simţi măgulit de rigoarea cu care-mi aşezam până şi firele de păr din coadă. Adevărul e că m-ai schimbat. Chiar dacă nici vocea nu ţi-am mai auzit-o de vreo jumătate de an, tot mai sper că o să mă învăluie pe neaşteptate, la un moment dat. Mi-ai dat răbdare, o noţiune abstractă pentru o adolescentă. Mi-ao dat maturitate, să suport greutatea aşteptării. Mi-ai dat înţelepciune, să nu-mi refuz călăuzele ce se oferă să-mi poarte năpasta, dar şi tăria să nu te uit, nici chiar când le sărutam mâinile copleşite de povară.
   Nu o să uit cât mi-am dorit să mă laşi să mă apropii. N-am vrut altceva decât fericire pentru doi. Eu am învăţat s-o găsesc în orice lucru neînsemnat şi în orice chip binevoitor. Tu ai s-o regăseşti altfel decât prin mine? Sper, dar numai cu o jumătate de suflet. Cealaltă speră ca fericirea să aibă cel mult autonomie, dar să depindă, totuşi, de mine.
   Mă bucuram de-un om frumos până să mă gândesc din nou la tine, de ce sunt în stare să dau siguranţa şi stabilitatea pe-o nălucă? Probabil pentru că-i o nălucă oe care o iubesc...? Care m-o fi sărutat de atâtea ori la pragul dintre vis şi dimineaţă şi m-a-nsoţit cu câte-un gând bun î  fiecare zi cu ploaie. Năluca aia sigur ştie cât nu-mi place ploaia. Ce frică mi-e de tunete şi fulgere şi mai ales de întuneric. Năluca aia-mi ştie metehnele. Şi încă-mi vorbeşte-n vis. Că-n realitate, tu îmi scrii. Şi-aşa m-ai subjugat, şi-ntr-atât de strâns mă ţii doar din cuvânt. Şi greu mi-a fost să cred că mă pot încrede-n vorbe dulci până la pragul orbirii...
   Dragule, atât te rog: să nu-mi ceri mai încolo să renunţ la toată bunăstarea, din senin, ca să fug în lume cu tine. Acum nu pierd nimic dacă mă las dusă de val, dar mai încolo... cine ştie? Hai să prindem valul de 7 dimineaţa, când se-ngână ziua cu noaptea, ca la-nceput de toamnă şi să gustăm o zi amarul convieţuirii de dragul amintirilor. Să vezi că nu-i atât de greu cum pare şi că în mine-ai să găseşti ce vrei: prietenă devotată, sinceră şi dezinteresată, iubită înfrigurată de-aşteptare, cu inima mereu deschisă, ca un cufăr cu tot ce-i bun în lume, păstrat să se reverse din trupu-i ca dintr-un corn al abundenţei şi amantă şăgalnică, abilă, vigilentă, mirodenia ce piperează viaţa monotonă, dacă vreodată va fi aşa-ntre doi oameni care convieţuiesc cu distanţa...
   Dacă nu crezi că se poate... ajută-mă să uit. Căci "la noapte ne certăm definitiv, ne despărţim în mici felii de pâine şi ne urâm acum fără motiv, să ne-mpăcăm fără motive mâine. Nu-i cauză şi nu e nici efect în toată încleştarea asta mare; iubirea noastră toată-i un defect - ferească Dumnezeu să se repare! Îmi vine să te-njur de Dumnezeu şi-apoi să-L rog pe El să te salveze, eşti binele, precum eşti răul meu, cea mai cumplită dintre ipoteze..."
   Şi totuşi... de-ar fi să te rog ceva... ar fi să nu mai pleci... Că n-o fi bine acum, ţi-oi da dreptate. Dar cândva tot o să fie. Şi când va fi să fie, vreau să-l împart cu tine, că greul tot l-ai refuzat... Cât încă sunt mică şi mă-ncăpăţânez să mă-ndurerez şi să mă-ndoliez, cât încă sunt dispusă să mă complic, de dragul unei pacoste de băiat, care nu-şi poate face curat la mansardă, ca să mă primească-n gazdă. O lună, două, trei, un an, o viaţă, două, cât mai multe. Un suflet am şi p-ăla am de gând să-l tocesc până când o să te lămureşti că şi eu sunt o pacoste pe măsură, ba chiar mai teribilă şi mai ambiţioasă. Mi-am pus în gând să te iau de mână şi să nu te mai eliberez.
   Scrie-mi când te vei hotărî, oricare ţi-ar fi nefasta inspiraţie-a momentului. Dacă refuzi, scrie-mi. Dacă accepţi, sună-mă. O ocazie ca asta merită sărbătorită cu uralele cuvenite, şi vreau să-mi auzi trilurile, în cazul în care decizi să mă fericeşti. În ambele cazuri, vei rămâne parte de-a mea, dorinţa ascunsă-ntr-o biografie subţirică şi prilej de descătuşare a tuturor ambiţiilor.

   A ta de când te-a întâlnit prima oară,
             Irina.

Dragă R.,

   Am zis să-ţi scriu. Am trecut printr-o perioadă critică. Nu-i vorba de vreo criză de identitate, ci mai degrabă de una existenţială. Imediat după ziua mea am pierdut un om drag. Perspectiva de a nu-l mai şti mereu aproape m-a îngrozit, am plâns până aproape de pragul leşinului. Apoi a murit ceva în mine. Şi am înţeles ca suferinţa se consumase demult, ce rupea în mine era o frustrare adâncă, ale cărei rădăcini se trăgeau din nevoia mea nebună şi neîmpărtăşită de afecţiune. Nu era niciunul de vină că eu plângeam. Era o vină universală, că nu-mi găsesc stabilitatea şi echilibrul. Pot să jur că am căutat unde nici cu gândul n-aş fi gândit, dar mereu se găsesc impedimente. El era mereu aici, simţeam o anumită siguranţă, pe care, însă, obişnuia să o anuleze cu gelozie şi posesivitate. Atunci mă întrebam cine sunt şi-mi căutam vina pe un drum curat. Aşa că am renunţat şi am paralizat la gândul că nu mă mai are nimeni. Am o nevoie nebună de a simţi că aparţin cuiva, unei familii alternative, voi sunteţi mereu familia asta a mea.
   Nu m-am simţit niciodată vinovată că vorbeam cu tine în timp ce eram cu el. Mai degrabă mă deranja că relaţia cu el se interpunea între conversaţiile noastre. Când am făcut 17 ani, mi-ai promis într-un fel că o să fii acolo. Dar ai lipsit. Şi am auzit melodia aia superbă despre viaţă şi căutarea sinelui, despre lacrimi şi drumuri accidentate, despre fericirea relativă şi absolută. Şi nu mi-a venit să cred că vine de la tine. A fost un cadou prea frumos. Aş vrea să fac şi mâine 17 ani şi să te primesc aşa în suflet. Păcat că m-ai luat pe nepregătite, de nici măcar n-am bănuit că tu ai putea fi responsabil pentru starea mea de atunci. Acum că ştiu, îţi mulţumesc a nu ştiu câta oară şi număr lunile până la plecarea de acasă. Ascult muzică, fac muzică prin fiecare literă a numelui tău, pe care o repet până îşi pierde sensul. O melodie de la o trupă pe care o ştiu de la tine suna cam aşa: "Imaginea ta, ce demult o păstrez, de-atâta privire aproape s-a şters." Aşa şi cu mine. Repet cuvinte până la demenţă, citesc ce vine de la tine cu aviditate, până când îşi pierde sensul şi aduce confuzie şi amnezie. Apoi numele tău mi-e anamneză şi o iau de la capăt. Între timp, ca ocupaţie diversă, încerc să mă-ndrăgostesc, ca să-mi treacă mai uşor timpul până la revedere, dar văd că nimeni nu-i ca tine şi o las baltă. Ştiam, odată, că şi tu mă aştepţi. Sper să n-o fi auzit de atâtea ori încât să ajungă să îşi piardă şi asta sensul.
   Când n-ai putut să ajungi, mi-ai spus că ai încercat, dar e o curvă pe nume "karma", care ţi-a stricat planurile. Dragul meu, karma e cum ţi-o faci. Faci bine, ai karmă bună. Faci rău, karma se ia după tine. Poate ar fi trebuit să nu pleci niciodată, ca să poţi să te întorci de câte ori vrei.
   Spune-mi sincer: ai vrut din tot sufletul să vii sau te-a ţinut gândul că ai putea să mă vrei din nou şi nu ai fi putut să faci nimic în sensul ăsta? Pentru că poţi. Altă melodie spunea că "inima mea nu cere chirie, aşa că vino când vrei tu şi stai oricât îţi place ţie." Decorul tău e rezervat doar pentru mine, dar nu acum. Ai spus-o. Şi eu încuviinţez. La mine, vezi tu, e altfel. Eu îl ţin mereu ocupat ca să nu se dezobişnuiască cu jocul scenic. Să nu se prăfuiască atunci când ajungi. Dar strigă numele tău şi-mi strică jocul.
   A doua zi după ce am făcut 17 ani am găsit ceea ce căutam demult: un subiect de roman care să acopere ceva pagini bune. Va fi despre viaţa mea. E singura pe care o ştiu şi despre care aş putea fi mereu sinceră. Şi nu o să caut adevărul, ci să fiu sinceră. E o mare diferenţă. Adevărul nu e mereu cel ascuns după vorbele sincere. Şi eu altfel nu pot să scriu. Pot să mă mint şi să scriu, să plâng şi să scriu, dar, în final, rezultatul va fi unul cât se poate de sincer.
   Şi tu, dragul meu, îmi vei fi confident direct, alături, sau nu, de vreun lector interesat de problemele adolescenţei sau în căutare de vreun adevăr tăinuit până acum, ca să fie descoperit acum de o debutantă într-ale lumii. Între noi fie vorba, aşteaptă-te la adevăruri general valabile de la oameni fără ocupaţie- din plictiseală ei devin fini observatori ai lumii din jur şi psihologi ocazionali şi pun în cuvinte realităţi pe lângă care ceilalţi trec zilnic, cu care se confruntă mereu, dar carora nu au timp să le dea formă-n grai. De-aia se miră şi se regăsesc într-ale trecătorilor prin lume. Ei cred că viaţa lor ocupată e importantă şi marcantă. Dar, de fapt, mai câştigaţi în ochii absenţi ai lumii vor fi cei care nu se remarcă cu altceva decât cu un bun simţ de observaţie pus în folosul celor ce nu au timp să şi-l dezvolte corespunzător. De data asta voi fi eu aceea. Fără ocupaţie şi cu şablonul de maxime întotdeauna la îndemâna.
   Nu sunt pe măsura ta. Nu o să citez din autori cunoscuţi, nu ştiu istoria nimănui, cu atât mai puţin pe a celor care contează. O să îţi dedic, î  schimb, multă muzică, o să îţi explic trăirile mele în mod sincretic, pe bătăi de inimă, sunete mai mult sau mai puţin armonioase şi versuri reprezentative. Uneori nici eu nu-mi găsesc cuvintele, dar le găseşte muzica. Şi-mi amintesc de tine, şi-ţi mai scriu şi-mi mai cânt frustrarea prin camere goale din pensiune. Îmi place să cânt. O să te adorm, oare, vreodată aşa?
   Îţi mulţumesc pentru intruziunea în viaţa mea, m-ai marcat şi mă uimeşti cu fiecare zi. Acum te las, străin frumos, cu chip de ceaţă şi negură pe obrajii albi, cu zâmbet de-al meu şi cu ochi în care-mi pierd temerile cele mai temerare, trebuie să scriu un roman. Am să te chem când o să rămân fără inspiraţie şi credinţă.

    A ta de când te-a întâlnit pentru prima oară,
    
                                                      Irina

Nu ştiu cine eşti

   Un viciu cere pe altul şi amândouă iertarea. Nu s-a întrebat nimeni niciodată de ce, în dragoste, nefumătorii cer tutun, iar cei puternici- slăbiciuni?
   Vârsta mea le cere pe toate. Cere tot ce ar putea-o compromite, e teribilismul ăla cu jumătate de măsură de pesimism. E gândul că până la moarte e cale lungă. Dar şi până la ziua mea, vacanţă, Crăciun pare mereu că mai e destul. Şi atunci când vin, în sfârşit, parcă n-au durat destul comparativ cu aşteptarea. Şi drumul îmi va dura puţin comparativ cu destinaţia.
   Sunt iar seri în care mi-e frică de moarte şi nu mai pot să o anesteziez cu mirajul timpului. Se scurge. Trece ca azi. Şi ma voi trezi într-o zi că nu-l mai am, dar că a trecut prea puţin de când mi-am zis că mai e mult.
   E, totuşi, muzică ce-mi pare că am auzit-o când încă nu eram. Şi-mi dă speranţă că, poate, dacă nu-mi ajunge acum, voi mai avea o viaţă la dispoziţie. E muzică ce mă duce departe, cu gândul la o viaţă pe care aş putea-o avea, dar pe care mi-o va refuza în repetate rânduri mâna destinului.
   Mi-am pierdut profunzimea care altădată îmi alina frica de întuneric. Mi-am pierdut minţile şi darul de a scrie. S-ar putea zice că m-am pierdut pe mine. Îmi consum zilele în aşteptări fără spor. Mi s-a zis să nu număr zilele. Totuşi, ce altceva îţi mai poate da speranţă când substanţa pare că s-a scurs demult, decât viaţa în expectativă, în aşteptarea micilor bucurii care nu vor compune niciodată marile destine?
   Mă-nchid în bucurii mărunte, în tresăriri de-o clipă, valorificând fiecare pulsaţie, pentru că ele sunt primele care vor dispărea. Voiam să cred că ceea ce-i al meu nu va fi vreodată al altcuiva. Dar de când nu mai sunt eu, de unde aş putea şti ce-ar fi fost să-mi aparţină?
    Unde mi-e viaţa? Unde mi-e moartea? Unde-i lumina? Unde-i paradisul? Unde-i virtutea şi ce mi-e păcatul? Cum de am căzut atât de jos încât mă bat pe umeri toţi cei fără onoare, arătându-mi pentru ce aspect al vieţii mele, scos la lichidare de stoc, licitează. Am ajuns umbra a ceea ce credeam că sunt. Şi cine nu mă merită, mă are la preţ redus.
    Unde merg? Cine sunt? Cui folosesc? Sunt sigură că nu sunt singura care se întreabă asta... "Viaţa mea a fost ca un vânt care bate-n proră, m-am muşcat de suflet mereu- floare carnivoră..."
   Voi căuta întunericul şi mă voi feri de razele soarelui. Îmi voi pipăi sufletul şi-mi voi ignora trupul. Îmi voi uita chipul şi regăsi sinele. Mă voi încrede că frumuseţea stă în ochii privitorului şi mă voi priva de vanitatea oricărei cochetării. La urma urmei, viaţa e despre fiecare din noi. Viaţa este doar o căutare neîntreruptă al cărei răspuns se află în ultima clipă. De ce să mă bucur de lumină, când mă aşteaptă o eternitate de întuneric. Un om calculat s-ar bucura de ceea ce-i va fi luat cât de curând; un om înţelept va încerca să se obişnuiască cu lipsurile dintotdeauna. Voi face asemenea. Nu voi da căutătura cruntă pe zâmbet sau ploaia pe vremea însorită. Nu-mi voi vinde sufletul unor perpetue iluzii.
   Nu voi cere nimic, ca, în schimb să mi se dea totul. Viaţa e un fel de psihologie inversă. Cu cât aştepţi şi ceri mai puţin, cu atât vei avea mai multe. Cu cât te cauţi mai puţin, cu atât vei fi mai aproape de tine.
   Punct şi tot timpul de la capăt.

Şerbet de-a fi sau a nu fi

   Am ajuns la o vârstă la care îmi fac alte jucării. Sfâşii pluşul de la himere rămase din relaţii niciodată de cicatrizat. Bag cuţitul în jucării şi plâng, cu sângele lor alb şi sintetic, câlţi prinşi între degetele totuşi vii. Adorm cu gândul mort, cum rar se-ntâmplă să rămână gol, ca o foaie de-nceput, poate-mi dă şansa să o iau de la capăt, dar nu. Îşi bate joc, a doua zi mă scutură de umăr şi-mi rânjeşte-ncetişor, după ce mă vede trează: "Du-te-napoi, eu cred, eu sper, eu aş putea, eu vreau, eu simt şi aş avea...". De ce niciodată nu ştie? Mă trezeşte-n ipoteze şi m-adoarme-ntre proteze de sinapse şi speranţe, că pe-ale mereu le amputează timpul când îşi amintească să mai treacă. Şi cică timpul le vindecă pe toate. Halal. Pe ale mele le sterilizează, parcă-s în incubator, mă vindecă şi totuşi mă ţine departe, am boala oaselor de sticlă, mă sparg de prima oară de când mă frământ.
   Nu am o vârstă, dar am învăţat ceva. Am învăţat acum că tot ce mişcă-n mine-i compromis. Am învăţat că foaia cu care sunt tentată să-mi tai venele e singura pe care pot să pun capul la sfârşitul zilei, când totu-n mine intră-n moarte clinică. Ştiu că trebuie să scriu. Ştiu că pot să iubesc, dar nu am când. Îmi împart viaţa între moarte şi somn. De una singură îmi adorm fricile, numai eu n-adorm.
   Copii, eu n-am o vârstă. Nu cer respect şi-ntâietate. Eu umblu printre manechine, pipăi suflete vrac, cântăresc substanţă şi iau forma aerului pe care îl respir. Nu am volum propriu, ocup doar spaţiul care mi se pune la dispoziţie. Îţi mănânc din palmă, te-alung şi mă-ntorc pe genunchi. Îmi dai pâine şi apă şi-mi pui la dispoziţie celula. Şi-aşa mă nasc din tine. Concep ţesuturi, împânzesc organe şi te-acopăr cu o piele groasă. Atât de groasă, cât să nu simţi când muşc din tine cu patos. Sunt şi tu, şi eu. Niciodată defazat. Tot timpul în asentiment. Tot timpul simultan.
   Copii, eu am intenţionat să-mi iau din zile. Dar nu mi le mai dă nimeni înapoi. Aşa că-ntind de ele ca de plastic topit şi mă năclăiesc pe muşchi de secunde-anchilozate. Simt crampe-n muşchi şi ştiu atunci că-i miezul nopţii. Copii, să nu ajungeţi vreodată să căraţi pastile-n suflet şi antibiotice-n creier. Că dacă le administrezi regulat, ajungi imun. Nu mai simţi boală, dar nici uşurarea vindecării.
   Copii, să nu plecaţi privirea. Viaţa nu se termină niciodată când vrea ea. Nici când vrem noi. Că de-aia-i viaţă. Să surprindă. Să nu regretaţi clipe, că nu le mai primiţi înapoi. Greşeşti, ai şansa să te-ndrepţi. Te bucuri, te-aşteaptă fericire şi mai mare. Să nu vă doriţi să creşteţi. Că nu o să mai zâmbiţi curat. Cu ţigara-n colţul gurii, e ori pătat de tutun, ori ruinat de viciu, ori murdăriţi filtrul de ruj, ori zâmbetul de morbid.
   Copii, toţi plecăm odată. Eu plec acum dintre voi, v-am vorbit de la egal la egal. Dar e timpul să cresc şi doare când se-ntind oasele şi când te-nalţi. Vă ştiu pe fiecare-n parte, în parte am simţit ce simţiţi voi acum. Am un trup în care să mă-nchid şi-o chilie-n care să mă-nchid, sfântă până-n Sâmbăta Mare, când mi-e schimbarea la faţă şi mă fac drac, mă torc pe sub uşă din sfinţenie şi nu mă mai văd chiar uşă de biserică, doar nu mi-e locul acolo. Viaţa nu e ce ni se pare nouă, e ceea ce nu ajungem să cunoaştem. Avem o promisiune grea care ne călăuzeşte până la sfârşit, şi-acolo ne e cunoaşterea. Ştii cum e aia? Urâtul are o mie de feţe, pe când frumosul are una singură. D-aia-mi ţin mereu singură de urât, niciodată nu dau pe ochi frumoşi singurătatea, că eu nu cred în frumos.
  Mă-nsumez în atâtea împărţiri, că nu-mi văd restul. Ce-mi rămâne după ce mă dau vouă mi-ajunge de pe azi pe mâine şi mâine mai văd ce mai găsesc prin buzunare peticite, s-o duc aşa de la cap la coadă. Vreau să-i văd cum stau în cap pentru o coadă de cal. De păr roşcat şi de carne care nu se vinde la kilogram. Ia să vă văd, vă-nghesuiţi şi-acolo unde nu-i gratis? Sunt aici să vă plătesc eforturile.
   Copii, să nu faceţi ca mine. Ce-a fost ieri, nu mai e mâine.

Sentinţă

   Azi scriu din nou. Ce ar putea să mă aducă înapoi printre cuvinte, când am căzut în prozaic şi am ţinut cu timpul, fără să mă mai obosesc să-i neg ireversibilitatea? Ce ar putea să mă încredinţeze că mă mai primesc printre ele, că nu se ascund acum? Într-adevăr, uneori mi-e greu să le găsesc. Ne-am pierdut reciproc...
   O să încep simplu: aş fi vrut să iubesc. Candidat am găsit. Însă nu mai găsesc în mine puterea de a o lua de la început. Fetiţa aia pe care o ştiam a crescut. Şi-ar cimenta golul din stomac cu fluturi asortaţi cu membrana de care e căptuşit, dar vidul alege mai degrabă să se hrănească cu zilele celui ce mi se alatură. Un sărut pe frunte, o şuviţă răvăşită copilăreşte, palmele lui puse drasupra privirii mele în gol nu mă mai ating. Am murit o dată. Şi nu mai am vieţi de risipit. Mă aşteptam să mi le dea el. Să lase de la el un an, o picătură de sânge, să-mi facă o transfuzie cu apă vie şi apă moartă şi să-mi crucifice sufletul pe trup cu cele trei smicele de măr prevăzute de acel basm al fiinţei mele neterminate.
   Încerc să-mi clădesc un trup puternic, casă portativă a unui şarpe cu ochi verzi care se crede suflet. Asemeni lui Icar, termin şi-mi contemplu de sus templul ăsta fragil, adăpost de moarte şi morbiditate. Nu reuşesc să mă mai întorc la vreo bază aşa că-mi pun pe tâmple aripi de ceară pe care mi le modelează o căldură venită de departe. Şi se desprind de lobii urechii, în care rezonează încă fiorii ultimului sărut, pleacă de capul lor şi mă lasă să mi-l pierd pe al meu în cădere liberă. O secundă pare alta. Timpul se dilată şi eu nu mai ajung la bazele creaţiei. Mistificată, atemporală, uit să mai ajung la mine şi o bornă kilometrică mă anunţă c-am căzut în el.
   Dar nu vreau. Nu-i o cutie de rezonanţă propice viselor mele nedestăinuite... Vreau să tai lianele care-mi leaga carnea de carne si osul de frumos, mlădiţele care-mi vascularizează fiinţa de prisos. Vreau să adorm odată şi să nu mă mai trezesc. Opera să-mi rămâna neterminată şi să ma definesc om postum. Acum vreau să fiu apă. Aer. Foc care-l străbate odată înainte să se prefacă-n fum şi să părăsească lumea. Vreau să fiu vânt, gaz, vânătă, străvezie, slabă, ruptă. Şi după ce mor vreau să ma văd de sus umanizată. Dar nu aş mai putea să fiu Icar. Sufletul nu-mi cade din cer- pomană nesăţioasă pentru trupuri carnivore, împrăştiate, oarbe. Sufletul nu mi-l ia nimeni. Trupul mi-l înghite pământul. Se luptă pentru el vulturi, carii, prădători. Dinspre partea mea, li-l las moştenire, în consens nescris.
   Tot ce vreau e să iubesc. Nu pot acum. Voi putea odată. Acum singurătatea pare soluţia optimă. Parcă-mi place să fiu cu mine şi să mă-ntreb de ce nu găsesc ecou în sufletele în care bat, prieteneşte, ca în diapazoane stridente în liniştea unei capele înalte. Parcă mi-e uşor să mă resemnez şi să mor noapte de noapte. În vis. Să mă întorc apoi la viaţă şi să aştept să mor din nou. De ce trăiesc, la urma urmei? Dacă Dumnezeu nu admite sinucigaşi, de ce nu m-a cenzurat înainte să văd lumina tiparului? Fie-mi iertate greşelile, dar aspiraţiile îmi atinseseră apogeul când ceilalţi m-au dărâmat şi acum începe declinul. În regres, merg de-andoaselea, dreaptă, inutilă verticalitate în calea unui destin căruia i-am întors deja spatele. E doar o chestiune de timp până când raţiunea mea va naşte monştri atât de puternici, încât or să mă sperie de moarte. Singurul regret e că voi fi împământată păgân, niciun preot nu stă să-şi bată capul cu motive, oricât de pertinente. Scriptura nu  a lăsat cale de mijloc. Ori eşti după lege, ori împotriva ei. Celor îndepărtaţi, nelinişte veşnică. Măcar aşa voi vedea cu sufletul ceea ce ochilor le e imposibil să vadă. Prinsă, după legendă, la pragul dintre moarte şi-altă moarte, o să scot capul în lume, nevăzută, aşa cum mi-e dorinţa şi voi purta o cruce cu braţe şi entru aripile care mi-au căzut. Şi viaţa-i o moarte, mai senină decât cealaltă, promisă din eter...
   Dar nu o să mor. Şi mă macină gândul că pe lumea asta nu e loc şi pentru mine. Unde-i cenzura, Doamne? Dă-mi cenzura transcendentă şi lasă-mă să urc până la Tine, fie că n-am cale de întors. Ştiu. Ştiu că nu ştiu. D-aia, poate, nici nu mi-e dat să fiu.

Notă autobiografică

   ... Şi mă aşezam pe cimentul rece după o noapte caldă, cum sunt toate cele de dinaintea furtunilor, la mare. Norii se grăbeau încet spre plaja pe care eu nu aş mai fi vrut să ajung. Nu îmi place soarele decât văzut din spatele sticlei... Eram mică şi îmi plăceau dimineţile răcoroase de la Costineşti. În fiecare an, tot acolo. Credeam că îl ştiu pe de rost.
   Acum, o secundă de linişte, într-o dimineaţă de primăvară, când toţi cei pe care îi ştiu sunt la liceu începe să fie echivalentă cu o dimineaţa ca alea, mă cucereşte. Mă aşez pe scările de ciment, în maieu şi pantaloni de trening, ca prin transă simt că urmează să vină şi diriga, să ne aşezăm la mese şi să mâncăm unul din mic-dejunurile alea scârboase şi mereu insuficiente, marmeladă pe pâine antică şi unt de provenienţă dubioasă. Dar nu. Eu deja nu mai mănânc dimineţile, ca altădată, eu mănânc serile în tihnă, când n-am odihnă şi când răsăritul mă ameninţă la 2 jumate...
   Mă uit în oglindă să văd dacă am mai slăbit şi sunt aceeaşi. Probez un costum de baie, singură în cameră şi îmi fac plajă din scame şi fire de păr pe covoarele de culoarea nisipului umblat, marea în cadă, curată, numai pentru mine, adâncă- numai cât să nu îmi ajungă ca să cred că am plecat într-adevăr de-acasă.
   Muza mea s-a pensionat. A luat jobul ca part-time şi nu-i aducea satisfacţiile cuvenite. S-a retras cu promisiunea că îşi va reînnoi contractul când voi pleca de acasă. Păi cum vine asta? Am muză ca lumea condiţionată de vârstă şi distanţă? Parcă serviciul ăsta... avea roaming... Ca să mă poată inspira decent de oriunde ar fi. I-am cerut eu mai mult? Niciodată. O fi crescut tariful...
   Aşa că mi-am luat o săptămână la mare. Mă fac că nu-i văd pe ceilalţi, deja nu înţeleg de ce mă trezesc tot în camera mea, tot căzută de pe canapea, ca acum mulţi ani, când vâsta îmi permitea să fiu preluată din somnambulism şi dusă de mâini misterioase înapoi în pat. Acum e văduvie. Burlăcie. Un fel de tinereţe. Care parcă n-ar mai fi. Un fel de déjà-vu. Se pare că tot ce urmează am trăit deja în vis. Şi tinereţea mea e la cacealma, o ghicitoare simplă pentru copii fără minte, dezlegată în palme fără bătături de clarvăzătoare amatoare cu pretenţii de ursiroare.
   Moartea o mai fi ceva nou...? Mă îndoiesc, la cât am răstălmăcit-o insomniac în serile de vară. O fi iarna? Eu cred că primăvara. Când pământurile greu de desţelenit nu or să se deschidă ca să ma ia şi o să mă înghită focul. O să le locuiesc atunci pe etajeră şi când le vor fi ochii cârpiţi de somn, nu or să se mai obosească să mă recunoască şi or să-mi amestece cenuşa în cafea...
   Vreau vara. Postum. Vreau cald. In memoriam. Vreau nisip. Carpe diem. Vreau mare. Ante-meridian. Vreau linişte. Deus ex machina. Acropole, culmi, agora sufletească. Vreau să erupă un vulcan şi peste lumea mea, să treacă în nefiinţă fără urme şi fără pretenţii. Faleza. Alge sărate. Stabilopozi de care să-mi fărâm altarul bicisnic. Şi apoi plajă, să îmi cuprindă fantoma ieşită la fiecare apus la echitaţie maritimă.
   Vreau somn, să fiu iarăşi eu, ca înainte să mor în doliu. Cineva să mă recupereze, înainte să adorm anonim.
    Alea iacta est.