Peste noapte călcăm peste noi

   Poate ,uneori, ar trebui să fim recunoscători că nu trăim calvarul celorlalți. Nu mă-ntreb ce-aş face dacă aş fi în locul altcuiva. Mă întreb ce pot să fac ca să îmi doresc să fiu în pielea mea. Tu ce ai face dacă ai fi în locul meu? Să-ți dau un punct de plecare.
   Te-ai trezi la 6:50 şi ai mai zăbovi până la fix, uneori până la şi 10. Continuându-ți un vis care nu şi-ar găsi locul în realitatea imediată. Uneori ai rămâne blocat între vis şi realitate şi n-ai mai vrea s-o continui pe niciuna. Ai vrea pur şi simplu să se uite de tine. Fără voia ta, din inerție sau din puțina responsabilitate cu care ai fost nevoit să te obişnuieşti, te ridici şi-ți iei ziua de unde ai lăsat-o cu o zi înainte. De punctul ăla şi aşa nu treci. Pleci la şcoală sau la muncă, unde te aruncă viața, şi îți petreci de la 6 la 8-9 ore dorindu-ți să te întorci acasă, orice ar însemna asta.
   I-ai face pe alții să râdă în speranța că cineva o să-ți ia şi ție cu mâna durerea care nu lasă o noapte să treacă fără să te-apuce plânsul. Zâmbetul lor ar însemna mai mult decât un vis frumos, care să te-ajute să înfrunți realitatea. Şi ți-ar lua puțin gândul de la subiectul pe care-l dezbați în permanență cu rațiunea-ți, al cărei somn probabil a născut monştrii care trăiesc acum în tine: "Oare astăzi am destul curaj s-o fac...?"
   Astăzi ai curaj să-ți curmi suferința? Apoi te întrebi dacă merită. Lupta sau întoarcerea armelor. Şi alea sunt momentele în care privirea ta în gol îi ține pe toți departe şi tu începi să nu mai ții pasul cu realitatea, pierzând succesiv minute după minute. Pe care nu ți le mai dă nimeni înapoi. Şi tu tot nu ştii dacă-ți doreşti să trăieşti...
   Vrând, nevrând, te achiți şi pe ziua de azi de obişnuitele obligații. Anevoie. Cu ochii pe ceas. Şi mai de-al dracu', timpul trece în ciuda ta. Greu şi zeflemitor. Aşa că nu mai cumperi baterie la ceasul de mână fără de care altminteri nu ai fi putut trăi. Sau doar din prea multă lehamite. Să mai faci un drum şi ca să schimbi bateria acestui pluton de execuție la purtător? Ziua judecății şi-aşa vine. Pe aia n-ai cum s-o ratezi, restul deja nu mai contează. Din inerție, devii punctual după soare.
   Iei metroul sau autobuzul şi ajungi de unde ai plecat. Te trezeşti singur şi parcă ai vrea să faci pe cineva să zâmbească. Ai vrea să te plimbi, dar nu-ți ține nimeni isonul. Te simți singur şi să-ți spun şi de ce. Pentru că eşti. Nu din proprie inițiativă. Ce ți-e scris, în frunte ți-e pus. Nu eşti ca ceilalți. Noaptea o dormi, nu o bei. Şi ziua mori încet. Acum demonii interiori o iau razna şi ți se zvârcolesc prin toate părțile. Ai zice că ți-e foame, dar nu simți nevoia să mănânci. Simți nevoia să mai treacă o zi. Ca să ajungi mai aproape de...? Nici tu nu ştii ce vrei şi pe ce temei.
   Mai citeşti, mai stai de vorbă pe net, mai asculți muzică. Ai mai mulți prieteni pe net decât în viața reală. Eşti conştient şi te întristezi. Totuşi, îți mai alungi singurătatea cu ei. Speri ca într-o zi să apuci să îi cunoşti în persoană şi să le mulțumeşti că te-au ținut în picioare. Desigur, îmi vei spune că ai părinți. Dar ştim amândoi că nu te mai înțelegi ca înainte cu ei. Cine nu ține pasu' cu cine? Devine un război rece din care ambele părți se retrag lezate şi de cele mai multe ori pentru totdeauna. Fără să-şi propună asta sau să şi-o asume. Aşa că sprijinul cel de zi cu zi ți-l cauți în necunoscuți binevoitori care au probleme asemănătoare, fie că o recunosc deschis sau nu. Altfel nu ar sta să te ajute. Nu-i pasă nimănui prin ce treci.
   Ai fi în depresie de luni de zile şi cei din jur n-ar observa nicio schimbare. Şi dacă ai spune cuiva, în speranța că ți-ar da vreun reper peste care tu ai trecut cu vederea... ai afla că e vina ta. La tine e problema. Suferi de "mania persecuției". Refuzi ajutorul lor imaginar. Aparent, a te simți inferior, bun de nimic, lăsat în urmă, singur, neînsemnat nu e o problemă reală, ci una autoindusă. Dar pace nu ai nici acasă, nici în suflet şi a cuiva trebuie să fie vina. Dacă toți ceilalți sunt curați, trebuie să o iei asupra ta. Şi asta te îngreunează şi te încetineşte. Încerci să le rezolvi pe toate, dar ceva nu se potriveşte. Şi un decor perfect cu o piesă lipsă se transformă într-un adevărat haos, lacuna se simte cu atât mai pregnant cu cât atmosfera generală sugerează o perfecțiune tangibilă, dar totuşi greu de cucerit.
   Începi să crezi că ai înnebunit. În fine, încă nu-i târziu, aşa că dai o tură de cartier, dacă nimeni nu s-a avântat cu tine până mai departe. Îți aprinzi o țigară şi speri să găseşti pe cineva la telefon, ca să-ți mai treacă timpul. Dacă termini ziua vorbind cu altcineva decât cu tine ai impresia că ziua n-a fost chiar pierdută, chit că n-ai făcut nimic notabil. Parcă ți-e dor de trotuarele răsuflând uşurate după o ploaie. Totul e atât de uscat că tuşeşte prin toți porii, ca şi tine. E frig şi tu n-ai pe tine decât un hanorac. Acelaşi. Țigările se termină şi nu ştii când o să mai ai iar bani de pachet. Te simți oarecum uşurat când îți iei pachet, confunzi uşurarea asta cu o fericire temporară. Şi te bucuri de el până ajungi la jumate. Apoi le numeri şi vezi cam cât ar trebui să-ti ajungă, până când îți cumperi altul. Nu te-nduri să iei la bucată, nu-ți dau mereu ce vrei tu. Şi zilele tale-s mici, ca şi motivele de bucurie. Nu te-ncumeți să-ți fixezi țeluri mai mari de frică că nu le-ai putea atinge. Teama de eşec, printre altele, te face să plângi uneori. E un cerc vicios.
   Din care te scoate iubirea, din când în când. Autodepăşire în doi. Vă țineți de urât şi deveniți mai frumoşi. Dar vezi că nu poți avea pe nimeni. Şi cei care te vor, te afundă mai adânc în întunericul din care te zbați să ieşi. Te uiți în jur şi vezi fericire. Te întrebi dacă vei avea şi tu parte vreodată de asta. Apoi un zâmbet răzleț îți luminează fața pentru câteva clipe. Îți aminteşti de momentele când ți-a fost şi ție bine. Şi trăieşti pentru ele. Uite, ai un motiv. Să speri că se vor repeta. Dar îți aminteşti că la sfârşit ai suferit. Şi nu mai ai curajul să îți fugăreşti fericirea. În termeni banali, poți spune că o laşi să treacă pe lângă tine, tu uitându-te în jos.
   În fine, am cam divagat. Dacă ai fi în locul meu, n-ai vrea să adormi, pentru că e greu şi durează puțin. Dar nu ai ce face. Uneori plângi până când devine un efort să ții ochii deschişi. Nu întotdeauna înțelegi ce a dus până acolo, dar nu te mai oboseşti să-ți explici. Sunt prea multe, oricum. Mai bine le reduci la absurd şi nu te mai concentrezi pe niciuna. Dar se năpustesc toate odată asupra ta...
   E 12, 1, 2... apoi, imediat, se face 6:50.
   Dacă ai fi în locul meu, aşa ți-ai număra zilele. Dar într-o zi vei reuşi. Vom reuşi. Altfel nu se poate. Nu degeaba nu găsim în nicio zi curajul să terminăm cu toate. Sau poate doar pentru că zilele sunt identice, la fel ca şi emoțiile, motivele, stările. Trăieşti ori la modul relativ, ori la modul absolut. Când vom reuşi să renunțăm la constantă, vom răsturna şi valorile. Şi tot ce a zăcut în imponderabilitate, în relativitate, se va reprofila şi va apuca o altă cale.
   Nu m-am născut să fiu un eşec. Nimeni nu s-a născut pentru asta. Nu pot mereu să scriu. Sau să rețin ce mi se spune. Să fiu o prietenă bună sau un om bun. Nu sunt mereu "pe val". Nimeni nu e. Starea asta de tranziție va trece. De-aia stăm pe loc. Ca să avem de unde ne avânta, când ne va veni vremea. Nimeni nu e singur pentru totdeauna. Când râzi, râd toți. Când plângi, plângi de unul singur. Nu mai plânge. Zâmbind, îți amâni sentința. Te apropii de absolut.
   Dar dacă eşti ca mine... numai în delir mai găseşti zâmbetul ăla convins că de partea cealaltă se găseşte absolutul. Cel puțin acum. Mâine poate o să fie sincer şi sănătos. Dar zilele sunt toate la fel şi visele au început să se repete...

   6:50. Ce ai de gând să faci?

Gemini

   - Atât îți mai spun înainte să plec: nu uita niciodată să-ntrebi, poate așa o să mai dai de mine.
   Așa i-aș fi spus dacă l-aș mai fi avut vreodată în fața ochilor. Eu, pe de altă parte, pot pleca fără ca măcar să fi venit. Ascultam versuri fără șir, găsisem oameni care rezonau la tăcerea mea mai bine decât mă luptam eu cu temerile nefondate. Îl ascultam pe băiatul ăla, Oza, de parcă mi-ar fi ghicit în palmă. Parcă un străin ar fi pus în cuvinte neliniștile mele, pe care apoi a început să le strige cu mai multă artă decât mi-aș putea juca eu propria tragedie.
   Adevărul e că m-am temut pentru viața mea. M-am temut când n-am mai avut despre ce să scriu, m-am gândit că nu peste mult mi se va lua și dreptul de a mai fi. Am încheiat anul împăcată cu restul și certată cu mine, adormind în zori cu zeci de planuri ambițioase. Vreau să fac un scurt-metraj. Vreau să mai iubesc o dată, că nu m-am învățat minte încă. Vreau să scriu din nou. Și vreau să cânt. Dar nu mai știu cum să mă-mpart și mi-e frică să nu rămân pustie de atâta infidelitate în pasiuni.
   Habar n-am când a plecat și când a venit altul. La mine-n viață e ca-n gară, vine cine vrea, pleacă cine poate. Mulți vor, puțini știu și de ce. Acum mi-e mai greu ca niciodată. Aplecată peste caiet în timp ce scriu, mă hipnotizează propria caligrafie născocită, atât de aproape stau încât simt mirosul cernelii din pix. Așa miroase, în visele mele, vinul. Și nu-mi mai pasă ce scriu, atâta timp cât scriu. Mă las cuprinsă de nostalgie și scriu cu narcisism, îmi place cum scriu, nu-mi place ce scriu, ci doar înșliruirea aia nebună de litere. Apoi mirosul... îmi amintește de dorințe pe care le-am uitat înainte de a mă trezi la viață.
   Bun. Respir adânc. Nici în seara asta nu se moare, s-a găsit una bucată motiv de prelungire a convalescenței. Am cunoscut pe cineva. E prea repede? Nu e. Niciodată nu-i decât târziu. Devreme nu e decât ca să murim. Ori eu nu mor, mă-ndrăgostesc. Când privești din exterior, pare simplu. Când încerci pe pielea ta, e-al dracului de complicat. Cel puțin în cazul meu. Că n-are mereu finalitate. Și de când m-am golit pe dinăuntru, nu știu dacă întunericul mi-a ascuțit celelalte simțuri sau le-a atrofiat. Știu numai că greșesc. Și asta-mi place la nebunie.
    Sunt acum multe seri în care încerc să fiu cât mai convingătoare în fața mea, să mă conving că viața merită trăită, dar sunt atât de obosită încât uit să mai pledez în favoarea cuiva. Și cel mai adesea adorm pe o parte, cu viața-n coasta stângă și moartea atârnând lugubru de lobul urechii drepte. Mă trezesc cu frică și adorm iar obosită de a nu fi găsit nicio explicație. Mi se pare absurd să trăiești împotriva propriei voințe, dar totuși să nu ai curaj să-ți impui un punct de vedere în fața destinului.
   În orice caz, încerc să mă-ndrăgostesc, cum am mai spus, ca să-mi iau gândul de la alte prostii. Dar în conflictele astea meschine de interese, n-are nimeni câștig de cauză. Și mie mi se revocă sau măcar suspendă temporar, din când în când, dreptul la pereche. Am încins firul telefonului vorbind în dreapta și-n stânga, în speranța că din toate cuvintele, unul măcar îmi va vibra în coaste. Faza e că al mi-a dat fluturi în stomac. Acum, când am cea mai puțină nevoie de complicații și cea mai mare greață de palpitații. Cum am spus, totuși, niciodată nu-i decât târziu. Și-ntre ”târziu” și ”niciodată”, ar fi momentul să fie ”la timp”. Zic și eu...

   Îl ascultam pe băiatul ăla, Oza, cu poeziile lui triste. Tot respectul. Am scris și eu odată poezii. M-am lăsat. Și nu te lași decât de cele ce-ți fac bine. Poate d-aia, ascultându-l, simt nevoia să revin asupra deciziei și să mai croiesc un stih sau două. Dar nu, nu mai am aceeași substanță, aceeași fluiditate, mi-am pierdut talentul de a scuipa scurt și la obiect puroi din mine, ca să-l modelez la cald în flori de mucegai. Așa că mă deschid din nou, rozetă de carne vătămată, în fața aceluiași auditoriu absent, dar dedata asta din cel mai pur egoism: ca să-mi arăt mie însămi că încă mai pot.
   Curând o să intru-n viață. Irevocabil. Și mă gândesc că până atunci mai e timp de-o dragoste scurtă, cum e mereu timp la finele pauzei de-o țigară poștită în doi. Mereu e timp, mai puțin atunci când nu vrem. Dar eu vreau, deci nimic nu ar trebui să mă-mpiedice. Fantomatic și deloc enigmatic, îl urmăream în vânt prin autobuze, nu voiam să știu unde stă, voiam doar să sper că-i bine. Întâi de toate, mi-a vrut binele, ca mai apoi să-mi facă rău. Ăsta-i, în general, semnalul la care știu că trebuie să mă îndrăgostesc. Ca o comandă înnăscută, însușită pe deplin de-a lungul unui cantonament pe vară la dresaj. Deci am zis să mai încerc o dată, că n-o fi foc. Și-l urmăream, și voiam să fiu mare, s-ajung la el înainte să poată veni el la mine, să am destinul în propriile mâini, poate m-aș fi decis să mi-l pecetluiesc cu al lui. Dacă m-ar prinde că visez în secret la el, poate că n-aș ști ce să-i spun. M-aș înroși și i-aș întoarce spatele. Și s-ar mai duce unul. Fără ca să-mi pese, fără ca să-i pese.
   Îmi doresc să fiu suficient de mare încât să pot să suport ce se-ntâmplă în mine. Dar, din păcate, când ajungi suficient de puternic ca să înfrunți ceea ce ți-e dat, ca prin miracol se oprește tot și destinul îți mai joacă o festă.
   Are părul lung... și nu prea iese din casă, decât ca să-și amintească unde stă. Nu-l iubește nimeni, poate, în afară de mine. Și nici eu nu știu cât și dacă mai pot să-l iubesc. Dar îmi place vocea lui. E vocea mea, dar masculină. El e un fel de eu întors pe dos. Tot ce sunt eu la suprafață, e el pe dinăuntru. A scris și el, acum e-n lumea celor care uită, dar nu uită de unde a plecat. Cum nici eu nu uit că-ntr-o zi a vrut să scriem împreună. Și din ziua aia a rămas pentru mine tipul cu blogul. Deci nu-i un oarecare, e un oarecare eu aleatoriu asimilat de mulțime. E un punct oarecare pe o axă deșartă, dar nu e un oarecare pe axa dinamismului meu. Am în mine curbe seismice care-mi spun că nu-s departe de-o ciocnire între două pietre tari. E firesc, niciodată nu m-am mai certat cu mine.
    Îi ascultam pe băieții ăia faini de la Steleverzi (gata, au devenit laitmotivul postării și-al noii povești) și mă gândeam că fără ei nu l-aș fi cunoscut. Nu știu acum dacă mi-ar fi părut bine sau rău, las rândul ăsta cu precădere pentru zilele de după furtună, când voi căuta în nisipul începutului urmele primelor mele senzații. O să zic atunci cum mi-ar fi părut. E prematur să mă fi îndrăgostit și el e pre-matur, a luat-o, la o adică, înaintea maturității și-i ține de șase cât timp ea scrie cu spray de graffiti pe Casa Poporului o cerere impertinentă în căsătorie. Așa e el. Grijuliu din fire. Chiar și cu ceea ce nu-i aparține.
   Două steleverzi, gemenii din acuarelă, stropii de noroi din noi, de sub umbrelă.
   Acum și pururea, dar mi-e frică de vecii vecilor.
 

Iar iarna ei...

   Oamenii sunt doar forme fără fond. Sărbătorile sunt doar zile de naştere colective, prin care nostalgicii îşi retrăiesc frenetic copilăria. În oraşul meu sunt cei mai urâţi brazi de Crăciun. Se vede că lumea s-a săturat să trăiască. Trec pe stradă peivind oamenii în ochi. Niciunul nu-mi zâmbeşte înapoi. Nu cunosc pe niciunul, dar toţi sunt la fel.
   Era frumos când eram mai mică. Mergeam la patinoar, mă strângea oraşul, dar eu îl sfidam şi mă-nvârteam fără vină într-un ring de 2 pe 2. Îmi ocupam şi eu timpul cu ce puteam. Şi aveam iluzia că-mi place. Acum stau pe o bancă printre blocuri şi ascult nişte pensionare vorbind despre perfuzii, amnezie, peşte şi sărbători. N-are nicio legătură, dar asta e mondenitatea pentru ele. Lumea mea e mică, exact ca a lor. Sărbători cu peşte dulce, pe perfuzii, între amintirea Crăciunului de anul trecut şi a celui din '79.
   Eu nu eram în '79. Bine, că nu sunt nici acum. Nu recunosc oraşul. Să fiu eu cea despre care vorbesc bătrânele? Să fi avut un accident nefericit care m-a aruncat aici? De ce-mi plac sărbătorile? Eu mi-am serbat zilele de naştere când eram mică. Nu-s o nostalgică. Îmi place să cred că eu trec pe lângă timp, nu el pe lângă mine. Ce-i ăla Crăciun fără zăpadă? Ce-i aia adolescenţă fără incidente? Ce-i aia tinereţe fără prietenii? Blasfemii închipuite, afronturi aduse unei legi universale nescrise. Ce am de gând să fac mai încolo?
   Să fiu fericită. M-am oprit din a mă mai ocupa de mine. M-am oprit din a mă preocupa de viitor. Şi am atâtea exemple în jurul meu... Oameni pentru care nu contează decât clipa, nu ceea ce va urma. Dar nici pe aia nu ştiu s-o trăiască. Eu am obosit încercând s-o despic în patru, când ştiu că n-are prea multe subdiviziuni, şi chiar dacă ar avea, nu mi-ar ajunge sute ca să disec numai una. Şi, spre deosebire de oameni, ele nu seamănă-ntre ele. O clipă schimbă un destin. Într-o clipă devii din comcret amintire. Din aer în beton. Cel mai tâmpit sincretism. În fine, oriunde ai fi, te amesteci cu alţii asemenea ţie. În viaţă sau în moarte. De ce-ar conta atât clipa dacă nu aduce nimic nou în sensul ăsta?
   Pentru că sunt o fată care îngheaţă scriind. Încerc să-mi dau seama de ceva. Încerc să mă-ndrăgostesc de ceea ce-mi repugnă. Şi printre fantomele Crăciunurilor trecute, uneori găsesc şi momentul de luciditate-n care dansez în ceaţă. Oraşul meu e frumos doar când e soare-afară. Toate ruinele au farmec când sunt iluminate frontal. Şi urâtul are atâtea feţe, că din polisemantismul lui mai reuşeşti câteodată să smulgi buruiana frumosului. Preţ de-o clipă, urâtul e frumos, scara se răstoarnă şi cerul se aruncă spre pământ. Vedeţi ce-i clipa, nu?
   Nici eu.
   Acum ninge. Într-o clipă parcă am adormit. Într-alta m-am trezit într-o cu totul altă lume. O clipă am fost sigură pe mine. În clipa următoare nu mai ştiam nimic. Într-o clipă se întunecă. Într-o clipă vine iarna, pe pământ şi asupra fiinţei. Într-o clipă nu mai iubeşti ceea ce ţi-a dat sens. Într-o clipă te îndrăgosteşti din nou, deşi puteai să juri că nu ţi se va mai întâmpla. Într-o clipă eşti altul. Într-o clipă treci puntea...
   În fine, m-am făcut înţeleasă. Cert e că nu-i nimic mai fragil, mai ambiguu şi totuşi mai concret decât clipa. E tot ce putem fi siguri că avem. Şi, brusc, nu mai pot filozofa pe nicio temă. Nu pot scrie când sunt fericită şi nu pot filozofa când sunt nesigură, deşi ăsta părea a fi domeniul meu. Într-o clipă m-am trezit iar singură. Şi-n următoarea, cineva şedea de-a dreapta mea.
   Cei mai frumoşi brazi de Crăciun sunt cei pe care-i împodobeşte zăpada. Cei mai sinceri oameni sunt străinii care-ţi zâmbesc înapoi. Sufletele pereche sunt cele care-ţi contrazic visele. Şi iarna e anotimpul în care-mi fac curajul să vă privesc pe toţi în ochi. Dar toţi sunteţi la fel... Şi Crăciunul s-a desemantizat. E despre depăşirea frustrărilor şi a complexelor, e o competiţie. Nu mai e despre fericire nealterată. E comedie burlescă de speţă din ce în ce mai joasă. Prozaic totul, prozaic şi previzibil. Eu mă bucur de voi. Voi de cine vă bucuraţi?

Sâmbăta morţilor sau Evanghelia după cei ce speră

   Adevăru' e că m-am născut într-un oraş mic, ca un blestemat de univers miniatural, conştient de propria-i micime şi complăcut în meschinărie. Tot ce am văzut aici aş fi putut vedea oriunde, la o scară mult mai mare. Ăsta s-ar putea să fie cel mai apăsător păcat al existenţei mele. Oameni mici, fresce ale unor relicve dintr-un trecut demult apus, credincioşi ai unei tradiţii demult pierdute, fanatici ai unui imperiu demult dărâmat. Pentru ei, ziua judecăţii nu venise încă. Pentru mine, însă, da...
   N-am suficiente pietre ca să-mi detest păcatele, dar, culmea, nici nu-mi prea pasă. Orice m-ar fi scos din transa apăsătoare a globului de sticlă în care trăiam a fost binevenit. La intervale neregulate, cineva se juca cu noi şi scutura din toţi rărunchii comica bulă de aer populată, ca pe globuleţele cu zăpadă cu care mă jucam când eram mică. Ca la un semn, toţi se extaziau şi credeau că ăsta-i jocul sorţii. Pentru mine, încredinţată că lumea se întinde mai mult decât ne e nouă plapuma, era mai degrabă un joc al ielelor. Ei nu credeau decât în superstiţii, eu eram eretica ce se zbenguia în ploaie şi se bucura de viaţa aia mică ce-mi fusese pusă la dispoziţie. Asta era ocult pentru ei. Pentru mine, ocultă era fericirea lor deformată la scară mică şi mulţumirea resemnată a unui destin împlinit între patru pereţi flagrant vizibili, însă care nu păreau să-i supună vreunei constrângeri. Nu am putut niciodată să-i înţeleg pe cei care s-au întors aici. Pentru Dumnezeu, câţiva metri pătraţi nu au putut niciodată să mulţumească pe nimeni. Ce nu vedeţi că or să cadă metri cubi pe voi la măreţul final şi că o să vă petreceţi apusul încrustaţi în piatră? Măcar acum să îndrăzniţi să speraţi...
   Ei bine, anii adolescenţei mi-au revelat totul. Am fost şi eu mulţumită în copilărie cu o lume care mă încăpea perfect. Dar odată ce creşti, devii tu însuţi neîncăpător şi sufocant. Aştepţi măcar de la ceea ce te înconjoară un spaţiu de desfăşurare. Am aflat atunci că scopul scuză orice mijloc... de transport care ar putea să te ducă departe. Aş fi putut să mă droghez. Aş fi putut să fac sex cu o infinitate de oameni, care să treacă prin mine mai înainte de a trece prin oraşul în care am crescut. Aş fi putut să fiu sordidă, ca şi mediul care începuse să-mi repugne. Aş fi putut sa fug de acasă. Să vagabondez. Să profanez morminte, în semn de adâncă frustrare pentru cei care s-au ratat în spirit de sacrificiu pentru confort, un confort căruia nici nu-i ştiau bine proporţiile. Să-mi bag picioarele în toată îngustimea orizonturilor lor, doar-doar le-oi lărgi. Dar n-aş fi rezolvat nimic. Nu aş fi pornit vreo revoluţie, mai degrabă aş fi fost alungată-n mine. Şi asta mi-ar fi făcut mai mult rău. Adevăru' crud e că, mai întâi de toate, mă temeam de propriile-mi limite. Nu aveam de gând să dau vina pe nimeni şi pe nimic pentru cum mă simţeam.
   Atunci l-am cunoscut pe el. La fel ca şi mine, avea un şablon bine trasat şi delimitat, pe care, însă, ştia cum să-l depăşească. Atunci când am început să ieşim, a ştiut exact cum să umple lacunele, ca şi cum aş fi fost o carte de colorat vie. A făcut totul, chiar şi puţin peste. A colorat totul şi a trecut chiar şi peste contur, cum ştiam că nu trebuie să faci, altfel strici întregul aspect estetic. La dracu' cu el. E atâta perfecţiune pe lumea asta, că mulţi nu-şi părăsesc oraşele natale. Atâta-i totul de perfect, că nu-şi dau seama că şi idealul merge depăşit. Nu ne-am ţinut de mână, nu ne-am atins, pur şi simplu ne-am înţeles. Nu am pus punctul pe nicio vocală, pur şi simplu am fost împreună. Dintr-odată, fără prefix, explicaţii, preambul, cuprins sau didascalii. Am ştiut că aşa trebuie să fie. Nu eu, nu el. Am ştiut amândoi. Şi dacă ne-ai fi cunoscut, ai fi zis la fel.
   Atunci am plecat la facultate. Uneori mi-era frică, pentru că nu ştiam care mi-e locul în braţele lui. Pe scut sau sub scut? Avea obiceiul să dispară foarte des. Şi nu puteam să-i cer altceva, pentru că, tacit, am consimţit la această stare de fapt. Totuşi, eu aveam o doză de loialitate care a umplut la fix conturul şi nu m-a dezvăţat de-o bună cuviinţă minimală. Oraşul era dintr-o dată sufocant de mare şi nu ştiam unde să-ncep să-l caut. Atunci mi se făcea dor de oraşul în care crescusem. Acolo, şi să vrei - n-ai fi avut unde să te ascunzi. Când se-ntorcea, sărbătoream pe întuneric drumul fără ocolişuri la care ne-nhămaserăm. Dansam pe muzica firii şi-n loc să ne călcăm pe vârfuri, ca nişte pasionaţi stângaci de sofisme, ne călcam pe nervi. Şi plecam eu. Pesemne că simţea la fel, pentru că nu-l mai găseam când mă-ntorceam. Şi-n ritmu' ăsta, n-am renunţat niciodată unul la celălalt.
   Ştiu, nu-i idealul. Dar care naiba e? Odată, când m-am pus serios pe rătăcit, unul s-a îndrăgostit de mine şi m-a cerut în căsătorie. M-am speriat şi-am făcut ce ştiam cel mai bine: am fugit. Ce altceva să fac, când modelul meu a fost un fugar urmărit de propria-i umbră? Pentru mine, lucrurile bune n-au finalitate. De ce să mă leg prin nişte tinichele de-un suflet care şi-aşa-i volatil? Între mine şi cel pe care-l iubeam era o fugă ne-ntreruptă, în direcţii voit opuse, care duceau, într-un final, tot către celălalt. Nu, n-aveam de gând să mă mărit.
   Am plecat apoi să îmi termin studiile afară. I-am lăsat clasicul bilet pe masă, prin care-l anunţam că ţara fusese pusă la cale şi că mai avem de fugit până să ne-ntâlnim. În definitiv, putea să nu se mai întoarcă niciodată acolo, dar m-am gândit că n-ar fi avut unde să meargă în altă parte. M-am întors peste câţiva ani, sătulă de bazarul ăsta cultural la care sperasem fără să ştiu şi să-mi explic de când eram. Atunci i-am înţeles pe cei care s-au întors, şi-am învăţat să nu mai judec. Poate că ei trăiseră dispersaţi toată viaţa şi tocmai micimea iniţială a urbei natale i-a redus la condiţia de existenţă. La un moment dat, nu mai cauţi decât să fii tu. Şi unii nu cunosc altă latură a fiinţei decât aceea pe care o limitează liniştea şi fericirea neştiinţei. Atunci m-am întors acasă.
   N-am trecut pe la ai mei, n-aş fi avut ce să le spun. Le-aş fi mulţumit poate că m-au lăsat să fiu cum sunt, dar la ce bun? Şi-aşa nu aveau altă variantă. Mi-era dor de el, dar nu speram la nimic. Nu mă apropiam nici măcar de 30 de ani şi simţeam că nu mai aveam ce să văd. Anii copilăriei nu făceau altceva decât să se-ndepărteze, se scufundau în uitare ca un om înghiţit de ape care aude numai un gâlgâit sinistru în locul rugăciunii de rămas bun. Regretam că nu apucasem să mă plimb de mână cu el. Înlănţuirea asta de degete betegite de pribegie ne-ar fi legat mai strâns decât orice inel idiot de logodnă. Dar n-aveam de unde să-ncep să-l mai caut. Aşa că m-am aşezat, aşteptând să mă găsească el pe mine, ca prima oară. Noi am fost proşti şi n-am învăţat din greşeli. Puterea obişnuinţei plana încă deasupra noastră şi eram încă supuşi repetării experienţelor anterioare. Chit că nu ne-ar fi adus vreun folos concret, orice greşeală care ne-ar fi marcat un zâmbet merita cu prisosinţă să fie reluată. Întocmai, fără abatere de la regula generală.
   - Păi cum rămâne cu conturul?
   A naibii telepatie. M-a găsit fără prea mare efort. Ştia că-n momentele de rătăcire mă retrăgeam să mă cert cu morţii, nu mă-nduram să-ngrop trecutul şi îmi disputam cu umbrele foloase necuvenite.
   - De data asta am să stau, ştii?
   Şi tăcerea-i un răspuns.
   - Bine, poţi să nu crezi. Nu am stat cu tine, nu m-am ales cu ceva desăvârşit. În toată aglomeraţia, ochii mei de chipul tău i-am ferit. Dar acum sunt aici. Să-ţi iau capul în mâini şi să-ţi strig în ureche cu buzele cui vrei tu că vreau să te fac a mea, auzi? A mea!
   - Strigă-mi cu buzele ăluia care m-a condamnat la viaţă printre străini, blestematule!
   - S-au cam răcit, de cât tot te-au strigat.
   - Ştiai unde sunt.
   - Dar nu ştiam a cui ai să te-ntorci.
   - Cât tupeu! A cui m-am întors de fiecare dată, când n-am avut ce să mai găsesc!
   Şi mi-am amintit câte paturi colindasem, crezând că m-a uitat. M-am autoexilat, m-am automutilat. Nu mă simţisem o clipă infidelă, deşi ştiam că, de undeva, mă vede. Tant mieux. Să mă vadă, să ştie ce-a pieedut. Dar s-a disputat vreodată partida în mod concret, ca să ştim cine ce pierde? Am conchis. N-am pierdut decât timp, dar ce conta, când intuiam că am câştigat ceva ce nici nu speram?
   - Cine-mi mai dă înapoi tinereţea pierdută, visule?
   - Zburătorul ăla care ţi-a luat minţile când erai copilă. De când te-a ars vântul, n-ai mai fost niciodată la fel.
   - Şi n-am să-ncetez să mă schimb cu fiecare schimb de gaze pe care-l fac cu universul. Asta-i partea mea de schimb. Ăsta-i destinul meu. Să sustrag oxigen nemeritat.
   - Cred că ţi-a oxidat vreun resort, altfel nu-mi dau seama cum de gândeşti aşa.
   - Am făcut vreodată altceva?
   - Ai scos capul în lume. M-ai iubit. Ne-am iubit. Nu asta-i totul?
   - Nu mă lua pe mine cu d-astea. "În viaţă tre' să construieşti o casă, să faci un copil şi să plantezi un pom." Pe naiba. Eu m-am fortificat pe mine, mi-am omorât în ţipete copilul dinăuntru şi-am smuls din rădăcini copacii doar cu puterea gândului.
   - Ştii ceva? Poate că ai dreptate. Te-ai sinucis în braţele mele de prea multe ori.
   - Păi şi-atunci?
   - De azi vreau să renaşti.

   Ghinionul meu a fost că m-am născut într-o lume a constrângerilor. Totuşi, în universul meu miniatural, cu biserici, restaurante, baruri, case şi şcoli, ca şi ieslea în care catolicii recrează an de an scena naşterii, l-am întâlnit pe el. Globul nostru de sticlă s-a-nclinat pervers şi periculos, aproape lasciv, ar putea spune cineva care i-ar fi urmărit rotaţiile aritmice, dar de data asta nu s-a mai prins nimeni. Era doar universul meu, care se zdruncina din temelii şi-mi expunea o preţioasă revelaţie. Totuşi, în cinstea revelaţiilor precedente, am ales să nu-l bag în seamă. Aşa că o să repet greşelile, într-o nesfârşită peregrinare la poalele sufletului său. În mintea mea, mi-am trăit viaţa de zeci de ori. În realitate, de-abia acum începe.
   Totul pleacă de la dor. Şi ajunge, într-un sfârşit, să doară. Însă beatitudinea cuprinsă între geneză şi apocatastază este cea care merită toată urgia ce va urma. Am 17 ani acum. Copilăria nu-ncetează să se detaşeze de mine. Însă am auzit că noi suntem cei care n-ar trebui să ne detaşăm de ea. Când mi-a promis că se-ntoarce, probabil că a vorbit serios. Gaudeamus igitur. Şi nelipsitul blestemat de "carpe diem". Inevitabilul s-a produs. Dacă peste ani voi urla din nou la morţi surzi şi ursuzi, va fi numai din vina lui. Dar de azi... universul meu miniatural nu mai e şi meschin. Porţile sufletului meu s-au deschis ca să primească o promisiune. Nu mă încălzeşte cu nimic, dar măcar e ceva. Trebuie să plecăm, în primă instanţă, ca să putem să ne permitem să n-ajungem nicăieri.

D'ale carnavalului. Cu și despre mândria de a fi român

  Ăsta e unul dintre motivele pentru care am încredere în muzica românească. Obișnuiam să fac parte din tagma celor care critică asiduu involuția muzicii românești, însă am deschis mai bine ochii. Era și eu foarte refractară. Pentru mine rockul românesc nu însemna nimic. Până i-am descoperit pe cei care dau valoare cuvintelor. Nu mi-am dat seama cât de mult se pot îmbogăți când le pui pe note.
   Nu pot să zic că am aprofundat subiectul. Dar am găsit melodii care să-mi umple zilele. Și ele vin de la:
   - Travka
   -  Byron
   -  Coma
   -  Luna Amară
   -  Grimus
   -  Fluturi pe asfalt
   - uneori de la Urma și Vița de vie
   - Robin and the backstabbers
   - The Mono Jacks
   - Kumm
   - Implant pentru refuz
   La capitolul alternative.
   Apoi Butterflies in my stomach, la capitolul jazz. Pe Moonlight Breakfast nu știu unde să-i încadrez și nu deschid Wikipedia special pentru asta. Apoi Zgârie-Nori, un fel de hardcore. Și Steleverzi, care-o ard pe rap, parcă. Toți cei menționați au atâta poezie în versuri, încât de la o vreme nu mai ascult decât trupe românești.
   Și încă mai caut, completez lista. Celor care intră pe blogul meu le dau căldurosul sfat de a asculta câte ceva de la cei amintiți mai sus. Să se audă și mai departe de Radio Guerrilla. Nu mă pricep la recenzii, dar dacă aș lua fiecare melodie care mă inspiră-n parte, poate aș găsi mai multe de spus decât s-au gândit cei care au făcut-o. Pentru că asta trebuie să facă muzica bună: să inspire, să dea restart la creieraș și să-i învețe pe asceții dintre betoane să creadă și-n altceva decât ceea ce-i învață cultul materialismului. Eventual, să le și amintească cum se visează, pas cu pas, mot-a-mot, prin cuvinte, dacă nu prin grai nearticulat decât de corzi.
   Inițial nu voiam decât să împart cu voi melodia superbă mai sus-menționată. Dar mi-am amintit cât de frustrată mă simt când nu-mi împărtășește cineva pasiunea pentru frumos și am zis să mai cizelez puțin niște simțuri și să port mai departe încrederea în ceea ce pot să facă românii, dacă investesc suflet și pasiune.
   Că tot am avut un capitol interminabil la română despre originea poporului român și evoluția lui. Asta-i o încununare destul de reușită a atâtor eforturi, nu? Și, la drept vorbind, referindu-mă strict la limbă, nu am mai găsit în nicio altă limbă atâta încărcătură într-un singur cuvânt. Când pui atâtea unul lângă altul, pe parcursul a 4-5-6-7 minute... cum se mai poate numi asta, altfel decât cântec? Mă rog, deja o iau pe arătură. Ideea e că orice fac românii cu bun simț se numește muzică. Pentru ochi, auz sau simț, asta deja e chestiune de detaliu.
   Și-mi place. Un motiv în plus pentru care aș rămâne în România după facultate. To do list: de întâlnit toți artiștii preferați, înainte, în timpul, sau după un concert.
   Știu că nu-i mare lucru părerea pe care o tot expun aici cu un lux poate exagerat de amănunte, dar dacă unei adolescente închise-ntr-un spațiu infim, preocupate de filozofia vieții goale și care a crescut numai cu muzică bună toate astea îi aduc ora/orele de eliberare din concret, înseamnă că-i lucru necurat la mijloc. Sau treabă foarte, foarte bine făcută.
   La mine nu mai prind porcăriile pentru adolescentele aflate în căutare de cai verzi pe pereți (gen Vama, am spus-o și o s-o mai spun de câte ori am ocazia). Am nevoie de muzică să mă hrănească de azi și până când oi fi sătulă (greu de estimat cu aproximație când se va-ntâmpla asta...). De muzică ce-și schimbă mesajul din aceleași versuri odată cu timpul. De muzică asemănătoare cu vinul. Căreia îi crește valoarea odată cu vârtsa. Ieri poate nu adunasem destulă mânie încât să mă poată recupera melodiile astea. Dar azi da. Și mâine mi-or fi și mai necesare. Așa că merg înainte, cu o mare curiozitate în ceea ce privește rezervele zilei de mâine.
   Click, play, enjoy.
   Și, ca să-i citez tot pe băieții de mai sus: ”Sunt masochist, trăiesc în România. Dar nu știu cum de mai rezist în toată nebunia...” Dacă e pe-așa... nici nu vreau să fiu sănătoasă-n altă parte :)

Apologia fumului de ţigară

   Am fost mereu o înverşunată a fumului de ţigară. Mereu mi s-a părut interesant felul în care personajele din filme fumau. M-am străduit să le imit, dar niciodată nu-mi ieşea. Totuşi, nu era nimic unic în gesturile cu care duceau ţigara la gură sau în care scoteau fumul. Mi-am dat seama de asta într-o după-amiază devreme, când mi-am aprins o ţigară după ce citisem nişte vorbe de duh. Brusc, gestul meu a părut că seamănă cu cel din filme, pe care îl studiam cu atâta nesaţ. Şi mi-am dat seama că nu atât gestul în sine, cât situaţia conta. Dădusem prea multă importanţă unui obicei cu valoare ornamentală. Dar mie-mi place să fumez...
   Am observat că şi oamenii sunt priviţi altfel când îşi aprind o ţigară. Ies din cerc, parcă-şi depăşesc condiţia, capătă estetica aia interesantă, misterul care le lipseşte, totuşi îşi afişează o slăbiciune. De ce un pas mai aproape de moarte ne face să strălucim atât în ochii celorlalţi?
   Mă simt mai interesantă când fumez. E un artificiu impropriu vârstei. În goana după maturitate, împrumutăm plăcerile în locol responsabilităţilor, preferăm încălcarea interdicţiei comportamentului responsabil. Începem de-a-ndoaselea, dar creştem. Ne maturizăm în zig-zag, din rău în mai rău. Idolii noştri din poze au ţigara în mână şi scrumierele pline de chiştoace. Făt-frumos fumează. Bărbatului ideal i s-a îngroşat vocea de la tutun, iar femeia perfectă are în inflexiunile vocii gravitatea anilor de viciu din spate.
   Le numărăm şi niciodată nu-s destule. Câte consumăm până ne iese o poză cât de cât reuşită cu fumul... Câte clipe reuşite, atâtea ţigări strivite pe borduri, iarbă, pervaz, bănci, scrumiere sau chiar pachete goale. Câte momente tăiate pe calapodul nostru, atâtea ţigări fumate pe jumate şi lăsate pe mai târziu, în speranţa că odată cu ele se vor repeta şi momentele dragi. Câte plăceri, atâtea arome. Câtă spontaneitate, atâtea mărci. Câte regrete, atâtea fumuri.
   Vreau şi eu să mă găsească cineva fascinantă pentru că fumez într-un fel. Ca-n filme. Vreau să spună şi despre mine ceva modul în care fumez. Vreau şi eu misterul! De ce fumez? Mi-aţi sugerat toate avantajele astea prin reclame cu mesaj subliminal, de ce nu primesc în schimb ceea ce am cumpărat? Îmi vreau timpul înapoi.
   Ba nu. Poate o să cunosc pe cineva la o ţigară. Dimineaţa, pe brumă, în Piaţa Mare, la Sibiu. Poate un tip cu mănuşi din alea cu două degete, cu paltonul încheiat strâmb şi cu şapca îndesată pe cap. Cu căştile-n urechi, bocanci în picioare şi restriştea-n priviri. Să fumeze aceleaşi ţigări şi să-i scape din buzunar şerveţelul pe care a reuşit să ia cu o seară înainte autograful unei trupe underground de rock româneşti. Să se caute comic de foc prin toate buzunarele şi să îmi atragă atenţia cu un semn că are nevoie de unul. Să-i dau bricheta şi să-i privesc cu subînţeles nasturii, ca el să se încheie din nou sub privirile mele amuzate. Să-i zic care e melodia mea preferată de la trupa de pe şerveţelul pe care i l-am ridicat cu două degete de pe jos. Şi să stăm la o discuţie scurtă, concisă, ca fumul de ţigară plecat metodic din furnalele la purtător pe care le tot frecăm îngheţaţi între degete. Să aibă cu 3 ani mai mult decât mine, să-i placă oraşele medievale şi să-şi urmărească trupa preferată în turneu prin ţară. Când va fi prea târziu pentru mai multe, să-i strecor o carte de vizită în palma cu două degete cu model norvegian. Blogul meu va fi ajuns undeva, sus. Iar eu lucrez în domeniul publicitar. O carte de vizită simplă, cu fum de ţigară pe colţuri şi mirosind a gumă de mestecat cu struguri. Le ţin pe toate la un loc. Şi el chiar să mă sune. Să mă cheme în părculeţul ăla de pe marginea drumului unde mă opream să fumez când veneam verile la festivalul meu prefrat de rock. Să-mi spună că şi el crede în reîncarnare. Că a avut déjà-vu-uri cu mine şi cu fumul de ţigară.
   Că-şi aminteşte când m-a văzut în dimineaţa aia la Braşov, în gară. Târam de bagaje şi-mi cumpăram ţigări. Ţine minte portofelul meu original. Nu mai văzuse pe nimeni să-şi ţină banii pe post de semn de carte. De fiecare dată când primeam restul, puneam câte o bancnotă aleatoriu între paginile cărţii şi ce-mi părea mai răsărit de acolo păstram ca motto. Ţine minte c-ar fi vrut să mă abordeze, dar trenul lui pleca în vreo 3 minute. Eu ştiu că nu l-am cunoscut, dar ştiu şi că mi-ar face o plăcere teribilă. Îl cheamă Octavian. Coincidenţă? Nu cred. Îi spun că unul din fiii mei va fi Octavian. Poate să-i fie naş? Ar putea să-i fie şi tată, gândesc în sinea mea.
   Îmi place cum îşi aprinde ţigara. Îmi aminteşte de ziua când am aprins-o şi eu după ce am citit vorbe de duh. Şi-a mi-am dat duhul la primul fum. Cu cât eram mai încărcată spiritual, cu atât mai natural era actul meu preferat.
   Îl văd cum se uită după oameni pe stradă.
   - Chiar îi cunoşti pe toţi?
   - Nu, dar mi se pare fascinant ce poartă-n ei.
   - Şi tu încerci să le ghiceşti povestea?
   - O ştiu dinainte, am luat parte la ea.
   - E mai frumos să nu cunoşti şi să dai cu presupusul.
   - Preocupare de ţigănci escroace.
   - Preocupări de oameni cu imaginaţie.
   - Cu mult timp liber.
   - E frumos să le dai dimensiunea pe care o vrei tu, poate că ei nici nu visează la ea.
   - Tocmai d-aia nici nu-i bine să le-o vânturi pe sub nas. Unii poate au complexe de inferioritate.
   - Dar ei nu-mi citesc gândurile.
   - Ţi-ai fixat ghiocul chiar sub nasul lor. E la îndemăna tuturor să-ţi ghicească-n el.
   - ?
   - Citesc în fumul de ţigară.
   - Nu-nseamnă nimic.
   - Aici te-nşeli. Mai ţii minte când ai scris pe ţigări şi le-ai fumat? Acum plămânii tăi sunt cărţi deschise şi cine ştie să vadă-n ele te citeşte.
   Ştie. Ştie. Sufletele pereche se găsesc la o ţigară amicală. Ca-n vremurile bune. Ca-n adolescenţă. Poate nici nu creştem atât cât ne dorim. Lucrurile importane se întâmplă ciclic. Copilărie-adolescenţă-copilărie-adolescenţă. Chiar dacă nu mai ţinem minte nimic de atunci, au fost cele mai frumoase momente. Şi se repetă. Devin memorabile.
   Păcat că astea se întâmplă numai în filme.
   Eu rămân cu ţigara. Mă-nchei la geaca de piele şi scriu povestiri din gară. Până vine trenul, îmi trăiesc viaţa pe un peron. Şi îmi uit intenţionat bricheta acasă sperând că jumătatea mea aleasă arbitrar din mulţimea navetiştilor şi turiştilor îmi va oferi un foc şi va rămâne să-mi ţină de cald până când va trece toamna zorilor vieţii mele. Şi să mă tragă în faţa şemineului când frigul şi-ntunericul vor trage de mine-n iarna fiinţei.
   Dar astea se întâmplă numai în filme.
   Nu mi-a spus nimeni că dacă fumez, nu e neapărat posibil să intru-n pielea personajelor pe care le admir. Aştept, totuşi, ca viaţa să bată filmul.
   Dar asta se întâmplă numai în filme.

Cenuși de gri dorian spălate de ploi...

   Simt că ceva anume mă trage spre inerție, dar nu știu exact ce. Uneori am tendința să contemplu prea mult stările astea de tranziție. Dacă mă simt cumva încărcată, în vreo manieră metafizică, țin neapărat să detectez sursa de provenință a acestor inconveniente... Simt uneori că pierd câte puțin cu fiecare zi ce trece din puținele minți ce mi-au rămas. Scobesc în ele ca-ntr-un colț de pâine, când, de fapt, am în ele ultimul colț de lume valabil. Mi-e dor de oameni pe care nu i-am cunoscut și mă dor povești care nu mi-au aparținut. Exact ce spuneam: alienare. Junglă prost încadrată, cu liane de opal, nemișcare colectivă, resorturi organice ruginite. La raionul de confecții nu se mai găsește ”om”. Așteptăm să bage marfă.
   Dinăuntru văd foarte bine lumea de afară, ca un spectru în care se reflectă convenabil spectacolul, sunt un spectator plăcut, zăcând în expectativă și dictând didascalii celor din scenă. În mine se bat doi. Nu mai sunt ce am fost. Nu mă mai recunosc ca atare. Eu, independentă de mine. Prin mine trăiesc simultan două suflete azimutale, convexe, deloc convergente, nu tocmai diametral opuse, însă discrepante. Prin mine și în mine. Dacă mor eu, se duc și ele...?
   Îmi iese fum din gură și parcă-ar intra în pământ. Parcă mestec aer și cum să mesteci ceva atât de rarefiat încât parcă nici n-ar exista...? ”- Dacă nu-L văd, nu există. Nu există Dumnezeu. - Dar aerul? Îl vezi? - Nu. - Atunci de unde știi că există?” ... Îmi place să mă joc cu buclele unui abur cu destul mai greu decât aerul încât să-și poată desluși pe fondul lui siluetele fantasmagorice. Parcă m-aș juca cu buclele unei copile viciate. Față de porțelan și păr sintetic îmbâcsit de praf, pânze de păianjen și aer stătut. E atâta mizerie în tinerețea asta decrepită de cât e de statică, încât simt că pot să extrag penicilină din ea. Penicilină pentru infecția care nu ne mai răpune odată.
   Cu fum împac aceste două creaturi care se zbat în mine, le țin ocupate într-un front comun. Mi se pare echitabil. Vând sănătatea trupului ca s-o cumpăr pe cea a minții. Am uitat, în ansamblu, cam tot, dacă se poate spune că am știu vreodată ceva cu adevărat. Și nici nu vreau să-mi amintesc. Doar atât: mă mai iubește cineva? Sau viciile mi-au atras antipatia partidelor sufletești favorabile? Societatea matriarhală din mine caută un pretendent valabil, cu o genealogie sănătoasă. Patriarhatul, pe de altă parte, îi dă dracului pe toți, nici originea nobilă nu-i salvează pe ăia care-s porci din naștere și nimic nu-i bun pentru fata pe care a conceput-o în parteneriat strict spiritual cu partea feminină a sufletului, care nu face altceva toată ziua decât să întocmească tot felul de cataloage ale viței sufletești nobile, din care să aleagă produsul lor organic umlător, respectiv subsemnata. Două fantome s-au ținut de mână și imediat au fost prinse sub o epidermă care s-a întins întâi fără vergeturi, după aia nu i-a mai păsat. Un copil se naște dintr-un suflet ambivalent. Atunci la ce rost căutarea jumătății, dacă ți-l reîntregești prin tine însuți? N-ai părinți, ai prea multe suflete. N-ai Dumnezeu, ai îndoieli.
   Contează cât mă ramific? Contează că fiecare tunel care-mi sondează adâncimile tenebroase duce spre inimă, așa cum toate drumurile duc la Roma? Cine sunt? Chiar atât de dezagreabilă...?

   Mă întreb cui o să lipsesc dacă o să mor. Mă întreb cum e moartea în sine, mai lungă sau mai scurtă decât viața împărțită mizerabil între două destine? E identitate măcar în moarte, sau e totul un conflict de interese meschine? Dincolo mă așteaptă cineva cu sufletul ieșindu-i pe gură (fumul meu...), sau mă confundă toți, ca aici? Mă confundă vag cu amintirea unei colectivități a reveriei. Sau cu imaginea comprimată-ntr-una singură a unui demult pierdut sacru feminin, poate... Eu sunt tot ce nu au apucat să cunoască și să simtă în vise, de vreme ce ele se termină tocmai în momentul în care încep să prindă contur real pentru mințile obosite. Am cu toți un numitor comun în spațiul oniric, unde sufletele rămase fără casă se zbat să-și ocupe un loc.
   Și dacă le-aș strânge eu pe toate? Frânt orfelinat de ambiții spulberate, casă cu care timpul nu ține, în care își abandonează toate bătăliile și cauzele pierdute. De unde știu eu păpușa aia de porțelan cu ochii șterși și roșul obrajilor ciobit...? Cu părul smucit în jurul prafului, cu haina totuși vie, deși cu gura rămasă strâmbă, a moarte...? De unde-mi amintește mie fumul din țigară de ea...? ”Gorgona, nu mai vreau la ea în suflet, e pustiu ca acasă, de când n-au mai venit mami și tati...” Gorgona fuma o țigară. S-a uitat în ochii ei și ea a căzut, din faianță, pe podeaua de lemn. De atunci stă în pod și o confund în toate visele confuze cu un suflet valid. Totuși, nu-i decât un tribut adus fumului de țigară...
   Și toate sufletele astea, pe care le prind în mine ca și când aș fi o plasă de vise, trebuie ori să le renasc, ori să le sting pe piele, cum mi-aș stinge una din țigările cu care mă joc în vârful degetelor. Și carnea arsă are mereu miros de mandarină, piersică, lăcrămioare, tuberoze, flori de portocal, iasomie, mosc, ambră, vanilie și lemn de santal. Și arsura mi se urcă la vedere, ca o protuberanță indecentă, ca un memento cu alzheimer, care uită de câte ori și-a amintit să se repete și zvâcnește continuu, ca să fie sigur că-și împlinește menirea...
   Sting pe piele epidemiile de care am suferit înainte să mă nasc. Un suflet umblă pe mai multe coclauri și violează multe curve, în speranța că se va înfige în vreuna. La urma urmei, poate că nu strâng suflete într-un borcan, poate că sufletele pe care le simt în conflict sunt de fapt unul singur, care a marcat mai multe destine, care acum se revoltă că le-a fost luat. Și-a deschis două perechi de ochi pe două meridiane opuse ale aceeași ființe și atitudinea lor ostilă mă face să cred că am să cad în demență și curând după aceea am să mor.
   Și dacă o fi cumva să mor, ziceți-mi de deochi și lăsați-mă să dorm, nu încercați să mă treziți. Cele două ființe dinăuntrul meu au căzut la pace în sfârșit, înseamnă.

Jurnalul adolescentei mioape

   Și sufletul ei se deschise de-odată, cu un sunet de sipet vechi din lemn, neatins de secole. A trosnit din toate încheieturile și s-a îndoliat. Dacă puneai mâna pe el se auzea zgomotul ăla atât de cald și familiar al parchetului din casele mari, de modă veche. Dacă-l pipăiai, ieșea praf, o fi fost alergic la strângeri de mână nesincere în vreo viață anterioară. Toată schela aia șubredă care dansa în vânt cu muzicalitate de esență tare, tot angrenajul ăla îmbrăcat în suflu, s-a deschis ca la un semn: credea din nou în iubire.
   Nu-i moarte mai vie ca cea a letargiei din care te trezește doar fatala realitate a despărțirii.
   Vai, ce le-aș da dracului de sentimente! Adevărul e că nu mai pot să rămân în umbră, în postura asta naratorială omniscientă. Vreau să fiu părtașă. Sunt sătulă să îmbrac păpușile de paie în tot felul de hăinuțe din stambă colorată, să le sic pe nume suflete, oameni, fată, băiat, când, de fapt, ar trebui să primeze egoismul. Da, este vorba despre mine, camuflată într-o mie de ipostaze deficitare. Niciuna nu-mi priește, pentru că sunt, după caz, ori mai fericită, ori mult mai tristă ca-n realitate, niciun etalon nu e conform cu realitatea și așa îndoielnică. Parcă mă mint pe mine când scriu, deși tot pentru ale mele consum caracterele. Vezi tu, tind să exagerez când mă aflu în umbră. Nu să păcălesc, nu să înșel, ci pur și simplu să impresionez prin măreția unor trăiri care nu sunt nici pe departe așa cum le descriu. Or fi, dar mă îndoiesc. Cât timp nu sunt eu suprafața mediană, pe parcursul căreia să se răsfrângă toate cele menționate, simt că sinceritatea mea e incompletă.
   Sunt, într-adevăr sătulă. Cine nu e? Cine nu cochetează cu extremismul, cine nu se-nfruptă din teribilism? E vârsta. Lumea o ia razna, de ce aș sta tocmai eu pe loc. N-are nimeni nevoie de-o constantă, material umil proiectat să suporte frecarea devenirii. Eu și așa nu am fost ca voi. Am ars în mine mai mult gaz decât centrala care ne încălzește liceul.
   Nimic nu-mi mai dă apă la moară. Am uitat cum e să iubești ca să-mi mai trag seva creatoare din asta. Și fără asta sunt moartă, înțelegi tu? Nu mai am nimic. Doar despre asta știu să scriu, nu-i vina mea că adolescența nu m-a învățat o serie de alte trucuri pentru supraviețuirea în cazul unei pauze în inspirație. Mai știu să scriu despre teama de moarte, dar și cu asta m-am corupt prea mult ca să pot s-o mai întind.
   Constat cu un amar regret că sunt genul de persoană care nu suportă singurătatea. Mai degrabă aș suporta-o pe cea în cuplu, decât să mi-o asum pe cea voluntară. Constat că am crescut mult și labilitatea asta emoțională și veșnica nevoie de atenție s-a născut demult, de când a murit în mine stima de sine. Îmi amintesc de cum am început să iubesc, să scriu, pentru toate a fost nevoie de un ABC. Cel al iubirii a fost cel mai greu de învățat, pentru că în cazul silabisirii inocente de la început de drum, caietele tip I erau brațele și picioarele mele, pe care scriam cu ură fiecare dezamăgire, mușcând sau zgâriind, lăsând urme pe propriul corp doar ca să nu mă arăt vulnerabilă celui care tocmai renunțase la mine. Sau la care tocmai renunțase. Oricare din cele două, eu tot prost mă simțeam, intuiam singurătatea imediat următoare. Îmi amintesc cum n-aveam nicio reticență în a-i plânge-n telefon ”alesului” și a-i spune cât de mult mă doare atitudinea lui. Ironia vârstei de 14 ani. Când mă uit în urmă, chiar și la postări de blog mai vechi, râd de una singură și mă mir cum autodisciplina asta m-a întors la aproape 180 de grade în numai 3 ani.
   Constat cu amar regret că îmi lipsesc copilăria, vata pe băț, baclavaua aia care-mi strepezea dinții, bomboanele sau acadelele cu ambalaje colorate, care nu-mi plăceau la gust, dar pe care le voiam datorită învelișului atractiv, soarele mai cald, orașul mai gol, frunzele moarte- mai tinere, lumea care-mi aparținea în întregime, lipsa oricărei griji, pinguinul gonflabil, roaba ruginită din curtea verde plină cu păpădii, plăcerea cu care inspectam albumul cu fotografii de familie, presiunea în minus, întreaga perioadă în care nu-mi păsa de personalitatea în curs de dezvoltare și de vreun viitor.
    Acum le-aș transpune într-o jumătate de măsură de maturitate, alinată de atingeri dantelate și voalate ca vata pe băț, compensată cu săruturi cu gust de baclava, le-aș schimba cu experiențe la fel de fascinante ca și bomboanele alea interesante, cu o perspectivă la fel de senină ca și cerul pe care se lăfăia soarele ăla mai cald și mai apropiat sufletelor, cu un suflet la fel de calm ca și orașul în care nu vedeam mai pe nimeni când eram mică, cu fiori care să scrâșnească din mine mai ceva ca frunzele moarte ce păreau mai tinere pe atunci, cu o lume mai tolerantă și mai ancorată în realitate, precum aceea care stătea la picioarele unei minți de copil naiv și neinițiat în mârșăviile realității cotidiene, cu senzația de zburdălnicie asociată lipsei grijilor, cu o predispoziție către infantilismul al cărui simbol a fost pinguinul meu gonflabil, cu o imaginație debordantă și expansivă, gata oricând să mă permute în curtea verde de odinioară, în care părinții sau bunicii mă plimbau printre păpădii cu roaba cea ruginită, cu nevinovăția nealterată a ochiului care privea cu drag și fascinație dovezile colore ale unor vieți trăite înainte de a mea. Le-aș da pe toate la schimb pentru senzațiile care mi le readuc în minte. Risc să șterg amintiri, dar am șansa să primesc altele și mai și în loc.
   O dau pe melodramă comercială. Dar ce să faci când mintea ți-e suprasaturată de toate nonsensurile care ți se predau în societatea asta dorit dogmatică? Decât să-mi las capul împuiat cu tot felul de aberații, prefer să visez la norișorii mei pufoși, la absolut, la nemărginit, la... , la... , și la...
   Mi-am pierdut confident după confident, credință după credință, încredere după durere. Încerc să arăt că nu-mi pasă, încerc să scriu când, de fapt, nu mai pot. Nu mă mai definește parcă. Sau... Growing up sucks. The least I can hope is that I will not grow old too soon...
   Apelez la caritate și la destin să-mi mai dea o poveste de dragoste pe care s-o iau în tragic și din care să-mi mai trag ceva sevă creatoare din când în când. Până atunci o să rămân în contemplație, atentă la fiecare mișcare din jur, doar-doar o ieși de-un bestseller. Că romanul n-a vrut încă să iasă la suprafață. De fapt... cu dragoste îmi populez eu existența măruntă. Îmi dă un sens. Să mă simt dorită este ceea ce-mi luminează diminețile și îmi spune să nu mă machez măcar o zi, pentru că zâmbetul mi-a astupat deja cearcănele făcute într-atâtea luni. E motivul pentru care mai îndrăznesc să sper că există un bine și pentru mine. E motivul pentru care mi-am păstrat credința. Dezamăgirea nu-și are locul într-o conștiință al cărei unic țel e să se-nconjoare de suflete. E egoism să cer suflete pentru propria-mi bunăstare, dar poate reușesc să dau și ceva în schimb, pentru ca ambele părți să rămână satisfăcute.



    Profit de această postare pentru a-mi cere scuze din nou celor care au răbdare și încă mă citesc pentru faptul că nu o să mai postez o perioadă, pe același motiv: trebuie să mă regăsesc și să regăsesc o fărâmă de inspirație. Sper să revin imediat ce or să mi se aprindă călcâiele după cineva, pentru că scrisul rămâne cea mai fidelă manieră de exprimare în cazul meu, deasupra fotografiei și încă puțin superioară muzicii. Sper să revin repede. Mulțumirile de rigoare că mă citiți, fie că ajungeți din întâmplare pe blogul meu, că sunteți în trecere sau sunteți ”vizitatori fideli”. Mulțumită vouă am ajuns la aproximativ... 50 000 DE VIZUALIZĂRI!!! dintre care 1000 în numai o săptămână. VĂ MULȚUMESC și sper să-mi rămâneți alături, la fel și eu, prin tot ceea ce simțim la fel. Cei ce mă citesc mă motivează să o țin tot așa și să-mi privesc evoluția scrisă alături de ei. Ne revedem la următorul ”flash” inspirațional! Până atunci... rămâneți la fel!

Dama de pică-n dizgrație

   Canat de buze vinete, pătrat nostalgic pătat cu nicotină, se vrea zâmbet, deși e perfect geometric, nici urmă de rotunjime, de profunzime... Se vrea zâmbet fără o undă de mister. E pătrat în perplexitatea simetriei lui goală de conținut. Își amintește cum odată fusese și el zâmbet. Nu mai știe...
   Unde dracu' stă gându' ăsta? Îmi bag picioarele-n parodia asta de realitate. Pică pic-pic-pic, ploaie pe piatră, carne pe mochetă, buze pe parchet, palme pe fereastră - ”Salvează-mă!”. Și el din umbră îi face cu mâna, sperând c-o să moară înainte să iasă el pe poartă. Pic-pic-pic... sânge din tavan. Crimă după crimă, moarte după moarte, cadril suspendat în aer de septembrie.
”Taci!”. Tace pieptul în locul ei.
Aștept să mă iubească și pe mine cineva, cum mi-am iubit eu călăii.
Pic-pic-pic de milă n-am. Mi-e scârbă de ce-am devenit.
”Arșiță.” își spune, învârtindu-se haotic într-un altar de trupuri unduindu-se. Pic-pic-pic, lacrimi pe lespedea rece. Aburește cu glasul care nu vrea să iasă din ea, limitându-se la o jalnică răbufnire caldă, geamul unui cavou și-și citește crucea.
Ca-n visul ăla al meu, când tata mă conducea la propriu-mi mormânt. Își citește epitaful și constată că-i stă bine moartă. Pe pietriș se-aude ultimul pas, în plânsul ei- ultimul dangăt de clopot.
”Adio...” și el îi face cu mâna din spatele unei cruci de mormânt - ”Am terminat-o cu tine.” Nu era nevoie să moară. Îl vede și-i pare rău. Își înfige unghia-n buză, buza vânătă care-i închide pătratul viciat al amintirii unui zâmbet. Și-ncepe să curgă vin, ”Tai tu în carne vie și apar basme, lasă-mă pe mine, să-ți arăt cum se face.”
Și-a cântat cântecul de lebădă. A iubit înainte de a muri. O mântuiește asta de restul zilelor pierdute din egoism? Niciodată. Și-a iubit moartea pe care-a văzut-o zilnic, a sărutat-o, a îmbrățișat-o. I-a transpirat în brațele leșinate și a invocat-o în delir. Și ultimul orgasm i-a fost și ultim reflux. Când el s-a retras, ea s-a agățat de perdea. El a coborât scările, toc-toc-toc, ea a implorat milă. Mâinile i-au înghețat pe geam, pic-pic-pic. Și vânătaia aia tumefiată pe care ar fi numit-o odinioară gură i-a încadrat ultimul răcnet, strâns decisiv pe marginea unui rictus de plăcere amară. I-ar fi dat oțet dacă ea ar fi cerut apă. Convulsii. Plăcere. Vid.
Se vede moartă. ”Uite-o poartă. Unde duce?” Și-a intrat pe ea. Și nu duce... nicăieri.
”Mulțumesc.” Mulțumește pentru gol în suflet și pentru sufletul care cerșește izbânda zvârcolindu-se-n gol. Mânăncă toată cârpa aia de doliu, o îndeasă pe gât și moare-n visul despre moarte. Moare-n moarte. Îi moare moartea. Dar nu se trezește. E negru, nu aude, nu vede, nu simte, plutește, stă pe loc, nu se simte pe ea, nu știe cum arată, nu știe cum e. Nu s-a născut. E moartă cine știe de când.
”Acum știu cine sunt. Sunt moartă.” Pentru asta a așteptat ea o tinerețe întreagă. Pentru asta și-a răpit zilele. S-a regăsit în sfârșit. Să-i fie sufletul reciclat și povara ușoară la dus și năprasnică la-ntors. Se mai întoarce? Nici pe ea nu se mai aude, în mintea ei bolborosește un ocean și se interferează glasul ăsta nedefinit cu o mie altele, își plâng soarta, fie ea vie sau moartă. Apoi nu mai aude nimic.
”Mor și-mi trece.” Dar în fața propriei morți nu a putut rămâne altfel decât nemișcată. Cum rămânea în brațele lui, crezând că așa-i binele.Tot binele spre rău.
”Adio...” nici nu-i mai pasă. Acum chiar că pentru el a devenit de domeniul trecutului. Viitor pentru ei nu avea cum să mai existe... Asta doar dacă...
”Iartă-mă, am păcătuit!...” Ultima spovedanie, apoi vid. L-a tras după ea.
”Scăparea nu e-n moarte. Scăparea e în tine. Dacă tu mi-ai adus moartea, vreau să scap înainte să mă-ntorc la viață. Citește-ți crucea cu voce tare și asumă-ți ce mi-ai făcut. Fie-ți somnul dulce. Eu mă-ntorc.”
Și din vid lumină, din lumină-n vid... Nimic nu-i nou sub soare. Am senzația că am mai văzut-o de atunci. Dar pe el nu. Sinucigașii nu mai au dreptul să se vadă-n oglindă. Nu li se face slujbă, sunt îngropați la o parte... De ce să faci un paria din cel ce și-a recunoscut vina și nu și-a mai putut duce povara? Pentru că pedeapsa a fost să zacă sub piatra gândurilor, nu să-și ușureze singur cugetul... Aberez. Nu l-am mai văzut pentru că e mort. Nici nu știu dacă l-am cunoscut vreodată. Dar l-am iubit, în mod cert. Avatar nebun, zici că scria singur, respira poezie prin toți porii și mă iubea în ploaie. În mintea mea...
Știi ceva? Mi se rupe de tine. Nici nu te-ai născut încă și eu aștept să te iubesc. Vezi să nu te reinventezi când oi fi pe patul de moarte. Atunci nu-mia mai folosești la nimic. Vino la mine cât sunt încă în viață.
Mori, mă... Nu mă omorî pe mine.
Am o cămașă și multă voință. Ploaia e făcută s-o treci cu pasul, ca și lumea asta, în căutarea a ce-i mai bun. Și din fantoma asta seminudă care stă s-o iubească ploaia au rămas numai moaștele zâmbetului de odinioară, care-i acapara trupul întreg, într-un dans macabru, dar plăcut vederii totodată. Din pânza de păianjen care se-ntinsese din creionul negru de pe pleoape până i-a acoperit tot ochiul iese praf, paiele din păpușa asta romantică s-au risipit demult, încă de când era folosită pe post de sperietoare de ciori într-un lan de imaturi plecați la agățat.
Mi se rupe de tine. Iadu-i acolo unde-ți cauți Raiul, jurând pe toți sfinții că n-o să mai calci pe cadavre ca să-l atingi.

Dragă R.,

   M-am pierdut. Complet, sper că nu şi irevocabil. Mi-ai spus că iei în considerare opţiunea aşa-zisei jumătăţi de măsură, că nu vrei să mai aştepţi atâta timp până când voi veni la tine. Mă crezi că sunt în stare să las orice alt sentiment - pasager sau nu - şi să reiau ce aveam noi odată?
   E jalnic, R. E jalnică starea asta pustie. Nu mai văd altceva decât fericire, caldă beţie cu apă rece. Am încredere în ce-mi spui, dintre toţi pe tine te-am văzut cel mai puţin şi te ştiu cel mai mult. Eşti etalonul meu. Băiatul pe care vreau ca ai mei să îl cunoască. Băiatul pe care toţi prietenii mei îl vor îndrăgi. Singurul băiat care m-a făcut să râd ca la carte, care a ştiut să mă păstreze a lui chiar şi fără să fie lângă mine şi care mi-a delimitat timpul: am ere dinaintea lui, după el şi istorie alături. Tu ştii să faci să merite secundele de singurătate apăsătoare. Poate zic asta de prea multă exaltare, adevărul e că te-am mai şi uitat. Voit, ce-i drept, dar uite că am reuşit să îmi impun să nu te mai caut cu gândul. Acum, însă, când văd că nu zadarnice mi-au fost clipele de zbucium, nu-mi pare rău că m-am frământat, tu faci să merite orice iluzie.
   Am ajuns departe. Tu nici nu ştii încotro să te îndrepţi şi eu vreau să te prezint tuturor. Da! Vreau. Am tot fost văzută în compania multora. De braţul tău voi rămâne agăţată cu sau fără voia ta. Probabil te vei gândi: "Eu termin facultatea. Fac 23 de ani, ea e un copil. Probabil voi ajunge destul de sus. Cu ea ce să fac? Mi-ar fi ruşine să fiu bine văzut şi zărit în compania unei puştoaice. Dar şi ea mai are puţin şi intră la facultate... E o domnişoară, nu, n-ar arunca nimeni priviri piezişe către noi... totuşi... Eu am treabă. Eu lucrez. Învăţ. Ea-şi pierde timpul printre dulci nimicuri. Nu vreau să facă din mine ocupaţia-i de bază; o să sufere. Da... Dar uite cât de mult am mers... Şi mai e mult până departe..."
   Dragul meu, renunţ la tot. La obsesii, la depresii, la pretenţii. Mă dezbrac de fostu-mi caracter, care pare-se că ţi-a repugnat la un moment dat, de m-ai înghiontit de lângă tine şi te aştept, să-ţi onorezi gândul onorabil unduit sub formă de vagă promisiune. Alătură-te mie!
   Nu o să uit zilele goale de la liceu în care singurul zâmbet mi-era adus de nelipsita cochetărie, machiaj puţin strident şi haine-n care nu mă regăseam, puse pe mine pentru a impresiona un om aflat la nu mai puţin de 121 de kilometri distanţă. Ştiam bine că nu mă poţi vedea, dar gândeam că-mi eşti alături la fiecare pas şi că te simţi măgulit de rigoarea cu care-mi aşezam până şi firele de păr din coadă. Adevărul e că m-ai schimbat. Chiar dacă nici vocea nu ţi-am mai auzit-o de vreo jumătate de an, tot mai sper că o să mă învăluie pe neaşteptate, la un moment dat. Mi-ai dat răbdare, o noţiune abstractă pentru o adolescentă. Mi-ao dat maturitate, să suport greutatea aşteptării. Mi-ai dat înţelepciune, să nu-mi refuz călăuzele ce se oferă să-mi poarte năpasta, dar şi tăria să nu te uit, nici chiar când le sărutam mâinile copleşite de povară.
   Nu o să uit cât mi-am dorit să mă laşi să mă apropii. N-am vrut altceva decât fericire pentru doi. Eu am învăţat s-o găsesc în orice lucru neînsemnat şi în orice chip binevoitor. Tu ai s-o regăseşti altfel decât prin mine? Sper, dar numai cu o jumătate de suflet. Cealaltă speră ca fericirea să aibă cel mult autonomie, dar să depindă, totuşi, de mine.
   Mă bucuram de-un om frumos până să mă gândesc din nou la tine, de ce sunt în stare să dau siguranţa şi stabilitatea pe-o nălucă? Probabil pentru că-i o nălucă oe care o iubesc...? Care m-o fi sărutat de atâtea ori la pragul dintre vis şi dimineaţă şi m-a-nsoţit cu câte-un gând bun î  fiecare zi cu ploaie. Năluca aia sigur ştie cât nu-mi place ploaia. Ce frică mi-e de tunete şi fulgere şi mai ales de întuneric. Năluca aia-mi ştie metehnele. Şi încă-mi vorbeşte-n vis. Că-n realitate, tu îmi scrii. Şi-aşa m-ai subjugat, şi-ntr-atât de strâns mă ţii doar din cuvânt. Şi greu mi-a fost să cred că mă pot încrede-n vorbe dulci până la pragul orbirii...
   Dragule, atât te rog: să nu-mi ceri mai încolo să renunţ la toată bunăstarea, din senin, ca să fug în lume cu tine. Acum nu pierd nimic dacă mă las dusă de val, dar mai încolo... cine ştie? Hai să prindem valul de 7 dimineaţa, când se-ngână ziua cu noaptea, ca la-nceput de toamnă şi să gustăm o zi amarul convieţuirii de dragul amintirilor. Să vezi că nu-i atât de greu cum pare şi că în mine-ai să găseşti ce vrei: prietenă devotată, sinceră şi dezinteresată, iubită înfrigurată de-aşteptare, cu inima mereu deschisă, ca un cufăr cu tot ce-i bun în lume, păstrat să se reverse din trupu-i ca dintr-un corn al abundenţei şi amantă şăgalnică, abilă, vigilentă, mirodenia ce piperează viaţa monotonă, dacă vreodată va fi aşa-ntre doi oameni care convieţuiesc cu distanţa...
   Dacă nu crezi că se poate... ajută-mă să uit. Căci "la noapte ne certăm definitiv, ne despărţim în mici felii de pâine şi ne urâm acum fără motiv, să ne-mpăcăm fără motive mâine. Nu-i cauză şi nu e nici efect în toată încleştarea asta mare; iubirea noastră toată-i un defect - ferească Dumnezeu să se repare! Îmi vine să te-njur de Dumnezeu şi-apoi să-L rog pe El să te salveze, eşti binele, precum eşti răul meu, cea mai cumplită dintre ipoteze..."
   Şi totuşi... de-ar fi să te rog ceva... ar fi să nu mai pleci... Că n-o fi bine acum, ţi-oi da dreptate. Dar cândva tot o să fie. Şi când va fi să fie, vreau să-l împart cu tine, că greul tot l-ai refuzat... Cât încă sunt mică şi mă-ncăpăţânez să mă-ndurerez şi să mă-ndoliez, cât încă sunt dispusă să mă complic, de dragul unei pacoste de băiat, care nu-şi poate face curat la mansardă, ca să mă primească-n gazdă. O lună, două, trei, un an, o viaţă, două, cât mai multe. Un suflet am şi p-ăla am de gând să-l tocesc până când o să te lămureşti că şi eu sunt o pacoste pe măsură, ba chiar mai teribilă şi mai ambiţioasă. Mi-am pus în gând să te iau de mână şi să nu te mai eliberez.
   Scrie-mi când te vei hotărî, oricare ţi-ar fi nefasta inspiraţie-a momentului. Dacă refuzi, scrie-mi. Dacă accepţi, sună-mă. O ocazie ca asta merită sărbătorită cu uralele cuvenite, şi vreau să-mi auzi trilurile, în cazul în care decizi să mă fericeşti. În ambele cazuri, vei rămâne parte de-a mea, dorinţa ascunsă-ntr-o biografie subţirică şi prilej de descătuşare a tuturor ambiţiilor.

   A ta de când te-a întâlnit prima oară,
             Irina.