Nu ştiu cine eşti

   Un viciu cere pe altul şi amândouă iertarea. Nu s-a întrebat nimeni niciodată de ce, în dragoste, nefumătorii cer tutun, iar cei puternici- slăbiciuni?
   Vârsta mea le cere pe toate. Cere tot ce ar putea-o compromite, e teribilismul ăla cu jumătate de măsură de pesimism. E gândul că până la moarte e cale lungă. Dar şi până la ziua mea, vacanţă, Crăciun pare mereu că mai e destul. Şi atunci când vin, în sfârşit, parcă n-au durat destul comparativ cu aşteptarea. Şi drumul îmi va dura puţin comparativ cu destinaţia.
   Sunt iar seri în care mi-e frică de moarte şi nu mai pot să o anesteziez cu mirajul timpului. Se scurge. Trece ca azi. Şi ma voi trezi într-o zi că nu-l mai am, dar că a trecut prea puţin de când mi-am zis că mai e mult.
   E, totuşi, muzică ce-mi pare că am auzit-o când încă nu eram. Şi-mi dă speranţă că, poate, dacă nu-mi ajunge acum, voi mai avea o viaţă la dispoziţie. E muzică ce mă duce departe, cu gândul la o viaţă pe care aş putea-o avea, dar pe care mi-o va refuza în repetate rânduri mâna destinului.
   Mi-am pierdut profunzimea care altădată îmi alina frica de întuneric. Mi-am pierdut minţile şi darul de a scrie. S-ar putea zice că m-am pierdut pe mine. Îmi consum zilele în aşteptări fără spor. Mi s-a zis să nu număr zilele. Totuşi, ce altceva îţi mai poate da speranţă când substanţa pare că s-a scurs demult, decât viaţa în expectativă, în aşteptarea micilor bucurii care nu vor compune niciodată marile destine?
   Mă-nchid în bucurii mărunte, în tresăriri de-o clipă, valorificând fiecare pulsaţie, pentru că ele sunt primele care vor dispărea. Voiam să cred că ceea ce-i al meu nu va fi vreodată al altcuiva. Dar de când nu mai sunt eu, de unde aş putea şti ce-ar fi fost să-mi aparţină?
    Unde mi-e viaţa? Unde mi-e moartea? Unde-i lumina? Unde-i paradisul? Unde-i virtutea şi ce mi-e păcatul? Cum de am căzut atât de jos încât mă bat pe umeri toţi cei fără onoare, arătându-mi pentru ce aspect al vieţii mele, scos la lichidare de stoc, licitează. Am ajuns umbra a ceea ce credeam că sunt. Şi cine nu mă merită, mă are la preţ redus.
    Unde merg? Cine sunt? Cui folosesc? Sunt sigură că nu sunt singura care se întreabă asta... "Viaţa mea a fost ca un vânt care bate-n proră, m-am muşcat de suflet mereu- floare carnivoră..."
   Voi căuta întunericul şi mă voi feri de razele soarelui. Îmi voi pipăi sufletul şi-mi voi ignora trupul. Îmi voi uita chipul şi regăsi sinele. Mă voi încrede că frumuseţea stă în ochii privitorului şi mă voi priva de vanitatea oricărei cochetării. La urma urmei, viaţa e despre fiecare din noi. Viaţa este doar o căutare neîntreruptă al cărei răspuns se află în ultima clipă. De ce să mă bucur de lumină, când mă aşteaptă o eternitate de întuneric. Un om calculat s-ar bucura de ceea ce-i va fi luat cât de curând; un om înţelept va încerca să se obişnuiască cu lipsurile dintotdeauna. Voi face asemenea. Nu voi da căutătura cruntă pe zâmbet sau ploaia pe vremea însorită. Nu-mi voi vinde sufletul unor perpetue iluzii.
   Nu voi cere nimic, ca, în schimb să mi se dea totul. Viaţa e un fel de psihologie inversă. Cu cât aştepţi şi ceri mai puţin, cu atât vei avea mai multe. Cu cât te cauţi mai puţin, cu atât vei fi mai aproape de tine.
   Punct şi tot timpul de la capăt.